III. Problema răului.

Întrebarea de ce există răul este aceeaşi cu de ce există imperfecţiune, sau, cu alte cuvinte, de ce, în cele din urmă, există creaţia. Trebuie poate să credem că nu s-ar fi putut altfel; creaţia trebuia să fie imperfectă, trebuia să fie treptată şi o astfel de întrebare nu-şi are rostul. Noi de ce suntem?

Însă, întrebarea pe care trebuie s-o punem este următoarea: este oare imperfecţiunea aceasta adevărul final, este răul absolut şi final? Râul îşi are marginile sale, malurile sale, dar este râul doar maluri? Sau, sunt oare malurile date decisive pentru râu? Oare nu opreliştile acestea dau apei mişcarea de înaintare? Cablul de remorcare leagă barca, dar oare acesta îi este singurul scop? Nu oare, în acelaşi timp, trage şi barca mai înainte?

Curentul lumii îşi are limitele sale, altfel n-ar fi existat. Dar scopul acestuia nu se vede în aceste limite, care-l înfrână, ci în mişcarea sa, care este către perfecţiune. Mirarea nu constă în faptul că există obstacole şi suferinţă în lume, ci în faptul că există lege şi ordine, frumuseţe şi prilej de bucurie, bunătate şi iubire. Minunea minunilor este faptul că omul are în fiinţa sa ideea de Dumnezeu. În străfundul vieţii sale omul a simţit că ceea ce pare a fi imperfect este însăşi manifestarea perfecţiunii; aşa cum omul cu ureche muzicală înţelege frumuseţea unei melodii în timp ce aude o succesiune de note muzicale. Omul a înţeles paradoxul că ceea ce are limite nu este închis în acele limite; e în continuă mişcare şi totodată se leapădă de mărginire cu fiecare clipă. De fapt, imperfecţiunea nu este o negaţie a perfecţiunii; este desăvârşirea manifestată în părţi, nemărginire dezvăluită între margini.

Durerea, care este sentimentul mărginirii noastre, nu este ceva bătut în cuie. Nu este în sine un scop final, aşa cum este bucuria. A simţi durerea înseamnă a înţelege că nu are o adevărată trăinicie de-a lungul creaţiei. Este precum eroarea de judecată în viaţa noastră intelectuală. A trece prin istoria dezvoltării ştiinţei înseamnă a trece prin labirinturile greşelilor caracteristice fiecărei epoci. Şi totuşi, nimeni nu crede că ştiinţa este doar un mod de răspândire al greşelilor. Stabilirea gradată a adevărului este lucrul cel mai important de amintit în istoria ştiinţei, şi nu greşelile nenumărate care l-au predecedat. Greşeala, prin însăşi natura ei, nu este staţionară, nu poate exista în compania adevărului, asemenea unui vagabond, ci trebuie să se mute imediat ce a încetat să-şi îndeplinească menirea.

Precum în erorile intelectuale, tot astfel şi în răul aflat sub orice formă, esenţa sa este impermanentă, nu se poate pune de acord cu întregul. Cu orice clipă este corectat de totalitatea lucrurilor care continuu îi schimbă înfăţişarea. Noi avem tendinţa de a-i exagera importanţa imaginându-ne că stagnează. Dacă am putea aduna toate datele acestei lumi cu privire la moarte şi putrefacţie ne-am îngrozi. Dar răul este mereu în schimbare; în imensitatea sa de neprevăzut, de fapt, nu ne înfundă viaţa; şi ajungem să vedem că pământul, aerul, apa sunt tot dulci şi curate pentru fiinţele în viaţă. Toate statisticile reprezintă încercările noastre de a reprezenta din punct de vedere statistic tot ceea ce este într-o continuă schimbare; şi pe parcursul încercării lucrurile acestea încep să capete tăria pe care nu o au în realitate. Din acest motiv, omul care prin profesiunea sa este interesat doar de un anumit aspect al vieţii, este capabil să-i magnifice proporţiile; însă subliniind aspectele particulare pierde din vedere adevărul în ansamblu.

Un detectiv are şansa de a studia în detaliu diferite crime, dar el pierde din vedere locul relativ al acestora în economia socială în ansamblu. Atunci când ştiinţa adună date spre a ilustra efortul pentru existenţă care are loc în regatul vieţii, ne prezintă imaginea unei „naturi sângeroase cu colţi şi gheare”. Iar noi, prin reprezentările noastre mentale, atribuim stabilitate culorilor şi formelor care sunt doar trecătoare. Este ca şi cum am calcula greutatea aerului asupra fiecărui centrimetru al corpului spre a dovedi că are un efect zdrobitor de greu asupra noastră. Cu toate acestea, pentru fiecare greutate există o ajustare şi ne putem duce poverile cu uşurinţă mai departe. În natură există reciprocitate în strădania pentru existenţă. Există iubirea pentru copii, pentru prieteni; există sacrificiul de sine, care apare din iubire; şi această iubire este elementul pozitiv al vieţii.

Dacă căutăm să observăm doar faptele legate de moarte, lumea ne-ar părea o înşiruire de dricuri; dar în lumea vieţii, putem vedea cu uşurinţă că gândul morţii nu-şi are un loc de seamă în mintea noastră. Şi asta nu pentru că moartea n-ar fi destul de evidentă, ci mai degrabă pentru faptul că reprezintă un aspect negativ al vieţii; la fel, în ciuda faptului că clipind ne închidem pleoapele la fiecare secundă, ceea ce contează este deschiderea lor. Viaţa, în ansamblul ei, nu ia moartea în serios. Râde, dansează şi se joacă, construieşte, pune de-o parte şi iubeşte, toate în faţa morţii. Doar dacă extragem din viaţă un anumit eveniment al morţii atunci doar îi simţim golul şi ne îngrozim. Astfel pierdem din vedere viaţa în care moartea este doar fracţiune. Este ca şi cum am observa o haină la microscop. Apare ca o plasă; îi vedem doar golurile şi în imaginaţia noastră ne trec fiorii. Adevărul este însă că moartea nu este adevărul final. Ne pare întunecată aşa cum cerul ne pare albastru; dar nu ne întunecă existenţa, aşa cum nici cerul nu lasă urme pe aripile păsării.

Când privim un copil ce încearcă să meargă, îl vedem cum cade de nenumărate ori; reuşitele-i sunt puţine. Dacă ne limităm observaţiile asupra unei perioade scurte, ceea ce vedem ne pare nemilos. Dar puteam vedea cum că în ciuda căderilor repetate copilul trece printr-un elan de bucurie care-l sprijină în corvoada aproape imposibilă. Îl vedem cum nu bagă în seamă căderile atât de mult cât reuşitele, chiar de acestea din urmă durează doar o clipă, şi îşi menţine echilibrul.

Aşa cum copilul trece printr-o serie de accidente încercând să meargă, tot astfel şi noi, zi de zi, trecem prin nenumărate suferinţe, care ne indică caracterul incomplet al cunoaşterii şi al capacităţii noastre, precum şi aplicarea voinţei. Dar dacă ele n-ar dovedi numai slăbiciunile, am muri cumplit de deprimaţi. Când ne întoarcem atenţia asupra unei arii restrânse a activităţilor noastre, eşecurile şi suferinţele individuale se conturează ameninţător de mari; dar viaţa ne îndrumă instinctiv spre o privire de ansamblu. Ne este dat un ideal de perfecţiune care ne poartă dincolo de limitaţiile; prezentului. Înlăuntrul nostru există speranţa care ne călăuzeşte spre a trece de experienţele înguste ale prezentului; aceasta este credinţa în infinit, nemuritoare în noi; ea nu acceptă niciodată niciuna din neputinţele noastre ca fiind trainice; nu-şi limitează nicidecum scopul; îndrăzneşte să afirme că omul este în uniune cu Dumnezeu; şi că visele sale cele mai nesăbuite pot să-i devină realitate oricând.

Când mintea se îndreaptă către nemărginire atunci putem vedea adevărul. Idealul adevărului nu stă în momentul îngust al prezentului, nu stă nici în senzaţiile noastre directe, ci în conştiinţa întregului care ne îndeamnă ce trebuie să facem în ceea ce facem. Conştient sau inconştient, avem în noi acest sentiment al Adevărului care e mai mare decât ar părea; şi aceasta pentru că viaţa înfruntă infinitul şi este în continuă mişcare. Aspiraţiile acesteia sunt, din acest motiv, mult mai numeroase decât realizările ei, şi continuând, înţelege cum că realizarea adevărului n-a lăsat-o niciodată să eşueze în cine ştie ce deşert, ci a purtat-o întotdeauna pe tărâmul de dincolo. Răul nu poate opri la drumul mare cursul vieţii şi nu-l poate jefui de bunuri. Pentru că răul trebuie să meargă mai departe, trebuie să se preschimbe în bine; nu se poate lupta şi opune la tot ceea ce există. Dacă cel mai neînsemnat rău s-ar putea opri undeva pentru o lungă durată, s-ar scufunda şi şi-ar tăia propriile rădăcini existenţiale. Oricum omul nu prea crede în rău, după cum nu crede în corzile viorii ce au fost produse doar pentru a crea tortura insupor tabilă a notelor în dezacord chiar dacă din punct de vedere al statisticii probabilitatea dezacordului este cu mult mai mare decât cea a armoniei, şi unul dintr-o mie este capabil să mânuiască o vioară. Posibilitatea perfecţiunii depăşeşte cu mult contradicţiile efective. Fără îndoială au existat şi cei ce susţin că existenţa este un rău absolut, dar oamenii nu-i vor putea niciodată lua în serios. Pesimismul lor e doar o poză, fie intelectuală sau emoţională; în timp ce viaţa în sine este optimistă: vrea să continue. Pesimismul e o formă de dipsomanie, dispreţuieşte alimentele hrănitoare, se dedă la băuturile tari ale învinuirii, crează o melancolie artificială care e însetată după o înghiţitură şi mai tare. Dacă răul ar fi fost existenţa, n-ar fi aşteptat pe vreun filosof să îl legitimeze. E ca şi cum pe cel din faţa ta l-ai acuza că s-a sinucis. Existenţa în sine dovedeşte că nu poate fi un rău.

Un defect, care nu este numai defect, ci se îndreaptă către desăvârşire, trebuie să treacă printr-o împlinire continuă. Astfel, cu ajutorul intelectului trebuie să realizăm adevărul prin neadevăr, şi cunoaşterea nu este nimic altceva decât arderea continuă a erorilor pentru a lăsa liberă lumina adevărului. Voinţa noastră, caracterul nostru, ajung la perfecţiune prin biruirea continuă a răului, fie din exteriorul nostru, fie cel lăuntric, sau amândouă; viaţa noastră fizică consumă, clipă de clipă, materialele corpului prin arderi pentru a menţine focul vieţii; aşa şi viaţa noastră morală îşi are carburantul ei. Procesele vieţii continuă – o ştim, o simţim şi avem credinţa, ce nu poate fi zdruncinată de nimic, că progresul omenirii este de la rău spre bine. Aceasta pentru că simţim că binele este elementul pozitiv al firii omului, şi în fiecare epocă şi fiecare climă omul a preţuit cel mai mult idealul binelui. Am cunoscut adevărul, l-am iubit, şi îi respectăm cel mai mult pe cei ce ne-au arătat prin viaţa lor ce este binele.

Ne întrebăm, Ce este binele; care este semnificaţia naturii morale a omului? Răspunsul meu este: atunci când omul începe să aibă o viziune extinsă a sinelui, când reali zează că este mai mult decât este în prezent, atunci el începe să dobândească conştiinţa firii sale etice. Apoi devine conştient de ceea ce trebuie să devină şi starea aceea încă neexperimentată devine mai reală decât cea pe care o experimentează. Firesc, perspectiva lui asupra vieţii se schimbă şi voinţa îi înlocuieşte dorinţele. Aceasta pentru că voinţa este cea mai de seamă dorinţă a unei vieţi nemărginite, viaţă pe care încă n-o poate atinge, al cărei scop nu-l poate încă întrezări.

Apoi apare conflictul dintre omul neînsemnat şi cel de seamă, dintre dorinţele noastre şi voinţa noastră, conflictul dintre dorinţa după lucrurile care ne afectează simţurile şi idealul ce-l purtăm în adâncul inimii. Apoi începem să facem deosebirea între ceea ce ne dorim imediat şi ceea ce este bine. Pentru că binele este ceea ce este de dorit pentru sinele superior. Astfel, înţelesul binelui devine clar dintr-o perspectivă mai adevărată a vieţii, care este perspectiva legată de totalitatea vieţii, şi care ia în considerare nu numai prezentul din faţa noastră dar şi ceea ce nu poate niciodată omeneşte să existe.

Omul, care este prevăzător, se îngrijeşte de viaţa încă neexistentă, mai mult decât se îngrijeşte de viaţa sa prezentă; de aceea este pregătit să-şi sacrifice viaţa prezentă pentru un viitor încă nerealizat. Prin aceasta el devine măreţ, pentru că astfel el ajunge să realizeze adevărul. Chiar şi cei egoişti vor recunoaşte acest adevăr, şi-şi vor curma impulsurile imediate – cu alte cuvinte devenind o persoană morală. Pentru că simţul nostru moral este capacitatea prin care noi ştim că viaţa nu e alcătuită din fragmente fără ţel şi fără continuitate. Acest sens moral al omului nu numai că-i dă puterea de a vedea că sinele îşi are continuitate în timp, ci şi faptul că nu este autentic atunci când se gândeşte doar la propriul sine. Astfel, el este cu mult mai mult în adevăr decât este de fapt. El aparţine într-adevăr altor indivizi care nu sunt incluşi individualităţii sale şi pe care poate nu va ajunge niciodată să-i cunoască. Aşa cum a avut presimţirea unui sine în viitorul care există în afara conştiinţei sale prezente, tot astfel el are presimţirea unui sine măreţ, care există în afara personalităţii sale.

Nu cred că există cineva care să nu fi simţit vreodată aceasta, care nu şi-a sacrificat propriile dorinţe egoiste de dragul altcuiva, care nu s-a bucurat pierzând ceva sau a trecut prin încurcături pentru a mulţumi pe altcineva. Faptul că omul nu este o fiinţă detaşată de tot ceea ce-l înconjoară, că are o latură universală, este un adevăr simplu; şi atunci când ajunge să recunoască aceasta el devine măreţ. Chiar şi cel mai cumplit egoist trebuie să recunoască acest adevăr atunci când îşi adună puterile spre a face rău; pentru că nu poate ignora adevărul şi, în acelaşi timp, să fie puternic. Astfel, pentru a cere ajutorul adevărului, egoistul trebuie să fie, în oarecare măsură, altruist. Un grup de tâlhari trebuie să fie morali unul cu altul pentru a putea continua ca un grup; pot tâlhări întreaga lume, dar nu unul pe celălalt. Pentru a duce la bun sfârşit o intenţie imorală, câteva din mijloace trebuie să fie morale. De fapt, foarte adesea, tăria noastră morală este cea care ne dă puterea de a comite cel mai mare rău, de a-i exploata pe alţii pentru propriul nostru interes, de a-i priva pe alţii de drepturile lor. Viaţa unui animal este lipsită de principii pentru că este conştient doar de prezent; viaţa omului poate fi imorală, dar aceasta înseamnă că trebuie să aibă principii morale la bază. Imoral este moral în mod imperfect, aşa cum ceea ce este fals este oarecum adevărat, altfel n-ar putea fi fals. A nu vedea înseamnă a fi orb, dar a vedea greşit înseamnă a vedea într-un mod imperfect. Egoismul omului este începutul în a vedea conexiuni firave, anumite scopuri în viaţă; şi a acţiona cum se cuvine ţinând cont de ordinele ei presupune control de sine şi norme de comportare. Omul egoist, prin propria-i voinţă, se supune multor încurcături de dragul sinelui, el trece, fără să murmure, prin greutăţi şi privări din simplul motiv că vede dincolo de durerea şi problemele momentului. Astfel, ceea ce pentru omul neînsemnat este pierdere, pentru cel măreţ este câştig, şi vice versa.

Pentru cel ce trăieşte pentru o idee, pentru naţiunea sa, pentru binele omenirii, viaţa îşi are un înţeles mai vast, şi întrucâtva, pentru el durerea devine mai puţin importantă. A trăi viaţa binelui este a trăi viaţa fiecăruia. Plăcerea este doar pentru sine, dar binele ţine de fericirea întregii omeniri, de-a lungul vremii. Din punctul de vedere al binelui, plăcerea şi durerea par să aibă înţelesuri diferite; într-o asemenea măsură încât plăcerea poate fi dată la o parte şi durerea poate fi cea aleasă în locul ei, şi moartea însăşi poate fi întâmpinată cu bucurie ca aducătoare de valoare supremă vieţii. Din punctele de vedere nobile al vieţii omului, binele, plăcerea şi durerea îşi pierd valoarea absolută. Martirii ne-au dovedit-o de-a lungul istoriei şi noi o dovedim prin fiecare clipă a vieţii noastre, prin martiriile noastre mărunte. Ulciorul umplut cu apă din mare îşi are greutatea sa, dar când ne cufundăm în apa mării greutatea a mii de ulcioare ne pluteşte deasupra capului, dar nu simţim greutatea ei. Noi trebuie să cărăm greutatea sinelui prin propria noastră putere; de aceea în planul egoist plăcerea şi durerea atârnă greu, în planul moral ele sunt atât de uşoare încât un astfel de om ne pare mai degrabă un supraom prin răbdarea de care dă dovadă în procese imbatabile, prin stăpânirea de sine în faţa persecuţiilor duşmănoase.

A trăi în bine înseamnă a ne realiza propria viaţă la modul infinitiv. Acesta e cea mai cuprinzătoare perspectivă pe care o putem avea prin puterea noastră inerentă a viziunii morale asupra întregii vieţi. Iar învăţătura lui Buddha este a cultiva această putere morală la nivelul cel mai înalt, a ştii că sfera noastră de activitate nu se mărgineşte la planul sinelui nostru îngust. Aceasta este şi viziunea împărăţiei cerurilor propovăduită de Hristos. Ajunşi la acea viaţă universală, care este viaţa morală, ne eliberăm de lanţurile plăcerii şi durerii, iar locul lăsat vacant de sine va fi umplut de o bucurie de nerostit care ţâşneşte dintr-o iubire nemărginită. În acel stadiu, activitatea sufletului are proporţii şi mai mari doar că puterea stimulatoare nu apare din dorinţe, ci mai degrabă din propria-i bucurie. Aceasta este Karma-yoga din Gita, calea prin care ne unim cu activitatea infinită prin intermediul bunătăţii dezinteresate.

Atunci când Buddha vorbeşte despre calea de eliberare a omului de sub influenţa suferinţei, el a ajuns la acest adevăr: când omul ajunge la cea mai înaltă limită prin absorbirea individului în universal, el se eliberează din sclavia durerii. Să considerăm această idee cu atenţie.

Un student mi-a povestit odată aventura prin care a trecut în timpul unei furtuni şi se plângea că tot timpul a fost contrariat de faptul că acea agitaţie nemaipomenită a naturii s-a purtat cu el ca şi cum el n-ar fi fost mai mult decât o mână de praf. Faptul că avea o personalitate a lui distinctă na avut nici cea mai mică influenţă asupra a ceea ce se întâmpla.

I-am spus: „Dacă consideraţia pentru individualitatea noastră ar putea influenţa natura din calea ei, atunci indivizii ar suferi groaznic.”

Dar el a continuat în îndoiala sa, spunând că a existat ceva ce nu putea fi ignorat – sentimentul că eu exist. „Eul” din noi caută o legătură individuală.

I-am răspuns că legătura „eu”-lui se face cu ceva care este non-„eu”. Şi de aceea avem nevoie de un mediu comun amândurora şi trebuie să fim siguri că este la fel „eu”-lui precum şi non-„eu”-lui.

Aceasta trebuie repetat. Trebuie să păstrăm în minte faptul că individualitatea noastră, prin natura ei, este constrânsă să caute universalul. Trupul nostru, dacă încearcă să supravieţuiască hrănindu-se prin propriile substanţe, va muri, ochii noştri îşi pierd funcţionarea dacă s-ar vedea doar pe sine.

Aşa cum, cu cât mai puternică este imaginaţia, cu atât mai puţin este doar imaginaţie şi mai mult se află în armonie cu adevărul; tot astfel cu cât mai puternică ne este individualitatea, cu atât mai mult se extinde către universal. Pentru că măreţia unei personalităţi nu constă în sine însăşi, ci mai degrabă în conţinutul său, care este universal, aşa cum adâncimea lacului nu se judecă prin adâncimea albiei, ci prin adâncimea apei.

Astfel, dacă este adevărat că tânjirea firii noastre este după adevăr şi că nu putem fi fericiţi într-un univers închipuit creat de propria imaginaţie, atunci cel mai potrivit este că voinţa noastră poate avea legături cu ceva doar dacă îi urmează legile şi că nu se poate comporta doar cum îşi doreşte. Câteodată, siguranţa de neînduplecat a naturii ni se opune voinţei şi adesea ne împinge spre dezastru, aşa cum, neîncetat, neclintirea pământului pricinuieşte durere copilului care învaţă să meargă. Şi totuşi, aceeaşi neclintire care-i pricinu-ieşte durerea îi face posibilă reuşita. Odată, trecând pe sub un pod, catargul bărcii mele s-a înţepenit într-una din bârnele acestuia. Dacă catargul s-ar fi înclinat cu câţiva centimetri, ori dacă podul şi-ar fi ridicat bârnele, precum o pisică somnoroasă spinarea, sau dacă apa râului s-ar fi retras puţin, ar fi fost bine pentru mine. Dar niciuna dintre acestea n-a băgat de seamă neputinţa mea. Din acelaşi motiv m-am putut folosi de apa râului şi pluti pe ea cu ajutorul catargului şi de aceea atunci când curentul râului s-a schimbat m-am putut baza pe pod. Lucrurile sunt aşa cum sunt, şi trebuie să le cunoaştem dacă avem de-a face cu ele, iar cunoaşterea aceasta este posibilă pentru că voinţa noastră diferă de legile lor. Această cunoaştere ne bucură, pentru că ea este canalul legăturii noastre cu lucrurile din exterior; prin ea ni le putem atribui şi astfel ne lărgim limitele sinelui.

La fiecare pas trebuie să ţinem seama de ceilalţi. Pentru că doar în moarte suntem singuri. Un poet devine poet cu adevărat atunci când ideile sale intime aduc bucurie tuturor, ceea ce n-ar putea face dacă n-ar avea ceva în comun cu audienţa sa. Această limbă comună îşi are legile sale pe care poetul trebuie să o descopere şi s-o urmeze şi făcând aceasta el dobândeşte nemurirea poetică.

Putem vedea deci că individualitatea omului nu este cel mai de preţ adevăr; că există ceva în el care este univer sal. Dacă am fi trăit într-o lume în care singurul lucru de luat în considerare ar fi fost propriul sine, acea lume am fi simţit-o ca pe cea mai îngrozitoare carceră, pentru că cea mai adâncă bucurie a omului este de a deveni din ce în ce mai grandios printr-o mai vastă uniune cu tot ceea ce există. Aceasta n-ar fi cu putinţă dacă n-ar exista o lege comună tuturor. Şi doar prin descoperirea acestei legi noi devenim grandioşi, realizând universalul; pe câtă vreme, dacă dorinţele noastre individuale se opun legii universale, suferim din durere şi inutilitate.

A fost o vreme când ne rugam pentru concesii, când ne aşteptam ca legile naturii să se suspende atunci când ne-ar conveni nouă. Dar acum ştim mai multe. Ştim că legile nu se pot pune în aşteptare şi prin această cunoaştere am devenit puternici. Pentru că legea asta nu există în afara noastră; ea ne aparţine. Această forţă universală care se manifestă în legea universală este aceeaşi cu propria noastră forţă. Ne pune beţe-n roate când suntem mici, când ne îndreptăm împotriva curentului; dar ne va sprijini dacă suntem măreţi, în uniune cu tot. Astfel, cu ajutorul ştiinţei am reuşit să cunoaştem legile naturii, şi prin acesta ne-am întărit; tindem spre dobândirea unui corp universal. Organul vederii, al locomo-ţiei, puterea fizică se extind; aburul şi electricitatea ne-au devenit nervi şi muşchi. Şi vedem că, aşa cum peste tot în corpul uman există un principiu al legăturii prin care ni-l putem atribui şi-l putem folosi ca atare, tot astfel peste tot în univers există un principiu de legătură neîntreruptă prin care ne putem atribui lumea drept corpul nostru extins şi o putem folosi ca atare. Iar în epoca prezentă a ştiinţei, strădania noastră este de a ne revendica dreptul la această lume-a-sinelui. Ştim bine că toate suferinţele şi neputinţele noastre se datorează acestei incapacităţi de a ne a revendica dreptul acesta. Cu adevărat, puterile noastre nu-şi au limită, pentru că noi nu existăm undeva în afara forţei universale care este expresia legii universale. Suntem pe calea de a învinge boala şi moartea, de a cuceri durerea şi sărăcia; pentru că prin cu noaşterea ştiinţifică ne aflăm pe calea de a realiza universalul în aspectul său fizic. Şi cum progresăm aflăm că durerea, boala, lipsa tăriei nu sunt absolute, ci sunt create doar de dorinţa de a potrivi sinele individual cu sinele universal.

La fel se întâmplă şi în viaţa noastră spirituală. Atunci când omul individual dinlăuntrul nostru se mânie împotriva stăpânirii legiuite a omului universal, noi devenim mici din punct de vedere moral şi nu putem evita suferinţa. Într-o astfel de situaţie reuşitele noastre nu ne sunt decât cele mai mari eşecuri, şi tocmai împlinirea dorinţelor ne sărăceşte. Năzuim după câştiguri deosebite, vrem să ne bucurăm de privilegii pe care nu le-am împărţi cu nimeni. Dar tot ceea ce este complet deosebit este într-o continuă luptă cu ceea ce este larg răspândit. În starea aceasta de război civil, omul se află mereu în spatele baricadelor şi în orice civilizaţie egoistă casele nu ne sunt case cu adevărat, ci bariere artificiale ridicate între noi. Şi ne văităm că nu suntem fericiţi, ca şi cum ar exista ceva inerent în natura lucrurilor care ne-ar face nefericiţi. Spiritul universal aşteaptă să ne încununeze cu fericire, dar spiritul nostru individual nu vrea să accepte. Este viaţa acestui sine care creează conflict şi complicaţii în toate, distruge echilibrul societăţii şi produce tot felul de suferinţe. Lucrurile ajung într-o astfel de încurcătură încât spre a menţine ordine trebuie să ne folosim de puterea de constrânegere şi de forme organizate de tiranie, şi să tolerăm instituţii infernale în mijlocul nostru, prin care, la fiecare pas, omenirea este umilită.

Am văzut că spre a fi puternici trebuie să ne supunem legilor forţelor universale şi să le realizăm, prin faptă, ca aparţinându-ne. Astfel, pentru a fi fericiţi trebuie să supunem voinţa individuală suveranităţii voinţei universale, şi să avem într-adevăr sentimentul că aceea este chiar voinţa noastră. Odată ajunşi la acest stadiu de ajustare perfectă a mărginirii din noi cu nemărginirea, durerea însăşi devine o investiţie valoroasă. Devine etalonul după care ne măsurăm adevărata valoare a bucuriei.

Cea mai importantă lecţie pe care omul o poate învăţa în viaţă este că există suferinţă în lume, dar că stă în puterea sa să o prefacă în avantaj, să o transforme în bucurie. Învăţătura aceasta nu s-a pierdut pe deplin şi nu există om pe lume care ar renunţa voit la dreptul său de a suferi, pentru că acesta este unul din drepturile omului. Într-o zi, soţia unui lucrător sărac mi s-a plâns că băiatul lor cel mare va fi trimis la casa unei rude bogate pentru un an. Ceea ce a supărat-o a fost intenţia binevoitoare de a o scăpa de greutăţi, pentru că unei mame suferinţa îi aparţine prin dreptul ei inalienabil de a iubi, şi ea nu dorea să-şi piardă o astfel de oportunitate. Libertatea omului nu constă în a-l scăpa de necazuri, căci ea este libertatea de a trece prin necazuri pentru propriul bine, a face necazul un element al bucuriei sale. Asta se poate întâmpla doar când înţelegem că sinele nostru individual nu este semnificaţia cea mai profundă a fiinţei noastre, că înlă-untrul nostru există omul-lume care este nemuritor, neînfricat în faţa morţii şi a suferinţelor, şi care priveşte durerea doar ca pe cealaltă parte a bucuriei. Cel ce a realizat aceasta ştie că nouă, fiinţe imperfecte, suferinţa ne este adevărată avere, că ea ne-a făcut grandioşi şi demni de a ne aşeza alături de perfecţiune. El ştie că noi nu suntem cerşetori; că aceasta este moneda care trebuie plătită, în această viaţă, pentru orice lucru valoros, pentru tăria noastră, pentru înţelepciunea noastră, pentru iubire; ştie că în durere stă simbolul posibilităţii nemărginite a perfecţiunii, a dezvăluirii eterne a fericirii; şi omul care-şi pierde orice plăcere pentru a accepta suferinţa se afundă în cea mai josnică sărăcie şi degradare. Însă când apelăm la ajutorul durerii de dragul mulţumirii de sine ea devine dăunătoare şi se răzbună pentru insulta pe care i-am adus-o aruncându-ne în nenorocire. Pentru că ea este o virgină vestală dedicată slujirii perfecţiunii nemuritoare. Şi atunci când îşi primeşte locul, care i se cuvine, înaintea altarului infinitului, îşi îndepărtează voalul întunecat şi se dezvăluie celui ce o priveşte drept revelaţie a bucuriei supreme.