IV. Problema sinelui.

La un pol al fiinţei mele sunt una cu tulpinele şi pietrele. Acolo trebuie să accept guvernarea legii universale. Acolo se află fundaţia existenţei mele, cufundată adânc dedesubt. Tăria ei constă în faptul că se află legată de lumea cuprinzătoare, în desăvârşirea comuniunii cu tot ceea ce există.

Dar la celălalt pol al existenţei mele sunt separat de tot. Acolo m-am rupt din cordonul egalităţii şi am rămas singur, un individ. Sunt unic, sunt eu, sunt de neasemuit. Nici măcar greutatea întregului univers nu poate sfărâma această individualitate a mea. Şi susţin asta în ciuda formidabilei gravităţi a tuturor lucrurilor. Această individualitate este mică în înfăţişare, dar măreaţă în realitate. Pentru că se apără pe sine împotriva forţelor care ar jefui-o de propriul caracter distinct şi ar amesteca-o cu praful.

Aceasta este suprastructura sinelui care se ridică din adâncuri şi întunecimi de nedeterminat şi iese la iveală mândru de izolarea sa, mândru de a fi zămislit o formă care n-are asemănare în întreg universul. Dacă individualitatea aceasta este dărâmată, atunci, chiar dacă nu se pierde nici un material, nu se distruge nici un atom, bucuria creativă cristalizată de aceasta dispare. Dacă suntem privaţi de această specialitate, această individualitate, singurul lucru care ne aparţine, dăm faliment; pentru că pierdută fiind, ea (individualitatea) afectează întreaga lume. Această individualitate este foarte preţioasă pentru că nu este universală. Numai prin ea noi putem într-adevăr cuceri universul mai degrabă decât dacă am zace la sânul lui, inconştienţi de caracterul nostru distinct. Universalul îşi caută mereu desăvârşirea în unicitate.

Iar dorinţa pe care o nutrim pentru a ne păstra unicitatea neatinsă este chiar dorinţa universului exprimată prin noi. Bucuria nemărginirii din noi ne face să ne bucurăm de noi înşine.

Faptul că omul consideră această separare a sinelui drept cea mai de preţ posesiune se poate vedea din suferinţele prin care trece şi păcatele pe care le comite de dragul acestuia. Însă conştiinţa separării a apărut din faptul că a mâncat din fructul cunoaşterii. Acesta l-a condus pe om la ruşine şi crimă şi moarte; şi totuşi acesta îi este mai drag decât orice paradis unde-ar fi putut exista în siguranţă moţăind într-o inocenţă deplină în pântecul naturii mame.

Pentru a ne menţine această separare ne străduim şi suferim continuu. Şi, de fapt, această suferinţă îi măsoară valoarea. O parte a valorii este sacrificiul care reprezintă preţul plătit. Cealaltă parte este realizarea care reprezintă ce am câştigat. Dacă sufletul n-ar însemna mai mult decât durere şi sacrificiu, atunci n-ar avea nici o valoare. Într-o astfel de situaţie, fără nici o îndoială, cel mai înalt ţel al omenirii ar fi fost distrugerea sinelui.

Dar dacă există un câştig corespunzător, dacă nu se termină în abis, ci în plenitudine, atunci este limpede că acele calităţi negative ale sale, chiar suferinţele şi sacrificiile, îl fac să devină şi mai preţios. Faptul că aşa este a fost dovedit de către cei ce au realizat semnificaţia pozitivă a sinelui şi iau acceptat cu mare zel responsabilităţile şi s-au supus, fără abatere, sacrificiilor.

Cu această introducere, acum îmi va fi uşor să răspund unei întrebări care mi-a fost pusă, şi anume, dacă anihilarea sinelui a fost sau nu considerată, în India, drept ţel suprem al omenirii.

În primul rând, să nu pierdem din vedere faptul că omul nu este niciodată precis în exprimarea ideilor sale, excepţie făcând lucrurile neînsemnate. Foarte adesea, cuvintele omului nu sunt o limbă, ci mai degrabă se aseamănă gesturilor vocale ale mutului. Acestea îi pot indica intenţia, dar nu îi pot exprima gândurile. Cu cât mai arzătoare îi sunt gândurile, cu atât cuvintele trebuie să-i fie exprimate în funcţie de contextul vieţii sale. Cei ce caută să-l înţeleagă cu ajutorul vreunui dicţionar vor putea, din punct de vedere tehnic, ajunge acasă, dar vor fi opriţi de zidul acesteia şi nu vor putea intra în hol. Acesta este motivul pentru care învăţăturile marilor noştri profeţi provoacă nesfârşite dispute atunci când încercăm să le înţelegem vorbele şi nu să le aplicăm în viaţa de zi cu zi. Oamenii blestemaţi cu darul unei minţi literare sunt acei nefericiţi care sunt mereu prea ocupaţi cu plasa lor, uitând să pescuiască.

Nu numai în Buddhism şi în religiile indiene, dar şi în religia creştină idealul altruismului este predicat cu toată fervoarea. În cea din urmă s-a folosit simbolul morţii pentru a exprima ideea mântuirii omului de viaţa neadevărată. Aceasta este şi Nirvana, simbolul stingerii lămpii.

În gândirea tipică indiană se subliniază că adevărata mântuire a omului este izbăvirea din avidyâ, ignoranţă. Nu prin distrugerea a ceva pozitiv sau real, pentru că aşa ceva nu este posibil, ci distrugerea a ceva negativ, care împiedică viziunea adevărului. Când această piedică, ignoranţa, este îndepărtată, doar atunci pleoapa se ridică către ceea ce nu dăunează ochiului.

Ignoranţa este cea care ne îndeamnă să gândim că sinele nostru, ca sine, este aievea, că are un sens deplin prin sine însuşi. Atunci când acceptăm punctul acesta greşit de vedere ne trăim viaţa ca şi cum sinele ar fi scopul ei final. În cazul acesta suntem condamnaţi să fim dezamăgiţi precum omul care încearcă să ajungă la destinaţia sa agăţându-se de praful de pe drum. Sinele nu ne poate apuca, pentru că prin firea sa el este trecător; iar agăţându-ne de acest fir de sine care trece prin ţesătura vieţii nu-l putem folosi drept scop al ţesăturii în care el însuşi este prins. Atunci când omul, cu mare grijă, se pregăteşte să se bucure de sine, el aprinde focul, însă îi lipseşte aluatul din care să-şi facă pâinea; focul arde şi se mistuie pe sine, precum o fiară ce-şi mănâncă puiul şi mai apoi moare.

Într-o limbă necunoscută, cuvintele ies în relief în mod despotic. Ne opresc, dar nu ne spun nimic. Pentru a scăpa din lanţurile cuvintelor trebuie să ne scăpăm de avidya, de ignoranţă, şi doar apoi mintea va putea să-şi afle libertatea în ideea lor lăuntrică. Ar fi prosteşte să spunem că ignoranţa noastră asupra unei limbi poate fi îndepărtată prin distrugerea cuvintelor. Nu, atunci când apare cunoaşterea absolută, fiecare cuvânt încă îşi menţine locul, doar că nu ne mai leagă de ele, ci ne lasă să trecem dincolo de ele şi ne îndrumă către emancipare.

Astfel, avidya este cea care face sinele să ne fie obstacol prin faptul că ne face să credem că acesta este scopul nostru final, nelăsându-ne a vedea că el conţine ideea care-i transcende limitele. De aceea, înţeleptul spune: „Eliberează-te de avidya; cunoaşte-ţi sufletul şi vei fi salvat din înşfăca-rea sinelui care te încătuşează”.

Noi ne câştigăm libertatea atunci când ne realizăm esenţa cea mai adevărată. Artistul atinge libertatea artistică atunci când îşi găseşte idealul în artă. Atunci el este liber de încercările istovitoare ale imitării, de îmboldirile laudelor publice. Rolul religiei nu este de a ne distruge firea, ci de a o împlini.

Cuvântul sanscrit dharma, tradus de obicei în engleză prin religie, are un înţeles mai adânc pentru noi. Dharma este firea lăuntrică, esenţa, adevărul implicit al tuturor lucrurilor. Dharma este scopul final care lucrează în noi. Ori de câte ori se întâmplă ceva rău noi spunem că dharma a fost încălcată, însemnând că adevărata noastră natură a fost dezminţită.

Dar această dharma, adevărul din noi, nu este ceva evident, pentru că este intrinsec. Atât de mult încât s-a considerat că păcatul este natura omului şi că doar prin graţia lui Dumnezeu omul poate fi salvat. Aceasta este ca şi cum am spune că natura sămânţei ar rămâne cuprinsă în învelişul ei şi doar printr-un miracol extraordinar ar putea creşte într-un copac. Nu ştim însă că aparenţa sămânţei îi contrazice ade vărata natură? Dacă o supunem unei analize chimice vom vedea că ea conţine carbon, substanţe proteice şi multe alte lucruri, dar nici urmă de copaci înrămuriţi. Doar când copacul începe să ia formă îi putem observa propria-i dharma şi doar atunci putem spune că sămânţa care a fost irosită şi lăsată să putrezească în pământ a fost potrivită în dharma ei, în realizarea propriei sale naturi. De-a lungul istoriei omenirii am văzut astfel de seminţe înflorind. Am văzut cum cel mai de seamă ideal omenesc s-a întrupat în vieţile multor oameni şi chiar dacă vieţile multora par zadarnice, nu este vina dharmei că a rămas stearpă; ei trebuiau să-şi dea de-o parte coaja spre a se preschimba în lăstare viguroase spiritual, să crească în aer şi lumină şi să-şi răspândească ramurile în toate direcţiile.

Libertatea sămânţei constă în împlinirea dharmei, în natura şi destinul ei de a deveni copac; nerealizarea acestora îi este temniţă. Sacrificiul prin care se atinge această realizare nu se termină prin moarte; lepădarea de robie este cea care câştigă libertatea.

Odată ce ştim care este cel mai de preţ ideal al libertăţii unui om, ajungem să-i cunoaştem dharma, esenţa firii sale, adevăratul sens al sinelui său. La prima vedere ar părea că omul socoteşte drept libertate ceea ce îl ajută să obţină oportunităţi neîngrădite în satisfacerea şi preamărirea de sine. Cu siguranţă însă acestea nu sunt născute de-a lungul istoriei. Oamenii de revelaţie au trăit întotdeauna o viaţă de sacrificiu de sine. Natura lor superioară a căutat mereu ceva care să o ducă dincolo de ea, dar care totuşi este cel mai profund adevăr al ei şi care cere tot sacrificiul, făcându-l totuşi propria sa recompensă. Aceasta este dharma omului, religia omului, iar sinele omului este vasul prin care acest sacrificiu este purtat către altar.

Privim acest sine prin două perspective. Sinele care se etalează şi sinele care se transcende pe sine şi în felul acesta îşi dezvăluie sensul. Pentru a se etala încearcă să devină mare, să se aşeze pe piedestalul propriilor sale agonisiri, să strângă totul pentru sine. Pentru a transcende trebuie să renunţe la tot ce are; astfel devenind fără cusur, precum floarea care înfloreşte din boboc, revărsându-şi din potirul frumuseţii sale toată mireasma.

Lampa îşi păstrează uleiul nelăsându-l să se irosească. Astfel este separată de celelalte lucruri dimprejurul ei şi este zgârcită. Dar când este aprinsă îşi află imediat scopul; ea stabileşte relaţia cu lucrurile din jur, de aproape sau de departe, şi cu generozitate îşi sacrifică uleiul spre a-şi hrăni flacăra.

Sinele nostru este o astfel de lampă. Atâta vreme cât îşi adună avuţiile se găseşte în întuneric, comportarea sa contrazicându-i adevăratul scop. Când îşi află lumina se uită pe sine într-o clipă, îşi ridică lumina la înălţime şi o slujeşte cu tot ce are; de aici propria-i revelaţie. Această revelaţie este libertatea predicată de Buddha. El a cerut lămpii să-şi împrăştie uleiul. Dar el n-a intenţionat să spună că împrăştie-rea trebuie să aibă vreun scop, pentru că aceea este tot zgârcenie. Lampa trebuie să-şi dea uleiul luminii şi să se dezlege de scopul ce l-a avut păstrându-l. Aceasta este emanciparea. Calea predicată de Buddha n-a fost doar practicarea sacrificiului de sine, ci şi extinderea iubirii. Şi adevăratul înţeles al predicilor lui constă în aceasta.

Văzând că la starea de Nirvana predicată de Buddha se ajunge prin iubire, putem şti cu siguranţă că Nirvana este starea supremă de iubire. Iubirea este un scop în sine. Orice altceva ne face să ne întrebăm „De ce?” şi avem nevoie de un motiv. Dar când spui „Iubesc”, întrebarea „de ce?” nu-şi are rostul; este răspunsul final prin sine însăşi.

Fără îndoială, chiar şi egoismul ne împinge să dăm. Dar omul egoism o face silit. E ca şi cum am culege fructul înainte de a se coace; trebuie să-l smulgem din pom, rănindu-i ramura. Dar atunci când omul iubeşte, dărnicia îl bucură, aşa cum pomul îşi dăruieşte fructul copt. Toate avuţiile noastre îşi asumă greutatea prin neîncetata lege a gravitaţiei creată de dorinţele noastre egoiste; nu putem scapă cu uşurinţă de ele. Par să aparţină firii noastre, să ni se alipească ca o a doua piele şi sângerăm dacă încercăm să le îndepărtăm. Dar când suntem cuprinşi de iubire, puterea acesteia lucrează în direcţia opusă. Tot ce ne-a fost foarte apropiat îşi pierde aderenţa şi greutatea şi vedem că nu ne aparţine. Departe de a fi considerate pierdere prin renunţarea la ele, simţim că acestea ne fac să ne simţim împliniţi.

Astfel, putem vedea că libertatea sinelui există în iubirea desăvârşită. Doar ceea ce se face din iubire se face cu mărinimie, oricât de multă durere ar pricinui. De aceea înfăptuirea în iubire exprimă libertatea în faptă. Acesta este sensul învăţăturilor din Gita legate de activitatea dezinteresată.

Gita spune că trebuie să avem activităţi pentru că doar prin ele ne putem dezvălui adevărata natură. Dar această dezvăluire nu este completă atâta vreme cât nu avem libertatea faptelor. De fapt, propria noastră fire ne rămâne ascunsă prin faptele înfăptuite prin constrângerea dorinţelor şi a fricii. O mamă se dezvăluie copiilor săi prin faptele sale, tot astfel libertatea faptelor noastre nu apare din lipsa faptei, ci din libertatea în faptă, care poate fi dobândită prin faptele împlinite prin iubire.

Manifestarea lui Dumnezeu s-a făcut prin fapta creaţiei şi în Upanishade se spune: Cunoaşterea, tăria şi fapta stau în firea sa32; ele nu-i sunt impuse de undeva din afară. De aceea, fapta sa îi este libertatea, iar prin creaţia sa se realizează pe sine. Acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte, este spus altundeva: Creaţia întreagă se iveşte din bucurie, prin bucurie este susţinută, către bucurie se îndreaptă şi intră mai apoi în bucurie33. Aceasta înseamnă că procesul creaţiei nu s-a înfăptuit din necesitate; ci a apărut din plenitudinea bucuriei lui Dumnezeu; iubirea lui este cea care creează şi de aceea creaţia se divulgă pe sine.

Artistul, care se bucură de plenitudinea ideii sale artistice, o întrupează şi astfel dobândeşte mai mult decât dacă o ţine la distanţă. Prin bucurie ne detaşăm de noi înşine şi mai apoi îi dăm formă în creaţiile de iubire pentru a o face şi mai deplin să ne aparţină. Tocmai de aceea trebuie să existe această separare, nu din repulsie, ci din iubire. Repulsia are un singur element, acela de separare. Dar iubirea are două, elementul separare, care este doar aparent, şi elementul uniunii, care este adevărul cel mai de preţ. Precum un tată care îşi azvârle copilul dând impresia de separare când, de fapt, este chiar invers.

Aşa că trebuie să ştim că ceea ce sinele reprezintă nu poate fi aflat în separarea sa de Dumnezeu şi ceilalţi, ci în nesfârşita yoga, uniune; nu în spatele tabloului, care este gol, ci pe partea pe care s-a pictat.

Din acest motiv filosofii noştri vorbesc despre separarea sinelui drept maya, iluzie, pentru că nu are o realitate intrinsecă în sine. Pare periculoasă; îşi înalţă izolarea la o înălţime ameninţătoare şi aruncă de acolo o umbră întunecată peste faţa senină a existenţei; din afară apare ca o rupere bruscă, rebelă şi distrugătoare; este mândră, despotică şi plină de toane; este capabilă să jefuiască lumea de toate bogăţiile ei doar pentru a-şi satisface pofta de o clipă; poate să smulgă, cu o mână nepăsătoare, crudă, toate penele păsării divine pentru a-şi împodobi, pentru o zi, urâţenia; legenda omului spune că într-adevăr poartă pe frunte semnul negru al nesupunerii; dar totuşi această maya, înveşmântată în avidya, este ceaţa, şi nu soarele, este fumul negru care prevesteşte focul iubirii.

Imaginează-ţi un sălbatic care, în ignoranţa sa, îşi închipuie că hârtia bancnotei este magică, prin faptul că cel ce o are poate dobândi orice-şi doreşte. Astfel, el adună aceste hârtii, le ascunde, se comportă ciudat cu ele, apoi, într-un sfârşit, obosit de toate eforturile sale, ajunge la concluzia că ele sunt absolut inutile, doar bune de aruncat pe foc. Dar înţeleptul ştie că hârtia bancnotei este maya şi că este nefolositoare dacă nu este păstrată la bancă. Doar avidyâ ne face să credem că izolarea sinelui, precum a hârtiei separată de bancnotă, ar fi de preţ prin sine însuşi, iar a ţine seama de o astfel de credinţă ne transformă sinele în ceva absolut inutil. Doar îndepărtând avidya acest sine ni se apropie ca o avuţie de nemăsurat. El se manifestă pe Sine în formele pe care bucuria Sa le întrupează2. Aceste forme sunt separate de El, iar valoarea acestor forme este dată de bucuria pe care bucuria lui i le atribuie. Transferând aceste forme în bucuria originală, care este iubirea, le vom putea încasa la bancă şi le vom înţelege adevărata valoare.

Simpla necesitate împingându-l pe om la treabă are un caracter accidental şi contingent; aceasta este o învoială provizorie; abandonată imediat ce necesitatea îşi schimbă cursul. Dar când faptele sale sunt născute din bucurie, formele faptelor sale capătă elemente nemuritoare. Nemurirea din om le atribuie propria-i calitate de permanenţă.

Sinele nostru, ca formă a bucuriei lui Dumnezeu, este fără de moarte. Pentru că bucuria lui este amritam, eternitatea. Această eternitate există în noi şi este cea care ne face sceptici în privinţa morţii, chiar dacă moartea nu se poate nicicum pune la îndoială. Spre împăcarea acestei contradicţii ajungem la concluzia că există armonie între dualismul morţii şi al vieţii. Ştim că viaţa sufletului, finită în expresie dar infinită în principiu, trebuie să treacă prin poarta morţii spre a ajunge la nemărginire. Moartea este însă monistă, nu conţine viaţă în ea. Dar viaţa este dualistă; îşi are aparenţa ei precum şi adevăr; iar acea aparenţă este moartea, maya, care este însoţitoarea ei de nedespărţit. Pentru a exista sinele nostru trebuie să treacă prin serii continue de schimbare şi creştere, care pot fi văzute, în acelaşi timp, ca serii neîntrerupte ale morţii şi ale vieţii. Când refuzăm moartea e ca şi cum i-am face curte; e ca şi cum ne-am dori să dăm sinelui o formă neschimbătoare; ca şi cum sinele nu simte nevoia de a se

42 Anandarupamamritam yadvibhati.

Depăşi; ca şi cum sinele îşi ia în serios limitele şi vrea să scape de ele, acţionând în conformitate cu limitele acestea. Apoi, apare îndemnarea de a muri această moarte; nu chemarea către anihilare, ci către viaţa eternă. Este stingerea lămpii la lumina dimineţii; şi nu abolirea soarelui. Chemarea aceasta ne îndeamnă să dăm ascultare conştientă dorinţei cele mai lăuntrice care există în adâncul firii noastre.

Prin firea noastră, avem două seturi de dorinţe şi trebuie să ne străduim să le punem la unison. În sfera naturii noastre fizice trecem printr-un set de dorinţe de care suntem mereu conştienţi. Vrem să ne bucurăm de ceea ce mâncăm, de ceea ce bem, alergăm după plăcerile şi confortul corpului. Aceste dorinţe sunt egocentrice; se preocupă doar de instinctele respective. Gustul cerului gurii se opune de multe ori hranei pe care stomacul şi-o poate permite.

Dar mai avem un set, care este legat de dorinţele sistemului fizic luat în ansamblu, şi de care nu suntem de obicei conştienţi. Este dorinţa de sănătate. Aceasta este mereu la lucru, cârpind şi reparând, făcând reglaje noi în cazul unui accident, şi restaurând cu îndemânare echilibrul atunci când este nevoie. Această dorinţă nu este interesată de împlinirea dorinţelor fizice, ea trece dincolo de prezent. Este principiul întregirii fizice, legându-ne viaţa de trecutul şi viitorul ei, păstrând unitatea părţilor care o alcătuiesc. Cel înţelept o ştie şi-şi pune de acord dorinţele fizice cu această dorinţă.

Omul mai are un corp mai mare, care este corpul social. Societatea este un organism în care noi, drept fragmente ale acestuia, existăm prin dorinţele noastre individuale. Ne căutăm propria plăcere şi permisiune. Vrem să plătim mai puţin şi să câştigăm mai mult decât oricine altcineva. Această atitudine duce la bătaie pentru a obţine ceva şi la împotrivire. Dar mai este o dorinţă în noi care lucrează în adâncul fiinţei sociale. Este dorinţa de bunăstare a societăţii. Aceasta trece de limitele prezentului şi de cele personale. Se dă de partea nemărginirii.

Cel înţelept încearcă să-şi pună de acord dorinţele care caută doar propria-i satisfacţie cu cele pentru binele social, şi doar astfel el îşi poate realiza sinele superior.

În aspectul său finit, sinele este conştient de separarea sa şi în încercare sa de a fi mai deosebit decât ceilalţi e mare cruzime. Însă în aspectul său infinit îşi doreşte să atingă acea armonie care-l îndreaptă către perfecţiune şi nu doar la îngâmfare.

Emanciparea naturii noastre fizice constă în a trăi sănătos, cea a fiinţei noastre sociale constă în a reuşi să ajungem la bine, iar cea a sinelui constă în a ajunge la iubire. Pe cea din urmă Buddha o descrie ca extincţie – extincţia egoismului – care este activitatea iubirii şi care nu ne îndreaptă spre întuneric, ci spre iluminare. Aceasta este dobândirea lui bodhi, a trezirii în adevăr; este revelaţia din noi a bucuriei nemărginite prin lumina iubirii.

Trecerea sinelui nostru se face prin individualitate, independentă de orice altceva, către dobândirea sufletului, care este în armonie cu totul. Iar la această armonie nu se poate ajunge prin constrângere. De aceea, voinţa noastră, de-a lungul istoriei creşterii sale, ca independentă şi îndărătnică, trebuie să ajungă la perfecţionare. Trebuie să avem acces şi la posibilitatea aspectului negativ al libertăţii, care este libertinaj, mai înainte de a putea dobândi aspectul ei pozitiv, care este iubirea.

Această libertate negativă, libertatea voinţei de sine, îşi poate întoarce spatele la cea mai de preţ realizare, dar nu se poate rupe cu totul de ea, pentru că astfel şi-ar pierde orice însemnătate. Voinţa noastră de sine este liberă până la un anumit punct; poate ajunge să cunoască ce înseamnă să se abată de la drum, dar nu poate continua la nesfârşit pe acea cale. Asta pentru că suntem limitaţi în calea noastră negativă. În calea către rău, în cariera noastră de a fi în dezacord cu totul, trebuie să ajungem la un sfârşit. Răul nu este infinit, iar dezacordul nu poate fi un ţel în sine. Voinţa noastră are libertatea pentru a găsi calea ei cea dreaptă, cea care este către bunătate şi iubire. Binele şi iubirea sunt infinite şi doar în nemărginire este posibilă realizarea libertăţii depline. Astfel, voinţa noastră poate fi liberă nu îndreptându-se către limitele sinelui, unde există maya şi negaţie, ci îndreptându-se către nemărginire, unde există adevăr şi iubire. Libertatea noastră nu se poate îndrepta împotriva propriilor sale principii de libertate şi să rămână liberă în acelaşi timp; nu se poate sinucide şi trăi în acelaşi timp. Nu putem spune că ar trebui să avem libertate nelimitată spre a ne încătuşa, pentru simplul fapt că libertatea se termină prin încătuşare.

Astfel, în libertatea voinţei noastre, avem acelaşi dualism al aparenţei şi al adevărului – voinţa noastră de sine este aparenţa adevărului, iar iubirea este adevărul. Dacă încercăm să menţinem aparenţa aceasta independent de adevăr, încercarea noastră ne provoacă suferinţe şi-şi dovedeşte într-un final inutilitatea. Totul are dualismul acesta de maya şi satyam, aparenţă şi adevăr. Cuvintele sunt maya atunci când sunt doar sunete şi limitate, ele sunt satyam atunci când sunt idei şi nemărginite. Sinele nostru este maya atunci când este individual şi limitat, când îşi consideră separarea de orice altceva ca fiind absolută; este satyam când îşi recunoaşte esenţa în universal şi infinit, în sinele suprem, în paramatman. Aceasta este ceea ce Hristos a intenţionat prin: „Înainte de Avraam am fost eu”. Acesta este eternului eu sunt care vorbeşte prin eu sunt, cel care este în mine. Individualul din eu sunt ajunge la limita cea mai înaltă atunci când îşi realizează propria-i libertate în infinitul eu sunt. Atunci atinge mukti, mântuirea din iobăgia aparenţei, maya, care se iveşte din avidya, ignoranţă; mântuirea în gantam çivam advaitam, în repausul desăvârşit în adevăr, în înfăptuirea desăvârşită în bine şi în uniunea desăvârşită prin iubire.

Separarea aceasta de Dumnezeu există nu numai în sinele nostru, ci şi în natură şi a fost descrisă de filosofii noştri ca maya, pentru că ea nu există prin sinea sa, nu limitează nemărginirea lui Dumnezeu din afară. Prin propria-i voinţă şi-a impus limite; aşa cum jucătorul de şah îşi res trânge voinţa în ceea ce priveşte mişcarea pieselor. Jucătorul, de bună voie, intră într-o relaţie bine definită cu fiecare piesă în parte şi se bucură de propria-i putere prin aceste restricţii. Nu înseamnă că n-ar putea muta piesele după cum şi-ar dori, dar dacă ar face-o n-ar mai exista jocul. Dacă Dumnezeu îşi asumă atotputernicia, atunci creaţia se sfârşeşte şi toată puterea lui îşi pierde însemnătatea.

Pentru ca puterea să rămână putere trebuie să acţioneze în anumite limite. Apa lui Dumnezeu trebuie să fie apă, pământul Lui nu poate fi niciodată altceva decât pământ. Legea care le-a făcut apă şi pământ este aceeaşi cu cea prin care El a separat jocul de jucători, şi de aici şi bucuria jucătorului.

Aşa cum prin limitele legii natura este separată de Dumnezeu, la fel şi limitele egoismului separă sinele de acesta. El, prin propria-i dorinţă, şi-a pus limite voinţei sale şi făcând aceasta ne-a făcut stăpâni peste mica noastră lume. Este la fel cum un părinte îi dă fiului său o alocaţie în limitele căreia el este liber să facă orice-şi doreşte. Chiar dacă aceasta e o parte din proprietatea tatălui, el nu-şi mai exercită drepturile asupra ei. Motivul este că voinţa aceasta a lui, care este voinţa iubirii şi de aceea e gratis, poate să-şi afle bucuria doar prin uniunea cu o altă de bunăvoinţă. Tiranul care are în stăpânirea sa sclavi îi priveşte pe aceştia ca pe nişte instrumente ale intenţiilor sale. Conştiinţa propriei sale necesităţi este cea care-l face să le stoarcă voinţa, pentru a-şi ţine la adăpost propriul interes. Propriul său interes nu poate produce nici cea mai mică libertate în ei, pentru că el însuşi nu este liber. Tiranul depinde pe deplin de sclavii săi şi de aceea el încearcă să-i folosească, făcându-i subordonaţi voinţei sale. Dar cel ce iubeşte trebuie să aibă două voinţe pentru a-şi împlini iubirea, pentru că împlinirea iubirii trebuie să fie armonie, armonie între libertate şi libertate. Astfel, iubirea lui Dumnezeu din care sinele nostru s-a întrupat este şi cea care l-a separat de Dumnezeu; şi tot iubirea lui Dumnezeu este cea care stabileşte împăcarea şi-l uneşte, prin sepa rare, pe Dumnezeu de sinele nostru. Din acest motiv sinele nostru trebuie să treacă prin nesfârşite înnoiri. Cariera sa de izolare nu poate continua la nesfârşit. Izolarea este limita unde-şi află barierele pentru a se reîntoarce la sursa sa infinită. Sinele nostru trebuie să se lepede de propria-i vârstă, să-şi arunce mereu în uitare propriile limite şi propria-i moarte pentru a-şi realiza tinereţea nemuritoare. În repetate rânduri, personalitatea sa trebuie să se topească în universal, trecând, de fapt, prin orice clipă, pentru a-şi împrospăta viaţa individuală. La orice pas, trebuie să urmeze ritmul etern şi să fie în contact cu unitatea fundamentală, astfel menţinându-şi izolarea cumpănită în frumuseţe şi tărie.

Putem vedea oriunde jocul vieţii şi al morţii – această convertire a vechiului în nou. Prin fiecare dimineaţă ziua ni se înfăţişează neacoperită şi albă, proaspătă precum o floare. Dar noi ştim că este bătrână. Este vârsta însăşi. Este aceeaşi zi a vremii antice care a îmbrăţişat în braţele ei pământul nou-născut, pe care l-a învelit cu mantia-i albă a luminii, şi la trimis mai apoi în pelerinaj printre stele.

Şi totuşi picioarele ei sunt neobosite şi ochii nu-i sunt fără strălucire. Cară cu ea talismanul de aur al eternităţii care nu îmbătrâneşte niciodată, la atingerea căreia toate ridurile de pe faţa creaţiei dispar. În orice miez al inimii lumii zace tinereţea nemuritoare. Moartea şi descompunerea îi aruncă peste faţă umbre trecătoare după care dispar; ele nu-şi lasă urmele paşilor lor – şi adevărul rămâne, proaspăt şi mereu tânăr.

În fiecare dimineaţă, această zi bătrână a pământului nostru se naşte mereu. Se reîntoarce la refrenul original al muzicii sale. Dacă marşul ei ar fi fost în linie dreaptă, dacă n-ar fi avut răgazul straşnic al plonjării în întunericul abisal şi repetatele renaşteri la viaţa începuturilor fără sfârşit, atunci, treptat, ar fi murdărit şi îngropat pământul cu praful ei şi şi-ar fi împrăştiat neîncetata durere peste pământ sub talpa sa greoaie. Atunci fiecare clipă şi-ar lăsa în urmă încărcătura de sfârşeală şi neputinţa ar domni supremă din tronul ei de mizerie eternă.

Însă cu fiecare dimineaţă ziua renaşte printre florile nou-născute cu acelaşi mesaj repovestit şi cu aceeaşi asigurare reînnoită că moartea veşnic moare, că valurile frământării există doar la suprafaţă şi că marea liniştei nu-şi are fund. Perdeaua nopţii se dă la o parte şi adevărul iese la iveală fără cea mai mică urmă de praf pe veşmântul său, fără nici o brazdă pe trăsătura feţei sale.

Putem vedea că cel ce există dinaintea a orice altceva există la fel şi astăzi. Fiecare notă a cântecului creaţiei se ridică nouă din vocea sa. Universul nu este doar un ecou al unui cântec vechi cântat odată, demult, la începutul obscur al lucrurilor lăsate mai apoi fără părinţi. În fiecare clipă se ridică din inima stăpânului lui, este suflat prin suflul său.

Ş i acesta este motivul pentru care s-a răspândit pe firmament precum un gând în forma unui poem care nu se sfărâmă în bucăţi prin povara propriei greutăţi. De aici surpriza nesfârşitei variaţiuni, apariţia inexplicabilă, nesfârşită a procesiunii de indivizi, fiecare fără pereche în întreaga creaţie. Precum la început aşa şi la sfârşit, începutul nu se sfârşeşte niciodată – lumea este mereu veche şi mereu nouă.

Sinele nostru trebuie să ştie că trebuie să renască încă o dată cu fiecare clipă. Trebuie să se dezrobească de toate iluziile care-l învelesc în crusta lor făcându-l să pară bătrân, împovărându-l cu moartea.

Pentru că viaţa este tinereţe nemuritoare şi urăşte vârsta care încearcă să-i stânjenească mişcările – vârsta care nu aparţine vieţii în adevăr, dar care o urmează precum umbra urmează lampa.

Viaţa noastră, ca şi râul, se loveşte de malurile ei nu spre a se simţi închisă între ele, ci spre a realiza încă o dată cu fiecare clipă că are o deschidere fără sfârşit către mare. Este un poem care-şi bate ritmul metric la fiecare pas nu pentru a fi redus la tăcere prin rigiditatea lui, ci pentru a da mereu expresie libertăţii lăuntrice a armoniei sale.

Pe de o parte, graniţa zidurilor individualităţii noastre împing înlăuntrul limitelor noastre şi, pe de altă parte, ne călăuzesc către nemărginire. Doar atunci când încercăm să extindem aceste limite la infinit ne azvârlim într-o contradicţie imposibilă şi umblăm după un eşec mizerabil.

Acesta este motivul care adesea duce la marile revoluţii din istoria omenirii. Ori de câte ori o fracţiune, dispreţu-ind întregul, încearcă să-şi afle calea de una singură, marea frână a întregului o apucă brusc şi, oprind-o imediat, o aruncă în ţărână. Ori de câte ori individul încearcă să stăvilească curentul forţei lumii şi să-l încarcereze pentru propria-i folosinţă, aceasta atrage dezastrul. Un rege, indiferent cât de puternic ar fi, nu-şi poate ridica standardul sau rebeliunea împotriva sursei infinite de putere, care este unitatea, rămânând în acelaşi timp puternic.

S-a spus: Prin nedreptate oamenii prosperă, câştigă ceea ce-şi doresc şi triumfă peste duşmanii lor, dar în cele din urmă ei sunt tăiaţi din rădăcină şi dispar41. Rădăcinile noastre trebuie să pătrundă adânc în universal dacă vrem să obţinem măreţia personalităţii.

Căutarea acestei uniuni este sfârşitul sinelui. Prin iubire şi supunere trebuie să-şi plece capul şi să şi-l ridice acolo unde cel mare şi cel mic, toţi, se strâng laolaltă. Trebuie să câştige prin pierdere şi să se ridice prin lepădarea de sine. Jocurile lui ar înspăimânta copilul care nu se poate întoarce la mama sa, iar mândria personalităţii noastre ne-ar fi blestem de n-am putea renunţa la ea prin iubire. Trebuie să ştim că numai revelaţia Infinitului este mereu nouă şi mereu frumoasă în noi şi că este singura care dă înţeles sinelui nostru.

43 Adharmenaidhate tavat tato bahdrani paçyati tatah sapatnan jayati samulastu vinaçyati.