V. Desăvârşirea prin iubire.

Am ajuns acum la problema existenţei simultane a infinitului cu finitul, a fiinţei supreme cu sufletul nostru. Un paradox sublim se află la rădăcina existenţei. Nu-l putem privi din afară pentru că nu suntem capabili să păşim în afara problemei pentru a estima alte posibile alternative. Însă această problemă există doar în logică; pentru că în realitate nu se iveşte nici un necaz. Din punct de vedere logic, distanţa dintre două puncte, oricât de mică ar fi, se poate considera ca fiind infinită pentru că poate fi divizată de un infinit de ori. Noi însă trecem chiar peste infinit cu orice pas şi întâmpinăm eternitatea prin fiecare clipă. Din acest motiv, unii dintre filosofii noştri susţin că starea de mărginire nu există; aceasta ar fi doar maya, o iluzie. Ceea ce este aievea este nemărginirea şi doar maya, ireală, este cea care creează aparenţa mărginirii. Dar maya este pur şi simplu un cuvânt, el nu dă nici o explicaţie. Ne spune doar că pe lângă adevăr există această aparenţă, care i se opune; dar cum acestea există simultan este de neînţeles.

În sanscrită există cuvântul dvandva, serii de entităţi opuse una alteia care apar în creaţie; cum ar fi polul pozitiv şi cel negativ, forţa centripetă şi cea centrifugă, forţa de atracţie şi cea de respingere. Şi acestea sunt pur şi simplu concepte, nu explică cu nimic ceea ce se întâmplă. Acestea dau diferite moduri de exprimare a faptului că lumea, prin natura ei, este o reconciliere a perechilor forţelor care se opun una alteia. Aceste forţe, precum mâna stângă şi cea dreaptă a creatorului acţionează într-o armonie perfectă, chiar dacă acţiunea lor se face din direcţii opuse.

Între cei doi ochi ai noştri există o relaţie armonioasă care-i face să acţioneze împreună. În acelaşi mod, în lumea fizică, există o relaţie incasabilă între cald şi rece, lumină şi întuneric, mişcare şi repaus, ca între notele de bas şi cele înalte ale pianului. De aceea, perechile acestea opuse una alteia nu creează confuzie în univers, ci mai degrabă armonie. Dacă creaţia n-ar fi fost decât haos, ar trebui să ne imaginăm aceste principii opuse unul altuia ca încercând să-şi vină de hac. Dar universul nu se află sub legea marţială, arbitrară şi provizorie. Vedem că niciuna din forţe nu atacă violent, sau nu-şi continuă la nesfârşit calea sălbatică, precum un criminal exilat distrugând toată armonia din jurul său. Din contră, fiecare forţă s-a întors la echilibru după o traiectorie arcuită. Valurile se ridică, fiecare la înălţimea lor, ca într-o competiţie neînduplecată, dar doar până la un anumit nivel; şi ştim despre adâncul repaus al mării prin care toate sunt înrudite şi în care toate trebuie să se întoarcă într-un ritm frumos, minunat. De fapt, aceste ondulaţii şi vibraţii, aceste ridicări şi coborâri, nu se datorează contorsiunilor eratice ale diferitelor corpuri disperate, ele nu sunt altceva decât un dans ritmat. Ritmul nu se poate niciodată naşte din încercarea întâmplătoare de luptă. Principiul care stă la baza lui trebuie să fie unitatea şi nu rezistenţa.

Acest principiu al unităţii este taina tainelor. Fără întârziere existenţa dualităţii ne face să ne întrebăm în sinea noastră, să căutăm răspunsuri în acel Unu. Când, în cele din urmă, vedem legătura dintre acestea două şi le vedem ca unul în esenţă, avem sentimentul că am ajuns la adevăr. Apoi rostim cel mai surprinzător dintre toate paradoxurile, că Unul apare prin mulţi, că apariţia este contrară adevărului şi totuşi de neseparat de el.

Destul de curios, există oameni care pierd din vedere acest mister care stă la baza tuturor bucuriilor noastre atunci când descoperă uniformitatea vreunei legi în diversitatea naturii. Ca şi cum legea gravitaţiei n-ar fi un mister mai mare decât cel al căderii mărului din pom, ca şi cum evoluţia de la un stadiu al ei la următorul nu ar fi mai prudent în explicare decât succesiunea creaţiilor. Însă necazul este că noi ne oprim la o astfel de lege ca şi cum ar fi sfârşitul căutării, ca mai apoi să vedem că nu eliberează nicicum spiritele. Ne mulţumeşte doar intelectul, nu apelează la întreaga noastră fiinţă şi înăbuşă în noi sentimentul nemărginirii.

Atunci când îl analizăm, un mare poem este o colecţie de sunete detaşate. Cititorul care îi înţelege sensul, care este mediul lăuntric care-i conectează sunetele, descoperă o lege perfectă de-a lungul lui, niciodată încălcată; legea evoluţiei ideilor, legea sunetelor şi a formei.

Dar legea prin ea însăşi este o limită. Doar ne arată că ceea ce există nu poate fi într-un alt fel. Atunci când omul se ocupă doar de căutarea legăturilor cauzale, mintea sa cedează tiraniei legii pentru a scăpa de tirania fenomenelor. În învăţarea unei limbi, când de la cuvinte separate ajungem la legile gramaticale care le leagă, doar atunci am avansat. Dar dacă ne oprim acolo, şi ne interesează doar minunile prin care se formează o lege, căutându-i sensul ascuns printre capriciile aparente, atunci nu ajungem la capăt – pentru că gramatica nu este literatură, iar poemul nu e prozodie.

Când ajungem la literatură vedem că deşi se bazează pe legile gramaticale totuşi este un motiv de bucurie, este libertatea în sine. Frumuseţea unui poem este îngrădită de anumite reguli pe care totuşi le depăşeşte. Regulile acestea îi sunt aripi, nu îl trag în jos, ele îl poartă spre libertate. Forma sa există prin reguli, însă spiritul său există prin frumuseţe. Legea este primul pas către libertate, iar frumuseţea este eliberarea deplină care s-a înălţat pe piedestalul legii.

Frumuseţea armonizează prin sine limita dar şi trecerea de aceasta, legea şi libertatea. În poemul lumii, descoperirea legii ritmului acestuia, măsura dilatării şi a contracţiei lui, a mişcării şi a repaosului său, căutarea evoluţiei formelor şi caracterelor sale, sunt realizări veritabile ale minţii; dar nu ne putem opri doar la ele. Este ca şi cum am ajunge în gară, dar gara nu ne este casă. Doar cel ce a ajuns la adevărul final ştie că lumea întreagă este creaţia bucuriei.

Aceasta mă îndeamnă la gândul cât trebuie să fie de misterioasă legătura inimii cu natura. Un aspect există în lumea exterioară a naturii, dar în inimile noastre, în lumea interioară, acestea apar în alte imagini.

De pildă – floarea unei plante. Oricât de delicată şi de graţioasă ar părea îşi are scopul său, iar culorile şi forma îi sunt adaptate unei anumite funcţiuni. Trebuie să producă fructul, altfel continuitatea vieţii plantei se va întrerupe şi pământul s-ar fi transformat de mult într-un deşert. De aceea, culoarea şi mirosul florii îşi au un scop; imediat ce este fertilizată de o albină şi când vine vremea rodniciei sale, atunci îşi lasă petalele să-i cadă şi renunţă la dulcea sa mireasmă. Nu are timp să se fălească cu frumuseţea ei, pentru că este extrem de ocupată. Privind din afară, necesitatea pare să fie singurul factor pentru care funcţionează şi se mişcă. Mugurul se transformă în floare, floarea în fruct, fructul în sămânţă, sămânţa din nou în plantă, şi tot aşa lanţul continuă fără întrerupere. Nu se acceptă nici o scuză, şi dacă vreo anomalie sau vreun obstacol ar apărea sunt imediat eliminate şi silite la moarte şi dispariţie imediată. În vasta instituţie a naturii sunt multe departamente care funcţionează neîncetat, iar floarea aceea delicată pe care o priveşti, înzorzonată şi parfumată ca un filfizon, nu este deloc ceea ce îţi pare a fi, ci e un slujbaş care trudeşte în soare sau în ploaie, care trebuie să dea socoteală de munca sa şi care n-are loc de respirat şi de distracţie. Dar când aceeaşi floare intră în inima omului, ocuparea ei dispare şi devine simbolul tihnei şi al repausului. Acelaşi lucru, care în exterior este întruparea unei activităţi continue, înlăuntrul nostru devine expresia frumuseţii şi a tihnei.

Aici ştiinţa ne avertizează că o astfel de judecată este greşită, că scopul florii nu este nimic mai mult decât manifestarea sa exterioară, iar legătura frumuseţii şi a miresmei pe care noi o gândim este nejustificată, doar imaginaţie.

Dar inima ne spune că nu greşim deloc. În sfera naturii, floarea poartă cu ea certificatul care o recomandă ca având imensa capacitate de a îndeplini lucruri utile, dar atunci când bate la uşa inimii tale poartă o altă scrisoare de introducere. Frumuseţea îi devine aptitudine. Într-o parte apare ca o sclavă, în cealaltă ca liberă. Cum am putea atunci da crezare primei recomandări şi ignora pe cea de-a doua? Faptul că floarea îşi are locul ei în lanţul neîntrerupt al cauzalităţii, este, fără nici o îndoială, adevărat; dar acela este un adevăr din exterior. Adevărul lăuntric este: Cu adevărat, totul este născut doar din veşnica bucurie34.

De aceea, floarea nu-şi are un rol doar în natură, ci un rol şi mai însemnat îşi exercită asupra minţii omului. Şi care-i rolul acela? În natură joacă rolul de servitor care trebuie să se prezinte la lucru la oră exactă, dar în inima omului apare ca mesager al Regelui. În Ramayana, Sita, ce era separată cu forţa de soţul ei şi îşi deplângea soarta nefastă în palatul de aur al lui Ravana, s-a întâlnit cu un mesager care purta cu el inelul mult prea iubitului ei Ramachandra. Prin simpla vedere a inelului, Sita a fost convinsă de adevărul purtat de mesager. Era sigură că îi aparţine iubitului ei, care n-a lăsat-o uitării şi care se pregătea să o salveze.

Un astfel de mesager este floarea iubitului nostru preţios. Înconjuraţi cu mare pompă şi procesiuni lumeşti, care pot fi legate de oraşul de aur al lui Ravana, trăim totuşi exilaţi, în timp ce spiritul insolent al prosperităţii lumeşti ne ademeneşte prin ispitele sale şi pretinde că i-am fi mireasă. Între timp, floarea apare cu mesaj din partea cealaltă a malului şi ne şopteşte la ureche, „Am venit, El m-a trimis. Sunt mesagera frumosului, a celui al cărui suflet este bucuria iubirii. Peste insula aceasta a izolării el a construit un pod şi nu te-a uitat, te va scăpa chiar acum. Te va trage către el şi îi vei aparţine. Iluzia aceasta nu te va putea ţine în sclavie pentru totdeauna.”

Dacă se întâmplă să fim trezi l-am întreba, „De unde să ştiu că tu chiar vii din partea lui?” Mesagerul ne-ar spune: „Uite! Am inelul acesta de la el. Ce minunate-i sunt nuanţele şi vrăjile!”

Oh, fără îndoială este al lui – într-adevăr, este inelul nostru de nuntă. Şi orice altceva dispare în uitare şi doar simbolul acela al atingerii iubirii eterne ne umple de dor adânc. Începem să înţelegem că palatul de aur în care ne aflăm nu are nimic de-a face cu noi – mântuirea noastră se află în afara lui – iar acolo iubirea noastră rodeşte, iar viaţa ni se împlineşte.

Ceea ce albinei îi pare doar culoare şi mireasmă şi semnele sau petele îi indică calea dreaptă spre miere, inimii omului îi apare ca frumuseţe şi bucurie, neîmpiedicate de necesitate. Ele poartă spre inima lui o scrisoare de iubire, scrisă în multe culori.

Aşa cum am spus mai înainte, indiferent cât de ocupată şi activă ar părea natura, ea are o cameră secretă înlăuntrul inimii, de unde vine şi pleacă după cum îşi doreşte, fără nici un fel de plan. Acolo focul atelierului ei se transformă în lămpile unui festival, zgomotul fabricii ei se schimbă în cântec. Lanţul de fier al cauzei şi efectului sună greoi în exteriorul naturii, dar în inima omului bucuria neumbrită pare să sune, aşa cum se spune, precum corzile de aur ale harpei.

Într-adevăr, pare uimitor că natura are aceste două aspecte în acelaşi timp – şi încă atât de mult în antiteză – una fiind sclavie, iar cealaltă libertate. În aceeaşi formă, sunet, culoare şi gust se aud două note opuse, una a necesităţii, cealaltă a bucuriei. În afară natura este mereu ocupată şi agitată, înlăuntru este doar linişte şi tihnă. Într-o parte poartă truda, în timp ce în cealaltă poartă răgazul. Îi vezi limitele doar atunci când o priveşti din afară, dar înlăuntrul inimii ei ea este frumuseţe peste măsură.

Înţeleptul nostru ne-a spus, „Creaţia întreagă se iveşte din bucurie, prin bucurie este susţinută, către bucurie se îndreaptă şi intră mai apoi în bucurie”.

Aceasta nu înseamnă că el ignoră legea naturii, sau că această contemplare a lui asupra bucuriei infinite s-a născut din intoxicarea produsă de complacerea sa în gânduri abstracte. El recunoaşte pe deplin legile de neînduplecat ale naturii şi spune, „Focul arde din frica lui (prin legea sa); de frica lui; şi de frica lui vântul, norii şi moartea şi îndeplinesc funcţiile.” Este domnia regulii de fier, pregătită să pedepsească orice încălcare a legii. Şi totuşi, poetul ridică în slăvi cântecul bucurie, „Creaţia întreagă se iveşte din bucurie, prin bucurie este susţinută, către bucurie se îndreaptă şi intră mai apoi în bucurie”

Fiinţa nemuritoare se manifestă pe sine din bucurie35. Manifestarea sa prin creaţie se face din toată bucuria. Natura acestei bucurii din belşug este de a se realiza pe sine în formă, care este legea; bucuria, care nu are formă. Trebuie să creeze, trebuie să se traducă pe sine în formă. Bucuria unui cântăreţ este exprimată prin forma unui cântec, aceea a unui poet, prin forma poemului. Omul, în rolul său de creator, creează mereu forme, iar ele apar din însăşi această bucurie din belşug.

Această bucurie, al cărei alt nume este iubire, trebuie, prin natura sa să aibă dualitate pentru a putea fi înfăptuită. Când cântăreţul este inspirat, el se împarte în două; înlăun-trul său există celălalt sine care-l ascultă, iar în afara sa audienţa este chiar extinderea acelui sine. Iubitul îşi caută propriul sine în cea îndrăgită. Cea care creează această separare este însăşi bucuria, spre a realiza, prin obstacole, această unitate.

Amritam, fericirea nemuritoare, s-a separat pe sine în două. Sufletul nostru este cel iubit, îi este celălalt sine al său. Noi suntem separaţi; dar dacă această separare ar fi fost absolută, atunci în lume ar fi fost suferinţă nesfârşită şi răul fără cruţare. Atunci din neadevăr n-am fi putut ajunge adevărul, şi din păcat n-am fi putut niciodată spera să dobândim puritatea inimii; şi toate lucrurile contrare ar fi rămas mereu în antiteză, şi n-am fi găsit niciodată mediul prin care toate diferenţele dintre noi s-ar fi putut uni. Şi n-ar fi existat nici limbă, nici înţelegere, nici îmbinări de inimi şi nici cooperare între noi. Din contră, vedem că starea de separare a obiectelor există în formă lichidă. Chiar şi individualitatea lor e în continuă schimbare, ele se întâlnesc şi se îmbină una cu alta, până când ştiinţa însăşi se schimbă în metafizică, materia îşi pierde marginile, iar definiţia vieţii devine din ce în ce mai de nedefinit.

Da, sufletul nostru individual s-a separat de sufletul suprem, dar această separare nu apare din alienare, ci din plinătatea iubirii. Din acest motiv neadevărurile, suferinţele şi relele nu sunt puncte moarte; sufletul omului le poate înfrunta, le poate depăşi, ba mai mult, le poate transforma în tării şi frumuseţi noi.

Cântăreţul îşi traduce cântul prin cântare, bucuria sa ia formă, iar cel ce îl ascultă îi va traduce cântarea iar în bucuria originală; doar atunci comuniunea dintre cântăreţ şi cel ce-l ascultă este deplină. Bucuria nemărginită se manifestă pe sine în multe forme, asumându-şi sclavia legii, şi noi ne împlinim destinul când ne întoarcem de la formă spre bucurie, de la lege spre iubire, când dezlegăm nodul finit şi revenim asupra urmei infinitului.

Sufletul omului călătoreşte de la lege la iubire, de la disciplină la eliberare, din stadiul moral spre cel spiritual. Buddha a predicat disciplina cumpătării de sine şi viaţa morală; acceptarea deplină a legii. Dar sclavia asta a legii nu poate fi în sine ţelul final; stăpânind-o profund dobândim căile de a o depăşi. Această lege se întoarce spre Brahma, iubirea nemărginită, care se manifestă pe sine prin aspecte finite ale legii. Buddha o numeşte Brahma-vihara, bucuria de a trăi în Brahma. Cel ce-şi doreşte a atinge stadiul acesta, spune Buddha, „să nu înşele pe nimeni, să nu urască pe nimeni şi să nu facă rău cuiva din mânie. Acesta va simţi o iubire de nemăsurat pentru toate fiinţele, aşa cum o mamă îşi iubeşte singurul prunc, pe care-l apără cu propria ei viaţă. S a-şi extindă iubirea deasupra, dedesubt şi oriunde în jurul său, iubire fără margini şi obstacole, fără cruzime şi antagonism. În timp ce stă în picioare, în timp ce merge, la vremea când este aşezat ori întins, până ce adoarme, acesta să-şi păstreze mintea vioaie în punerea în practică a bunăvoinţei universale.”

Lipsa iubirii este treapta asprimii; aceasta pentru că iubirea este culmea conştiinţei. Noi nu iubim pentru că nu înţelegem, ci mai degrabă nu înţelegem pentru că nu iubim. Iubirea este semnificaţia finală a orice există împrejurul nostru. Nu este doar o simţire; este adevăr, este bucuria care stă la temelia creaţiei. Este lumina albă a conştiinţei pure care emană din Brahma. Şi pentru a te uni cu acest sarvanubhuh, acea atotsimţitoare fiinţă din cerul înalt, precum şi dinlăun-trul sufletului nostru, trebuie să ajungem la culmea conştiinţei, care este iubirea: Cine ar fi putut sufla sau mişca dacă cerul n-ar fi fost îndestulat de bucurie, de iubire? 4 Prin ridicarea conştiinţei la iubire şi extinderea ei către lume putem atinge Brahma-vihara, comuniunea cu această bucurie nemărginită.

În mod spontan, iubirea se dăruieşte pe sine prin daruri nesfârşite. Dar darurile acestea îşi pierd semnificaţia dacă prin ele nu atingem acea iubire de dătător. Spre a face aceasta, inima trebuie să fie plină de iubire. Cel necuprins de o astfel de iubire va aprecia darurile de iubire ale iubitului doar după trebuinţa sa. Dar trebuinţa aceasta este temporară şi parţială. Nu ne poate cuprinde întreaga fiinţă; ceea ce ne este de trebuinţă ne atinge doar atunci când ne dorim ceva. După ce dorinţa ne-a fost satisfăcută, folosinţa devine neplăcere dacă ea mai continuă. Pe de altă parte, un simplu semn are valoare veşnică dacă inima ne este plină de iubire. Nu-şi are nici un fel de trebuinţă. Este un ţel în sine; ne umple fiinţa şi nu ne poate obosi niciodată.

Întrebarea este în ce chip primim lumea, darul desăvârşit al bucuriei? Am putea-o oare primi în inimile noastre,

46 Ko hyevanyat kah pranyat yadesha akaça anando na syat.

Acolo unde am întronat lucruri cu o valoare nemuritoare? Suntem prea ocupaţi să ne folosim de forţele universului pentru a câştiga din ce în ce mai multă putere; ne hrănim şi ne înveşmântăm din cămara acestuia, ne luptăm pentru bogăţiile sale, şi pentru noi nu e decât teren de aprigă întrecere. Dar oare ne-am născut pentru a ne extinde drepturile de proprietari peste această lume făcând-o bun de larg consum? Atunci când mintea ne este înclinată doar spre a o folosi, lumea îşi pierde pentru noi adevărata valoare. O dispreţuim prin dorinţele noastre meschine; şi până la sfârşitul zilelor nostre doar încercăm să ne hrănim din ea, pierzându-i adevărul, precum copilul ce smulge paginile unei cărţi şi încearcă să le înghită.

În locuri îndepărtate, unde canibalismul este încă răspândit, omul îl priveşte pe celălalt drept hrană. Într-un astfel de loc, civilizaţia nu poate prospera pentru că omul şi-a pierdut valoarea şi a banalizat-o. Dar există şi alte feluri de canibalism, probabil nu la fel de scârboase, dar nu mai puţin odioase, pe care nu trebuie să le căutăm prea departe. În ţări în care civilizaţia a ajuns la nivel înalt, vedem că omul nu este considerat mai mult decât corpul său şi este cumpărat şi vândut la târg doar la valoarea cărnii de pe el. Câteodată valoarea lui depinde de cât este de folositor; el devine unealtă şi este achiziţionat de oamenii cu bani pentru a le aduce şi mai mulţi bani. Astfel, poftele noastre trupeşti, lăcomia noastră, iubirea noastră pentru confort ne poartă spre ieftinirea valorii omului. Aceasta este înşelăciune de sine la scară înaltă. Dorinţele noastre ne orbesc să vedem adevărul care există în om şi aceasta este cea mai mare greşeală pe care o comitem împotriva sufletului nostru. Ne înăbuşă conştiinţa şi nu este altceva decât o sinucidere spirituală treptată. Aceasta produce răni urâte în corpul civilizaţiei, ridică barăci şi bordeluri, coduri penale vindicative, sisteme crude de întemniţare, metode organizate de exploatare a altor rase, care se extind atât de mult încât jignesc neîntrerupt prin lipsa de disciplină în guvernare şi apărare a sinelui.

Cu siguranţă că omul este folositor omului, corpul lui este unealtă folositoare, iar mintea lui este un organ de o eficienţă nemaipomenită. Dar el mai este şi spirit, iar spiritul său este simţit doar prin iubire. Atunci când descriem omul prin valoarea de piaţă pe care o putem extrage de la el, îl ştim doar în parte. Prin cunoaşterea aceasta limitată este uşor să-i fim nedrepţi şi să nutrim sentimente victorioase de felicitare pentru noi înşine pentru că am reuşit să câştigăm prin el mai mult decât am plătit. Dar când îl cunoaştem prin spirit, îl vedem ca aparţinându-ne. Atunci simţim că jignindu-l ne jignim pe noi, că reducându-l la un corp ne furăm din propria noastră umanitate şi că folosindu-l doar pentru avantajele personale doar câştigăm în bani sau confort ceea ce plătim prin adevăr.

Eram într-o zi într-o barcă pe Gange. Era o seară frumoasă de toamnă. Soarele abia apusese; linia cerului era plină ochi de linişte şi frumuseţe greu de descris. Vasta întindere a apei, fără nici o unduire, oglindea umbrele schimbătoare ale strălucirii apusului de soare. Mile întregi de bancuri de nisip pustiite se întindeau precum o amfibie dintr-o vreme antediluviană cu solzii sclipindu-i în culori strălucitoare. Când barca noastră a alunecat încet către malul abrupt, strecurându-se printre cuiburile coloniilor de păsări, brusc, un peşte mare a ieşit la suprafaţă şi mai apoi a dispărut, etalând pe silueta sa toate culorile cerului în amurg. A tras de-o parte, pentru o clipă, perdeaua multicoloră dincolo de care exista o lume liniştită, plină de bucuria vieţii. S-a ridicat, din adâncul misteriosului său sălaş, cu mişcare unduitoare şi a adăugat propriu-i cântec simfoniei liniştii zilei pe cale să se stingă. Am simţit că am fost salutat prietenos de o lume străină în propria sa limbă şi mi-a umplut inima de o licărire de încântare. Imediat, omul de la cârma bărcii a exclamat, cu vădit regret, „Ah, ce peşte mare!”. Şi-a putut închipui peştele prins şi gata de mâncat. L-a putut privi doar prin propria-i dorinţă şi a scăpat din vedere realitatea existenţei sale. Însă omul nu este doar un animal. El aspiră către o viziune spiri tuală, care este viziunea întregii realităţi. Aceasta-i aduce cea mai de preţ desfătare pentru că-i dezvăluie adânca armonie care există între el şi tot ceea ce-l înconjoară. Dorinţele noastre sunt cele care ne mărginesc orizontul realizării de sine, ne împiedică extinderea conştiinţei şi ne duc spre păcat, care este cel mai ascuns prag care ne ţine departe de Dumnezeul nostru, instituind separare şi aroganţa exclusivităţii. Pentru că păcatul nu este doar faptă, ci o întreagă atitudine asupra vieţii care nu pune la îndoială mărginirea ţelului nostru, ori faptul că sinele nostru este cel mai de preţ adevăr, sau faptul că noi nu suntem de fapt o singură fiinţă, ci că existăm fiecare doar pentru noi înşine.

De aceea, repet, nu vom putea niciodată să ne facem o opinie despre om dacă nu-l iubim. Civilizaţia trebuie judecată şi preţuită, nu prin nivelul puterii la care a ajuns, ci pentru cât şi-a dezvoltat şi a cât a reuşit să-şi exprime prin legile şi instituţiile ei, iubirea ei pentru omenire. Aceasta este prima şi ultima întrebare la care trebuie să se răspundă: dacă sau până la ce nivel recunoaştem omul mai degrabă spirit decât unealtă? Ori de câte ori o civilizaţie antică s-a descompus şi murit, aceasta s-a datorat cauzelor care au produs cruzimea inimii care a condus la ieftinirea valorii omului; atunci, statul sau o mână de oameni ai puterii au început să privească omul drept unelte ale puterii lor; iar prin împingerea la sclavie a raselor mai slabe s-a încercat ţinerea lor la pământ; iar omul a izbit temelia măreţiei sale, propria-i iubire de libertate şi nepărtinire. O civilizaţie nu se poate clădi pe nici o formă de canibalism. Pentru că cel prin care omul este adevărat poate fi hrănit doar prin iubire şi dreptate.

Precum cu omul aşa şi cu universul. Atunci când privim lumea prin voalul propriilor noastre dorinţe o reducem şi o îngustăm şi eşuăm în a o percepe în realitatea-i deplină. Desigur, este evident că lumea ne este folositoare şi ne satisface nevoile, dar relaţia noastră cu ea nu se încheie acolo. Suntem legaţi de ea printr-o relaţie mai adâncă şi mai adevărată decât cea a necesităţii. Sufletul nostru este atras către ea; iubirea noastră de viaţă este însăşi dorinţa de a ne continua relaţia cu această lume grandioasă. Legătura aceasta se face prin iubire. Suntem fericiţi că-i aparţinem, suntem ataşaţi de ea prin nenumărate fire ce se întind de la pământ spre cer. Omul, în prostia sa, încearcă să-şi impună superioritatea imaginându-se separat de ceea ce numeşte lumea sa fizică, pe care, în fanatismul său orb, o ignoră câteodată cu desăvârşire, considerând-o cel mai groaznic duşman. Şi totuşi, cu cât cunoaşterea sa progresează, cu atât omului îi va veni mai greu să se separe de ea şi toate gardurile imaginare pe care le-a construit în jurul său vor cădea unul după altul. Ori de câte ori ne mai pierdem câte una din distincţiile prin care neam ţinut de-o parte de tot ceea ce ne înconjoară primim un şoc de umilire. Dar trebuie să ne supunem. Dacă ne înălţăm mândria în calea realizării sinelui pentru a crea diviziuni şi dezacord, mai curând sau mai târziu ne vom trezi sub roţile adevărului şi ne vom prăbuşi în pulbere. Nu, noi nu suntem împovăraţi de o superioritate monstruoasă, lipsită de sens în caracterul său aspru. Ar fi peste măsură de înjositor să trăim într-o lume mai puţin decât în mod nemărginit, aşa cum ar fi înjositor să fim înconjuraţi de o mulţime de sclavi, zi şi noapte, din clipa naşterii până în cea a morţii. Din contră, lumea ne este camaradă, ba mai mult, suntem una cu ea.

Prin progresul ştiinţei unitatea lumii, şi a noastră odată cu ea, devine clară minţii noastre. Atunci când percepţia perfecţiunii unităţii nu rămâne doar la nivel intelectual, atunci când ne deschide întreaga fiinţă în conştiinţa luminoasă a tot ceea ce există, doar atunci devine o bucurie radiantă, o iubire care se răspândeşte peste tot. Spiritul nostru îşi află sinele extins peste întreaga lume şi are certitudinea deplină că este nemuritor. Moare de sute de ori în ţarcurile sinelui; pentru că izolarea este osândită la moarte, nu poate exista la nesfârşit. Dar nu va putea muri niciodată atunci când a devenit unul cu tot, pentru că acolo îşi află adevărul şi bucuria. Când omul simte pulsaţia ritmică a sufletului-vieţii întregii lumi în propriul suflet, doar atunci el este liber. Atunci el observă tainica atenţie acordată miresei-lumii, înfăşurată în voalul multicolor al limitărilor de către paramatman, mirele, în albul său imaculat. Atunci ştie că participă la acest festival minunat al iubirii şi că este oaspetele de onoare la ospăţul nemuririi. Atunci va înţelege cântecul poetului-înţelept care zice „Din iubire lumea este născută, prin iubire este susţinută, către iubire se îndreaptă şi intră mai apoi tot în iubire”.

În iubire toate contradicţiile existenţei se îmbină unele cu altele şi dispar. Doar în iubire, unitatea şi dualitatea nu sunt în duşmănie. Iubirea trebuie să fie una şi două în acelaşi timp.

Doar iubirea este mişcare şi tihnă la un loc. Inima noastră e în continuă căutare până-şi găseşte iubirea, şi apoi se odihneşte. Dar odihna aceasta este o activitate întreagă unde repaosul deplin şi energia fără sfârşit se întâlnesc în acelaşi punct în iubire.

În iubire, pierderea şi câştigul sunt în armonie. În bilanţul ei, creditul şi debitul ei se află în aceeaşi coloană, şi darurile îi sunt adăugate la câştiguri. În festivalul acesta minunat al creaţiei, ceremonia măreaţă a sacrificiului de sine al lui Dumnezeu, iubitul se leapădă mereu de sine pentru a se câştiga pe sine în iubire. Într-adevăr, iubirea este ceva care aduce laolaltă şi leagă inseparabil atât actul abandonării cât şi cel al acceptării.

În iubire, la un pol vei găsi ceea ce este personal, la celălalt ceea ce este impersonal. La unul există afirmarea pozitivă – Aici sunt; la celălalt există la fel de puternica negare – Nu sunt. Fără acest ego, ce este iubirea? Şi din nou, doar cu egoul acesta cum ar fi posibilă iubirea?

În iubire, sclavia şi libertatea nu sunt antagoniste. Pentru că iubirea este cea mai liberă şi în acelaşi timp cea mai dependentă. Dacă Dumnezeu ar fi fost liber pe deplin, atunci n-ar mai fi existat creaţie. Fiinţa infinită şi-a asumat misterul mărginirii. Şi prin el, care este iubire, mărginirea şi nemărginirea se unesc.

La fel atunci când vorbim despre valorile relative ale libertăţii şi lipsei acesteia, ajungem la nimic altceva decât la un joc de cuvinte. Nu ne dorim doar libertatea, ne dorim şi sclavia. Pentru că nimic nu există mai independent decât iubirea, şi, din nou, unde am putea găsi mai multă dependenţă? În iubire, sclavia este la fel de glorioasă precum libertatea.

Religia Vaishnava declară, cu mare îndrăzneală, că Dumnezeu s-a legat omului, şi că aceasta este gloria cea mai de preţ a existenţei omeneşti. În vraja ritmului minunat al mărginirii el se încătuşează la fiecare pas înălţându-şi astfel iubirea în cântecul cu cele mai desăvârşite versuri de bucurie. Frumuseţea este încercarea sa de a câştiga simpatia inimilor noastre; nu are alt scop. Ne spune că etalarea puterii nu este scopul final al creaţiei; oriunde există un pic de culoare, o notă a unui cântec, o formă graţioasă, de acolo se ridică chemarea pentru iubire. Foamea ne obligă să-i urmăm făgăduiala, dar, pentru om, foamea nu este cuvântul final. Au existat oameni care, în mod deliberat, i-au sfidat ordinele spre a dovedi că sufletul omului nu poate fi condus prin constrângerea dorinţei şi a fricii de durere. De fapt, pentru a trăi viaţa omului trebuie să rezistăm revendicărilor zilnice, atât cei slabi cât şi cei mai puternici dintre noi. Dar, pe de altă parte, există în lume frumuseţea care nu ne insultă libertatea, care niciodată nu-şi ridică nici măcar un deget pentru a ne lăsa să-i înţelegem suveranitatea. O putem ignora cu desăvârşire şi, drept consecinţă, nu vom avea nimic de plătit. Ne este chemare, nu ordin. Caută iubirea din noi, iar aceasta nu se poate găsi cu sila. Silirea nu atrage omul, însă bucuria o face. Iar bucuria se află oriunde; în iarba verde care acoperă pământul; în seninătatea albastră a cerului; în nesăbuita abundenţă a primăverii; în abstinenţa severă a iernii cenuşii, în corpul vioi care animă scheletul; în echilibrul perfect al trupului omenesc, nobil şi drept; în manifestarea tuturor puterilor noastre; în dobândirea cunoaşterii; în lupta împotriva răului; în sacrificarea vieţii pentru lucruri de care nu ne vom bucura niciodată. Bucuria este peste tot; este de prisos, fără rost; ba mai mult, adesea contrazice porunca dogmatică a necesităţii. Există doar pentru a ne arăta că lanţurile legii se pot explica doar prin iubire; ele sunt ca şi trupul şi sufletul, la un loc. Bucuria este realizarea adevărului de unitate, unitatea sufletului nostru cu lumea şi a sufletului-lumii cu iubitul ei suprem.