VI. Desăvârşirea prin faptă.

Doar cei ce au înţeles că bucuria se exprimă pe sine prin lege au învăţat să se ridice deasupra ei. Aceasta nu înseamnă că pentru ei lanţurile legii nu mai există – pentru ei lanţurile au devenit întruparea expresiei libertăţii. Sufletul liber se bucură să accepte lanţurile acestea, nu încearcă să scape de ele, pentru că prin fiecare din ele simte manifestarea energiei infinite a cărei bucurie există în creaţie.

De fapt, acolo unde nu există lanţuri, unde există doar nebunia libertinajului, sufletul încetează a mai fi liber. Acolo suferă; acolo apare separarea sa de nemărginire, agonia păcatului. Ori de câte ori este chemat de ispită, sufletul, scăpând de lanţurile legii, ca un copil lipsit de suportul braţelor mamei sale, începe să ţipe Nu mă lovi! 41, „Leagă-mă”, se roagă, „leagă-mă prin lanţurile legii tale; leagă-mă în afară şi înlăuntrul meu; lasă-mă, strâns de legea ta, să mă leg de bucuria ta; protejează-mă prin strângerea ta fermă de delăsarea mortală a păcatului.”

Aşa cum unii, sub influenţa gândului că legea este opusă bucuriei, se înşeală luând starea de ebrietate drept bucurie, tot astfel la noi există mulţi care-şi imaginează că fapta se opune libertăţii. Ei cred că faptele, având loc în plan material, restrâng spiritul liber al sufletului. Dar trebuie să ne amintim că aşa cum bucuria se manifestă pe sine prin lege, tot astfel sufletul îşi află libertatea prin faptă. Aceasta pentru că bucuria nu se poate manifesta pe sine prin sine şi îşi doreşte legea care este în afara sa. La fel, pentru că sufletul nu-şi poate găsi libertatea prin sine îşi doreşte fapta din afara sa.

47 Ma ma himsih.

Sufletul omului se eliberează pe sine mereu prin faptă; dacă n-ar fi fost astfel, n-ar fi putut îndeplini nimic de bună voie.

Cu cât omul transformă şi ceea ce este latent în el în realitate, cu atât mai mult el trage către sine ceea ce se află departe – Incă-să-fie. Prin această aducere la realitate omul devine din ce în ce mai distant, şi apare, în mod limpede, în aspecte din ce în ce mai noi în sânul acestor activităţi diferite, în stat, în societate. Această viziune a sa se îndreaptă către libertate.

Libertatea nu există în întuneric şi nici în lipsa de claritate. Nu există nici sclavie mai înfricoşătoare decât obscuritatea. Pentru a scăpa din această obscuritate, sămânţa se străduieşte să încolţească. Pentru a scăpa de învelitoarea lipsei de claritate, ideile din minţile noastre caută neîncetat şansa de a se manifesta în exterior. În acelaşi fel, sufletul nostru, pentru a scăpa din pâcla neclară şi a ieşi la iveală, creează continuu pentru sine noi sfere de acţiune şi este ocupat inventând altele noi, chiar dacă n-ar fi nici măcar necesare vieţii pământeşti. De ce? Pentru că-şi doreşte libertatea. Vrea să se vadă pe sine, vrea să se realizeze.

Când omul taie jungla vătămătoare şi-şi face o grădină din ea, frumuseţea pe care o scoate la iveală dinlăuntrul ogrăzii sale de urâţenie este chiar frumuseţea sufletului său; fără a o lăsa liberă în afară nu o poate face liberă înlăuntrul său. Când sădeşte legea şi disciplina în mijlocul unei societăţi neascultătoare, binele pe care-l lasă la iveală din obstacolele răului este bunătatea propriului său suflet: fără a fi liber să iasă la iveală nu-şi poate găsi libertatea lăuntrică. Astfel, omul este mereu dornic a-şi scoate la iveală prin faptă propriile-i puteri, frumuseţea sa, bunătatea sa, însuşi sufletul. Şi cu cât reuşeşte mai mult a o face, cu atât se vede pe sine mai important, cu atât sfera cunoaşterii sinelui devine mai vastă.

Upanishada spune: Doar în toiul înfăptuirii îţi vei dori să trăieşti o sută de ani36. O spun cei care au gustat din belşug bucuria sufletului. Cei ce şi-au realizat perfect sufletul nu au vorbit niciodată în ton jalnic despre tristeţea vieţii sau despre înlănţuirea faptei. Ei nu sunt floarea plăpândă a cărei tulpină fiind mult prea subţire se ofileşte înainte de a putea înflori. Ei se agaţă de viaţă cu toată puterea şi spun „no vom lăsa să plece până nu rodeşte”. În bucuria lor, ei vor să se exprime viguros pe sine în viaţa şi faptele lor. Durerea şi tristeţea nu-i înspăimântă, nu s-au încovoiat sub greutatea propriei inimi. Cu capul ridicat precum eroii victorioşi, ei mărşăluiesc prin viaţă văzându-se pe sine şi arătându-se altora în strălucirea sufletului lor din ce în ce mai mare, atât în bucurie cât şi în necaz. Bucuria vieţii lor ţine pasul cu bucuria acelei energii care se joacă de-a făurirea şi sfărâmarea de la un capăt la celălalt al universului. Bucuria răsăritului de soare, bucuria aerului nestingherit, amestecându-se cu bucuria vieţii lor, face ca o armonie plăcută să domnească înlăuntrul precum şi în afara lor. Ei sunt cei ce spun: Doar în toiul înfăptuirii îţi vei dori să trăieşti o sută de ani.

În om, această bucurie a vieţii, această bucurie a înfăptuirii, este pe deplin adevărată. Nu are rost să spunem că-i doar o iluzie; că până ce nu scăpăm de ea nu vom putea porni pe calea realizării de sine. Realizarea nemărginirii ca separată de lumea faptei nu ne va ajuta nici în cea mai mică măsură.

Nu este adevărat că omul dacă este silit devine activ. Dacă într-o parte există constrângerea, iar în cealaltă există plăcerea; pe de o parte fapta este aţâţată de dorinţă, pe de alta se îndreaptă repede către împlinirea firească. De aceea, cu avansarea civilizaţiei, omul îşi sporeşte obligaţiile precum şi munca pe care şi-o doreşte. Am putea crede că natura i-a dat destul de lucru pentru a-l ţine ocupat, că l-a sleit de puteri prin loviturile biciului foamei şi setei – dar nu. Omul nu crede că e destul; el nu se poate mulţumi făcând doar ceea ce i-a fost prescris de natură, la un loc cu păsările şi fiarele. El vrea să îi depăşească pe toţi, chiar şi prin fapte. Niciuna din celelalte creaturi nu trebuie să muncească atât de mult ca omul. A fost constrâns să născocească pentru sine un domeniu vast de activitate în societate; iar în acest domeniu el construieşte şi dărâmă, face şi desface legi, adună averi, gândind, căutând şi suferind neîncetat. În acest domeniu el a dat cele mai crâncene lupte, a câştigat prelungirea vieţii, a murit glorios, şi, departe de a evita încurcăturile, din proprie voinţă, a stârnit mereu greutatea unei noi neplăceri. A descoperit adevărul că nu este împlinit în cuşca dimprejurul său, că este mai mult decât îi oferă prezentul, şi că dacă s-ar putea să nu facă nimic, oprirea vieţii îi distruge capacitatea reală şi adevăratul scop al existenţei sale.

Această mahati vinashtih – această mare distrugere, el n-o poate suporta, şi în consecinţă, el se trudeşte şi suferă în speranţa că poate va câştiga în calităţile sale prin depăşirea prezentului, spre a deveni ceea ce încă nu este. Gloria omului constă în truda sa, şi pentru că ştie acest lucru, n-a căutat să-şi restrângă limitele domeniului său de activitate, ci se ocupă neîncetat spre a-i extinde graniţele. Câteodată se avântă atât de departe încât faptele sale îşi pierd sensul şi graba sa încoace şi încolo creează vârtejuri de jur împrejurul unor centre – vârtejuri ale interesului de sine, ale mândriei, ale puterii. Şi totuşi, atâta vreme cât puterea curentului nu se pierde, nu-i nici o frică; piedicile şi agonisirile moarte ale activităţii sale sunt risipite şi pierdute; forţele dinamice ne corectează greşelile. Duşmanii săi dobândesc tărie să-l subjuge doar atunci când sufletul omului doarme în stagnare şi obstacolele devin prea stânjenitoare pentru a le mai putea depăşi. De aceea învăţaţii noştri ne-au înştiinţat că pentru a munci trebuie să trăim, pentru a trăi trebuie să muncim; viaţa şi activitatea sunt inseparabil legate.

Este tipic vieţii să nu fie desăvârşită prin sine; trebuie să iasă la iveală. Adevărul ei constă în circulaţia dintre exterior şi interior. Pentru a trăi corpul trebuie să menţină diferite legături cu lumina şi aerul din afară – nu doar pentru a obţine forţa-vieţii, ci şi pentru a o manifesta. Gândeşte-te cum este folosit în întregime corpul; bătăile inimii nu trebuie să înceteze nici pentru o secundă, stomacul său, creierul său, ele trebuie să lucreze continuu. Şi asta nu-i destul; în exterior corpul este mereu agitat. Viaţa sa îl călăuzeşte spre un dans neîncetat al muncii şi jocului; nu poate fi satisfăcut cu mişcările interne şi îşi află împlinirea în bucurie prin excursiile în afară.

La fel se întâmplă şi cu sufletul. Nu poate trăi doar prin propriile-i sentimente lăuntrice, prin imaginaţie. Are mereu nevoie de obiectele exterioare lui; nu doar pentru a-şi hrăni conştiinţa lăuntrică, ci pentru a se dărui pe sine în faptă, nu doar pentru a primi, ci şi pentru a da.

Adevărul efectiv este că noi nu putem trăi dacă-l îm-părţim pe cel care este însăşi adevărul în două părţi. Trebuie să sălăşluim în el în afară şi înlăuntru. Indiferent care este aspectul pe care i-l negăm, ne amăgim pe noi înşine şi pierdem. Brahma nu m-a părăsit, fie ca Brahma să nu mă pără-sească37. Dacă spunem că prin introspecţie îl vom realiza şi îl omitem din fapta noastră exterioară, că ne vom bucura de el prin iubirea inimii, dar nu-l vom adora în timpul slujbei religioase; sau dacă spunem invers, şi dacă ne dăm doar într-o parte în această călătorie a scopului vieţii, la fel, ne vom îndrepta cu paşi nesiguri către prăbuşire.

În marele continent vestic putem vedea că sufletul omului este preocupat cu extinderea sa în exterior; domeniul său este câmpul deschis al exercitării puterii. Preferinţa sa este pe deplin pentru lumea extinderii şi va lăsa de-o parte ba mai mult, prea puţin crede în – câmpul conştiinţei lăuntrice, care este câmpul desăvârşirii. A ajuns atât de departe în aceasta încât perfecţiunea desăvârşirii pare să nu mai existe pentru el nicăieri. Ştiinţa sa a vorbit întotdeauna despre evoluţia continuă a lumii. Metafizica lui a început acum să vorbească despre evoluţia însăşi a lui Dumnezeu. Ei nu vor admite că el este; ci ei spun că devine.

Ei nu reuşesc să realizeze că, în timp ce infinitul este mai mare decât orice limită nealeatorie, el este şi deplin; că pe de o parte Brahma este în desfăşurare, pe de altă parte el este desăvârşire; într-un aspect al său este esenţă, iar în celălalt este manifestare – amândouă în acelaşi timp, precum cântecul şi cântatul. Este ca şi cum conştiinţa cântăreţului nu s-ar lua în consideraţie şi am spune că doar cântatul are loc, dar nu este nici un cântec. Fără îndoială, suntem imediat conştienţi doar de cântat, şi niciodată de cântec privit în general; dar nu ştim oare că un cântec desăvârşit se află în sufletul cântăreţului?

Din cauza acestei insistenţe cu privire la facere şi devenire noi percepem în vest ameţeala puterii. Oamenii par hotărâţi să prade şi să acapareze totul prin forţă. Întotdeauna, cu încăpăţânare vor face şi nu va fi niciodată făcut – nu-i vor acorda morţii locul firesc în schema lucrurilor – ei nu cunosc frumuseţea desăvârşirii.

La noi pericolul vine din partea cealaltă. Noi avem slăbiciune către lumea lăuntrică. Cu neobrăzare noi vom da de-o parte câmpul puterii şi al extensiunii. Noi l-am realiza pe Brahma doar prin aspectul său desăvârşit, şi suntem hotărâţi să nu-l vedem în relaţia sa cu universul, în aspectul său în desfăşurare. De aceea în înţelepţii noştri vedem adesea intoxicarea spiritului şi deteriorarea sa consecventă. Credinţa lor nu va recunoaşte restricţiile legii, imaginaţia lor zboară fără restricţii, comportarea lor refuză să dea vreo explicaţie raţiunii. Intelectul lor, în strădaniile zadarnice de a-l vedea pe Brahma separat de creaţia sa, lucrează în piatră seacă, şi inimile lor, căutând să-l ţină închis în propriile scurgeri, leşină în extazul ameţit al emoţiei. Ei n-au păstrat la îndemână nici un standard prin care ar fi putut măsura pierderea tăriei şi a caracterului pe care natura umană se sprijină şi prin aceasta au ignorat obligaţiile legii şi revendicarea acţiunii în universul exterior.

Dar adevărata spiritualitate, aşa cum ne-a fost predată prin învăţăturile noastre sacre, este echilibrată în putere, în corelaţia dintre exterior şi interior. Adevărul îşi are legea sa, îşi are bucuria sa. Într-o parte se recită Bhayădasyagnistapati38, în cealaltă Anandadhyeva khalvimani bhutani jâyante39. Libertatea este imposibil de dobândit fără supunere în faţa legii, pentru că pe de o parte Brahma este legat de adevărul său, iar pe de altă parte este liber în bucuria sa.

Cât despre noi, doar atunci când ne supunem pe de-a-ntregul legăturii cu adevărul vom ajunge să dobândim bucuria libertăţii. Cum? Precum coarda legată la harpă. Atunci când harpa este prea încordată, când nu există destindere în puterea legăturii, doar atunci apare muzica; iar coarda, depăşindu-se pe sine în propriul său sunet, îşi găseşte libertatea în orice acord. Aceasta pentru că, pe de o parte, este legată prin reguli rigide şi fixe; pe de altă parte, este posibil să-şi găsească libertatea în muzică Atâta vreme cât coarda n-a fost corect legată, a fost pur şi simplu doar legată; slăbirea legăturii ei n-ar fi fost calea spre libertate, care poate fi atinsă doar prin legătura din ce în ce mai puternică până ce atinge înălţimea reală a sunetului.

Corzile joase şi cele înalte ale obligaţiei noastre ne sunt legături doar atâta vreme cât le putem menţine cu statornicie acordaţi după legea adevărului; şi nu putem numi libertate slăbirea legăturii cu ea în nimicnicia neînfăptuirii. De aceea, aş spune, că adevărata străduinţă în căutarea adevărului, a dharmei, nu constă în neglijarea faptei, ci în efortul de a o acorda din ce în ce mai mult armoniei eterne. Textul străduinţei acesteia ar trebui să fie Indiferent de ceea ce faci, dedică-i lui Brahma40. Aceasta ar însemna că sufletul trebuie să se dedice lui Brahma prin tot ceea ce face. Această dedicaţie este cântecul sufletului şi în aceasta îşi află libertatea. Bucuria domneşte atunci când toată înfăptuirea devine cale spre unirea cu Brahma; când sufletul încetează să se tot întoarcă la propriile-i dorinţe; când ofranda de sine devine din ce în ce mai intensă. Apoi apare desăvârşirea, libertatea, şi, în această lume, se coboară împărăţia lui Dumnezeu.

Cine este acela care, şezând într-un colţ, va lua în derâdere această exprimare de sine a omenirii prin faptă, această neîncetată consacrare de sine? Cine este acela care crede că uniunea dintre Dumnezeu şi om este de găsit în plăcerea izolată a propriei sale imaginaţii, departe de templele până la cer ale măreţiei omenirii, pe care întreaga omenire, în arşiţa soarelui sau în furtună, se trudeşte să le ridice de secole? Cine este acela care crede că această comuniune izolată este cea mai înaltă formă a religiei?

O! Tu, vagabond zăpăcit, tu Sannyasin, ameţit de vinul intoxicării de sine, nu auzi progresul sufletului omului de-a lungul drumului trecând câmpurile largi ale omenirii – tunetul progresului său în maşina realizărilor sale, care este destinat să depăşească legăturile care-i opresc expansiunea în univers? Însăşi munţii se sfâşie în bucăţi şi fac loc defilării stindardelor fluturânde triumfal către cer; aşa cum în ceaţa de dinaintea răsăritului soarelui încurcăturile obscure ale lucrurilor materiale dispar la apropierea lui de nerezistat. La atacul lui, durerea, boala, dezordinea dispar la fiecare pas; barierele ignoranţei sunt împinse de o parte; întunecarea orbirii este străpunsă şi priveşte tărâmul făgăduit al bogăţiei şi sănătăţii, al poeziei şi artei, al cunoaşterii şi dreptăţii, care este, încet, încet scos la iveală. Vrei să spui, în letargia ta, că maşina aceasta a omenirii, care zguduie însăşi pământul prin triumful progresului dea lungul grandiosului drum al istoriei, nu-şi are căruţaşul ei să o călăuzească către desăvârşire? Cine poate refuza chemarea lui de a se alătura progresului său triumfal? Cine-i atât de necugetat, încât fugind de mulţimea bucuroasă, îl caută în nepăsarea neînfăptuirii? Cine, atât de abrupt adevărului, îndrăzneşte să numească toate acestea neadevăr – această măreţie a omului, această civilizaţie extensibilă a omenirii, efortul neîncetat al omului, prin profundă amărăciune, prin culmea bucuriei, prin nenumărate obstacole în afara şi înlăuntrul său, spre a câştiga victoria pentru puterea lui? El ce poate gândi imensitatea realizărilor ca fiind o imensă înşelătorie poate oare crede în Dumnezeu, care este adevăr? Cel ce gândeşte să-l dobândească pe Dumnezeu alergând de lume, când şi unde se aşteaptă să-l întâlnească? Cât poate zbura de departe – poate zbura la nesfârşit, până ce ajunge în neant? Nu, laşul care poate zbura nu-l poate găsi nicăieri. Trebuie să fim suficienţi de curajoşi pentru a fi capabili să spunem: am ajuns la el aici, chiar în locul acesta, acum, chiar în clipa aceasta. Trebuie să fim capabili să ne asigurăm pe noi înşine că aşa cum ne putem realiza pe noi înşine prin faptă, tot astfel înlăuntrul nostru îl realizăm pe el care este sinele sinelui. Prin îndepărtarea, cu efort propriu, a tuturor obstacolelor şi a conflictelor din calea noastră de acţiune, trebuie să fim capabili să spunem: „Munca mea îmi este bucurie, iar în bucuria aceasta sălăşluieşte bucuria bucuriei mele „.

Pe cine Upanishadele numesc Cel mai presus printre cunoscătorii lui Brahma51? El este cel a cărui bucurie este în Brahma, a cărui distracţie se află în Brahma, cel activ41 Bucuria lipsită de distracţie nu-i deloc bucurie – distracţia fără activitate nu-i distracţie. Activitatea este distracţia bucuriei. El, a cărui bucurie există în Brahma, cum poate trăi în trândăvie? Nu trebuie oare, prin activitatea sa, să pună ceva la dispoziţie în care bucuria lui Brahma s-ar putea întrupa şi manifesta pe sine? De aceea, cel ce-l cunoaşte pe Brahma, care-şi află bucuria în Brahma, trebuie în aceeaşi măsură să-şi depună toate activităţile în Brahma – mâncatul şi băutul său, câştigatul traiului său şi binefacerea sa. Precum bucuria poetului în poemul său, a artistului în arta sa, a celui brav în bravura sa, a înţeleptului în discernerea adevărului mereu îşi caută expresie în diferite activităţi, tot astfel, bucuria celui ce-l cunoaşte pe Brahma, prin faptele sale zilnice, mici sau mari, în adevăr, în frumos, în respectarea legilor şi în binefacere, caută să dea expresie nemărginirii.

53 Brahmavidamvaristhah.

Însăşi Brahma îşi exprimă bucuria în acelaşi mod. Prin activităţile sale felurite, care radiază în toate direcţiile, el împlineşte dorinţele inerente ale diferitelor sale fiinţe42. Dorinţa aceea inerentă este chiar el, şi astfel el, prin diferite căi, în diferite forme, se dăruieşte pe sine. El înfăptuieşte, pentru că fără înfăptuire nu s-ar putea dărui pe sine. Bucuria sa constă în a se dedica pe sine în dedicarea care-i este pro-pria-i creaţie.

În aceasta constă înţelegerea deplină, în aceasta constă asemănarea noastră cu tatăl. Şi noi trebuie să ne abandonăm pe noi înşine în diferite activităţi în direcţii diverse. În Veda, el este numit dătătorul de sine, dătător al tăriei43. El nu se mulţumeşte doar dăruindu-se pe sine, ci ne dă tăria de a ne dărui pe noi înşine. De aceea profetul Upanishadei se roagă celui care ne împlineşte nevoile, Fie ca el să ne dăruiască mintea binefăcătoare44, fie ca el să ne împlinească cea mai de preţ trebuinţă a noastră prin a ne dărui mintea binefăcătoare. Aceasta înseamnă că nu este suficient ca el doar să înfăptuiască spre a ne îndepărta nevoile, ci că trebuie să ne dea dorinţa şi tăria de a înfăptui împreună cu el, în activitatea sa şi în manifestarea binelui. Atunci doar uniunea noastră cu el se va desăvârşi. Mintea binefăcătoare este cea care ne indică nevoia (swârtha) unui alt sine ca fiind nevoia inerentă (nihitartha) propriului nostru sine; aceea care ne arată că bucuria noastră constă în punerea la încercare a puterilor noastre diferite în slujba omenirii. Când înfăptuim călăuziţi de o astfel de minte binefăcătoare, atunci faptelor noastre li se dă o formă regulată, nu devin mecanice; nu sunt fapte stimulate de nevoie, ci stimulate din satisfacţia sufletului. O astfel de activitate încetează să mai fie o copie a mulţimii, o imitaţie la modă. Din ea începem să vedem că El este înce putul şi sfârşitul universului558, şi, în acelaşi mod, putem vedea că în faptele noastre el este izvorul şi inspiraţia şi la sfârşitul acestora este tot el, şi de aceea toate activităţile noastre sunt îmbibate de tihnă şi bine şi bucurie.

Upanishada spune: Cunoaşterea, tăria şi fapta sunt firea sa45. Noi separăm bucuria de faptă pentru că naturaleţea aceasta nu s-a născut încă în noi. Ziua noastră de muncă nu este ziua noastră de bucurie – de aceea avem nevoie de zile libere, pentru că, nefericiţi cum suntem nu putem să ne găsim odihna în munca noastră. Râul îşi află odihna în curgerea sa continuă, focul în degajarea flăcării, mireasma florii în răspândirea sa în atmosferă; dar pentru noi, în munca noastră zilnică nu există o astfel de odihnă. Munca noastră ne copleşeşte pentru că nu ne bucurăm de libertate în ea, pentru că nu ne dăruim ei cu bucurie, pe deplin.

Oh! Cel ce te dăruieşti pe tine! La viziunea ta ca bucurie, fie ca sufletele noastre să se înflăcăreze către tine, să curgă către tine precum râul, să îţi cuprindă fiinţa precum mireasma unei flori. Dă-ne tăria să ne iubim, să ne iubim cu desăvârşire, viaţa cu supărările şi bucuriile ei, prin ceea ce dobândim şi pierdem, în mărire sau prăbuşire. Fie ca să avem destulă tărie desăvârşită să-ţi vedem şi să-ţi auzim universul tău, şi din aceasta să putem înfăptui cu eficacitate. Aceasta ne este rugăciunea. Fie ca, odată pentru totdeauna, să îndepărtăm din minţile noastre imaginaţia lipsită de sens care ţi-ar vedea bucuria ca separată de faptă, subţire, neîntrupată şi fără sprijin. Ori de câte ori ţăranul cultivă pământul rigid, de acolo ţâşneşte bucuria ta prin verdele grâne-lor, ori de câte ori omul pune ordine în locul pădurii încurcate, îi netezeşte terenul acoperit cu pietre şi o transformă într-o gospodărie, acolo bucuria ta o înfăşoară în rânduială şi tihnă.

58 Vichaiti chante v^vamadau.

O înfăptuitor al universului! Ne rugăm ţie să-ţi laşi curentul energiei tale universale să se coboare asupra noastră precum vântul năpraznic al primăverii, ce vine din sud, lasă-l să se năpustească asupra câmpului vast al vieţii omului, să poarte mireasma multor flori, murmurul multor păduri, lasă-l să îndulcească şi să umple de sunete neînsufleţirea sufletu-lui-vieţii uscate. Fie ca renăscutele noastre puteri să strige după desăvârşirea nemărginită în frunză, floare şi fruct.