*

Amiaza lunii ardea atât de intens încât pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poamă.

Nici albul mat al varului mânăstiresc, nici cerul sur al perlei în care un zbor de îngeri s-a împăienjenit şi agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmură în spuma căreia pluteşte alba nuditate a statuilor; nici îngheţatul crin şi nici fosforescenţa albă a zăpezii – şi niciuna din înfloririle, mâniile, gânguririle, curgerile, plutirile şi suavităţile albului pământesc, nu putea fi asemuită cu neclintita dezlănţuire a luminii de lună.

Fuseseră parcă păduri pe mare, păduri masive. Nu mai erau. Vibrau străvezii în golul luminii care le străbătuse mistuindu-le.

Neagră, densă ca încleştarea pământului, marea devenise adâncă, şi clarul ei afund era al lunii: în cer ca şi în mare. Fusese pământ, era apă haotică după somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pământ? Mai erau munţi, dealuri, stânci, mari reliefuri aspre pe care pasul sună, şi prin care cuvântul fâlfâie-n ecouri? Dar mai erau paşi? Mai răsunau cuvinte?

Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parcă fusese numai.

Din orizont în orizont, stea, apă şi noapte, sufletul era un gol în golul fără piedică şi fără de hotar al lunii.