*

Minutarele cronometrului arătau două jumătate. „A stat”, gândi precipitat Monica, sărind din pat. Şi încă zăpăcită de somnul întrerupt de lună ca de un pumn de apă proaspătă-n obraz, puse mâna pe beretă, reveni, smunci cămeşa de zi şi ciorapii, scutură capul alungându-şi cozile pe spate, clipi…

Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, văzu ziua mare, găsi luna, o privi incredulă ca pe-o farsă de-a Olguţei, zâmbi stelelor – era luna – şi respiră adânc, punându-şi mânile pe inimă.

Cu capul înclinat pe o parte, părea că ţine-n braţe un buchet prea greu.

Prin fereastra căscată, frigul pătrunsese, rărind căldura, cutremurând trupul Monicăi.

Închise fereastra şi se aşeză pe pat bucuroasă că erau numai două jumătate, întristată că erau abia două jumătate, fericită că va ajunge la Constanţa în zori, tristă că Iaşul nu era port la Marea Neagră în locul Constanţei, bucuroasă şi tristă de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca şi genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.

Atâta aur îi îmbrăca părul, încât părea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avântate care mai strălucesc încă atunci când tot oraşul e-n amurg. Poate de asta trupul părea mai nalt decât era, culminând în aurul aerian.

Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuţ după trei ani de despărţire. Să-i fie trupul conturul şi iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul şi iluminarea pură a apei care-o umple.

Dănuţ! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci tăcere îmbrăţişată. Îl iubea atât de mult încât numai de la el primea impresia multiplă a vieţii, zvâcnirea ei caldă. Când se gândea la Dănuţ, o dulce greutate i se cufunda în suflet, şi sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări adânci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a amintirii.

Era atât de real Dănuţ, depărtatul Dănuţ, încât toţi ceilalţi oameni pe care-i cunoştea, cu care trăia zilnic, păreau pictaţi pe pânze moarte, cu încremenită lor mişcare desuetă, cetiţi în cărţi prăfuite, cu voce tare; pentru Monica, tinereţea celorlalţi părea situată în istorie, ca tinereţea străbunilor, căci singurul contemporan al inimii ei era solitarul Dănuţ. Uşă al cărei mâner păstra întipărirea caldă a mânii lui Dănuţ, uşă prin care năvălea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastră la care privea Dănuţ, cu bărbia în mâni, cum fâlfâiau albastre dealurile Iaşului, spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui Dănuţ, bucle şi parfum călduţ, ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuţ descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zâmbetul Monicăi aplecat spre el – sufletul Monicăi era tot ce putea fi în jurul lui Dănuţ cu duioşie şi cu bunătate.

Şi totuşi se ducea spre Dănuţ, venind de departe; vaporul mergea încet şi erau…

        „A stat!” se încruntă Monica.

Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie de furnici urnind uriaşe greutăţi, clipele mişcau trupul de lăcustă moartă a minutarului.

Erau trei fără douăzeci… şi aproape cinci minute.

Minutare! Minutare!

Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele familiare ei. Mergeau toate? Nu se oprise niciunul? N-a rămas niciunul în urmă?

Minutarele ceasului din bucătăria de la Iaşi mergeau. Ceas nichelat, cu pântece de darabană, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmă a clopoţelului deasupra. Rămânea totdeauna în urmă.

— De ce nu-s gata puii?

— Da i-aţi poruncit pi la opt!

— Sigur. Îs opt şi un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.

— Di unde, duduie, numai şăpti jumatati-i la „riveiu” nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioară?

— Uf! Am să-l dau pe foc „riveiu” vostru.

— Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, intervenea Olguţa.

Era nemuritor ceasul din bucătărie, „riveiu”, cum i se spunea de servitori, „crăcănel”, cum îl poreclise Olguţa din pricina atitudinei de călăreţ cu patru picioare, „blindatul”, cum îi spunea nu mai puţin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile.

Trei fără douăzeci şi trei de minute.

În bucătărie, focul stins, călduţ încă. Bâzâie somnul natal al muştelor. Subt cuptor cloceşte găina preferată a „babii”. Baba… Le scrisese doamna Deleanu că baba se-mbată des, că slugile nu mai pot sta de răul ei şi că „dacă mai continuă, îi dau drumul”…

Inima Monicăi se strânse. Dacă nu mai era baba, în bucătărie nu mai era piuit de puişori rotunzi şi aurii, nu mai erau pisici, câni… Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc de toamnă, măsuţa joasă, turtă-dulce, cucoşei şi mere coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămâneau zvârlite-afară, ca mâţişorii lepădaţi.