Partea întâia Sfârşitul unui an şcolar

Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spaţii de noapte marină între licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos spintecată – spuma elicei fumega alb pe vântul lins al apei – fără de trup, tăcut; vaporul nu era decât procesiunea somnambulă a unei constelaţii grupată geometric, subt tremurul captiv al constelaţiilor fixe.

Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz – salt solitar sfărmat în larguri – nici pas desculţ de val nu s-auzea, împiedicându-se în trena lungă. Tăcere fără cadenţă de frunză, iarbă, vânt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, de parcă Zeul apelor adânci strivise-n palme sucul pământean al frunzelor de nuc şi, cu o singură mişcare, îl imensificase umed pân' la stele.

Toţi pasagerii dormeau în cabinele alb şi jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfăşuraţi în pături groase, căci după suavele nopţi mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadână ale lunii, şi cu suflarea lor de floare de lămâi, migdal şi portocal – aspra noapte a Mării Negre înfricoşa ca ochii de corsar.

De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale. În curba molatecă a unora, câte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pe călătoarea hotărâtă, în principiu, să aştepte răsăritul lunii.

Două chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, o iluminare căpşunie cu intermitenţe de întuneric: ritmul luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăştia mirosul franc al maryland-ului. Fumătorul era un fanatic al maryland-ului, tutun a cărui aromă pornea elegiac din adolescenţa-i depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată pe-o ureche în care viaţa din Montmartre răsuna cu zvon de sărutări, pahare sparte sau ciocnite şi argot de midinete.

        „La royne Blanche comme lis Qui chantait à voix de seraine Berte augrant pié, Bietris, Alis, Haremburgis qui tient la Maine, Et Johanne la bonne Lorraine Que Englois brûlèrent à Rouan Où sont-ilz, où Vierge souvraine?

Mais où sont les neiges d'antan?”

Unde era Parisul de altădată? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee şi britanice ricanau cinic, ca şi răsfrângerea lor în ochii midinetelor de astăzi.

Odinioară, moneda franceză aruncată pe zincul bistro-ului era râsul boemei calice. Nu mai răsuna. Calicia de după război se numea mizerie, şi era.

Fumul pipelor engleze şi americane, adevărat cocktail tabagic, fiertură de tutun cu miere, santal, smochine şi opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echivoc, trândav şi cu cleioasă ceaţă, izgonise simplul şi bărbătescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra tranşeelor galice o dată cu o întreagă generaţie al cărei parfum fusese.

Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrâşnit, orăcăit şi hârâit de gura cacofonică a negrilor buzaţi, destrăbălase zâmbetul francez, copil al şansonetei melancolice şi maliţioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încălzind obrajii congestionaţi ai celor care arseseră odinioară pe Ioana d'Arc, şi ai fraţilor lor transoceanici.

Alexandru Pallă, moldovean cu străbuni de pe vremea lui vodă Ştefan, nu se mai simţea contimporan cu viaţa Parisului. Îmbătrânise?

Când nu mai eşti contimporanul epocii în care-ţi porţi declinul vârstei, ci numai al pietrelor amintitoare a epocii apuse, te-ai sihăstrit în trecut, ca înserarea în apa brumărie a unei vechi oglinzi, printre tăceri uscate de mătăsuri.

Alexandru Pallă nu mai trăia viaţa Parisului, şi cum pentru el a trăi însemna a picta, nu mai picta viaţa Parisului, dar nici viaţa demodată a amintirilor. Pe pânzele lui de după război, curgeau apele Senei cu cenuşiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o vâslă nu le turbură visarea, nici un catarg, nici un braţ de om, şi curgerea lor ca şi a timpului era parcă solemn împovărată de imensa trenă a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste şi pustii, c-un uuit de vânt parcă amuţit prin golul lor şi un vârtej de frunze moarte, dus; câte un pod trecea de la un mal la altul cu paşii tăcerii prin rugina lui; se năruia un zid de casă veche cu varul măcinat ca faţa de os a leproşilor.

Domina albul în toate pânzele, dar un alb a cărui fragedă lumină se stinsese, un alb colbăit ca surul fior al aţelor de păianjeni în casele părăsite.

Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viaţa lăsase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al braţelor de oarbă bătrână, călăuzind trupul prin locurile tinereţii. Pe parapet atârna o păreche de mănuşi mici de femeie, albe. Se înecase femeia care le purtase? Poate că le uitase acolo după ce strânsese în mânile goale mânile iubitului ei. Plecase poate fericită, cu dragostea alături. Dar ani trecuseră de atunci, desigur. Mănuşile erau veştede. Parfumul delicat al mânilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflată a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor.

Toate tablourile puteau fi intitulate: Tăceri. Tăceri ca în unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Întipărirea elegiacă a timpului pe decoruri ale tinereţii. Prin zgomotul barbar al epocii, „tăcerile” lui Alexandru Pallă erau un anacronism.

În apartamentul din rue de l'Observatoire, două „tăceri” trecuseră de-a dreptul în odaia Monicăi, deşi fuseseră dăruite Olguţei, şi deşi Alexandru Pallă socotea că mai nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olguţei desfăşurându-şi aripile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile săpate-n prora triremelor – decât în odaia unde Monica îşi lucra teza de doctorat – Baladele lui François Villon – cu o gravitate blajină de bunică şi c-un zâmbet blond de miere şi de tei în cozile medievale.

        *

Brusc, noaptea fu neagră.

Enorm răsărită în enorma încruntare, plată, grea, fără lumină, de un roş otoman – luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodată ai simţi că te pândeşte c-un ochi de ciclop; ca un uriaş zid de marmură neagră care ar deveni deodată un ochi roş, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene, fără pupilă, ochi opac, orb, care totuşi te vede, vine, creşte, se dilată, te cuprinde, te soarbe umplându-se de sângele inimii tale…

Coşmarul se ridică de pe pieptul mării. Desprinsă de pe tăiuşul zării luna pluti masiv. Deasupra şi în jurul ei pe cer se aprinse ca într-o mohorâre de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor.

Vroiau parcă să înflorească maci din truda şi mocnirea sângerie.

Înfloriră, roşi, rubinii, profirii… se topiră în largă dâră. Îngălbeniră.

Palid, nuferi galbeni tremurară.

În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloarea pură a lunii, alungată tot mai sus de groaza roşie, căzută în adâncuri, a monstruosului ochi tentacular din încleştarea căruia scăpase. Şi marea era acoperită de sudoare rece.

— Nu dormi, Olguţa?

Trupul din chaise-longue nu se mişcase. Ochii nu clipeau; mari deschişi, priveau pironiţi, fără să vadă în afară, ostenind faţa, fruntea; privire din acelea care lasă cearcăne subt ochi şi o dungă pe frunte.

— Olguţa!

Alarma exagerată a glasului care-o chema, o deşteptă.

— Am visat, Paşa… şi dumneata ai visat? urmă glasul şovăitor, cu o ironie automată.

Întoarse capul pe o parte. Vroia să fie singură.

— A răsărit luna!

— Da.

Se răsuci pe o coastă. Pledul îi lunecă de pe picioare. Paşa se ridică, se aplecă acoperind la loc trupul suplu. Răsufla greu, ca după un efort. Scutură cenuşa pipei, o umplu, o aprinse.

Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca şi cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul deşteptărei lor. Albe denii în miez de noapte.

Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn şi lenevirea trează, patul îi cheamă când iubesc, când cetesc, când visează. Viaţa lor e un lent şi cotidian înec în pat.

Dacă şi-ar face bilanţul plastic al orelor de pat şi-al celorlalte, viaţa lor ar putea fi reprezentată printr-o vastă suprafaţă orizontală, într-un colţ al căreia, prizărit, un mănunchi de verticale s-ar ivi ca o caravană în deşert.

Pentru Olguţa, patul însemnase întotdeauna spaţiul strict al somnului şi nimic mai mult. În copilărie, când deschidea ochii dimineaţa, spontan sărea din pat, resortul săriturii fiind parcă în ridicarea pleoapelor. Această elasticitate a copilăriei o păstrase agresiv de-a lungul anilor şcolari şi al celor următori.

Acum şedea întinsă în chaise-longue, trează, cu ochii deschişi. Înfrângere de corabie cu pânzele întinse, răsturnată pe ape.

Mari, gravi, neclintiţi ca fluturii de noapte în lumină, ochii priveau.

Îi era frig. Dar răceala venea mai ales dinlăuntru.

Trecuse iarăşi prin vis gândul acela, ca un gheţar plutitor. „Voilà, il est parti le petit bobo… mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite”…

Fraza păstra încă, intact, parfumul farmaceutic, iodat şi fenicat, al hirurgilor. Când o auzise întâia oară, o înregistrase superficial urechea şi profund sufletul. Profesorul Mass, meridional sonor ca o peşteră cu ecouri şi hirsut, albise cum se zahariseşte un gavanos cu dulceaţă de nuci: tumultul cârlionţat al părului, musteţilor, sprâncenelor şi bărbii era o cristalizare zaharoasă din care două nucuşoare verzui râdeau: ochii. Intonată de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie jovială. Nu putea ieşi o profeţie lugubră dintr-un astfel de om ilar. După câteva luni însă, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise şi de accentul cu care răsunaseră atunci, se împlinise. Fraza răsunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonală ca şi cum cuvintele care-o alcătuiau s-ar fi format de la sine din tăceri de spital.

        „.mais s'il venait à se répéter”…

Olguţa cânta. Monica lucra în odaia ei. Paşa îşi fuma pipa. Rupt, un acord răsunase ca un candelabru răsturnat.

O tăcere cu sângele zvâcnind în tâmple.

Obrajii Olguţei albiseră.

Apoi, capacul închis brusc răsunase lung. Pianul amuţise negru.

— Noapte bună, Paşa!

Congediat mult mai devreme ca de obicei, Paşa strânse o mână îngheţată.

A doua zi, însă, şi în toate zilele care urmară până la îmbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Paşa, pentru profesorul ei de pian şi pentru toate camaradele ei şi ale Monicăi, Olguţa fu aceeaşi Olguţă de până atunci.

        „.mais s'il venait”…

Când îţi aminteşti cuvintele cuiva, e o mişcare în suflet, un murmur mut, o vorbire a gândurilor. În sufletul Olguţei, însă, nici o silabisire nu răsuna. Şi totuşi, fraza era. O vedea deodată, după ce o fixase lung fără s-o vadă, ca bolnavii pironiţi în ghips pe spate, desemnul sau crăpătura păretelui din faţă, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al câmpului vizual.

Începutul era un coşmar. Simţise răceala viperii şi înţepătura colţilor în sânul drept. Se deşteptase cu tâmplele reci şi inima-n galop. Lucidă, imediat îşi dăduse seama că, în timpul somnului, cruciuliţa cu lemn sfânt, pe care o purta din copilărie la gât, atârnată de un lănţujel lung, îi încrustase, ostil parcă, un colţ în sânul drept.

Atât. Adormise iar, pe cealaltă coastă.

Peste câteva luni, dimineaţa, în odaia de baie, cu o mişcare familiară din copilărie, îşi apăsa părul cu palmele, de o parte şi de alta a cărării. Abia ieşise de subt duşul rece. Simţise o jenă, ca o haină nouă greşit tăiată, care te strânge subţioară. Făcuse mişcări cu braţele. Jena dispăruse. Reapărea însă atunci când ridica braţele deasupra capului. Parcă se strâmtase pielea. Descoperise cauza: o mică duritate rotundă, superficial ascunsă în sânul drept.

Ridicase din umeri şi se îmbrăcase. Câteva zile scena matinală se repetase, fără ecou diurn. Între timp, Monica plecase în Pirinei, pentru câteva zile, la prietena lor comună Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetărie, ca să-i extragă „cette énervante boule de graisse” „Extracţia” luase proporţii de operaţie, din cauza decorului şi a cloroformului numai, căci prezenţa profesorului Mass, în uniforma hirurgicală, transforma lugubrul doliu alb al sălii de operaţie într-un alb culinar, un alb de cofetărie în care fierbe ciocolata cu dulce clocot, aşteptată de mormanele de frişcă decorativă. Olguţa se aşezase pe masa de operaţie, în lunga cămaşă de noapte al cărei miros de sulfină aducea parfum de Medeleni, îndepărtată solicitudine a doamnei Deleanu.

Un gest neprevăzut al Olguţei dăduse un ritm alegru şi zâmbitor tăcerii preliminare în timpul căreia se pregăteşte cloroformul. Fusese invitată să-şi scoată cămaşa care nu avea deschizătură în faţă. Îşi scuturase pletele şi cu o singură mişcare găsise soluţia oportună. Trasă brusc, din două părţi, de degetele lungi şi impetuoase, c-un fâşâit metalic olanda se rupse net până subt sâni. În această atmosferă de ea creată, Olguţa îşi părăsise trupul de o puritate egipţiană, pe masa de operaţie.

După opt zile, abia, îşi revăzuse sânul, bandajat până atunci, când profesorul Mass îi scosese firele. Puţin bosumflat, ca un obraz de copil deşteptat noaptea din somn, purta o fină semilună roză.

        „.voilà, il est parti le petit bobo…, mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite”…

Era frig şi umed pe mare. O săgeta iar cicatricea, intimidându-i respiraţia. Închise ochii ghemuindu-şi bărbia în piept. Sufletul ostenit de trup avea descurajarea luptătorului călit în lupte glorioase, când îşi dă seama că lama lungă, tăioasa prelungire a braţului, care-l purtase până atunci ca o firească aripă bărbată, i-a devenit deodată grea în mână şi străină, biruindu-l şi pe el.