*

Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.

Curând după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărâse să-l însoţească la gară.

Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decât mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpânea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.

Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.

Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.

Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scârţâit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întâia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mână cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătâiul unui mort.

Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mânji pe lângă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrân.

Cineva cânta nazal şi tânguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?

Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.

— Tu eşti, Olguţa?… Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.

Îşi făcuse loc, înlăturând cu mânile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.

Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:

— Am venit, Vania… am venit… să-ţi spun… să te întorci sănătos.

O clipă, mânile Olguţei fuseseră în mânile lui Vania: izvor în vad de fluviu.

Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, până târziu, mult după miezul nopţii, când trenul pornise.

Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvâcniri, apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini…

În urma trenului…

Şi nu-i mai văzuse faţa.