*

Vania Dumşa era un simplu soldat printre sutele de mii. În tot timpul războiului, geamandanul, cascheta şi paltonul lui Vania îl aşteptaseră în odaia Olguţei.

Abia în 1919, în ajunul plecării la Paris, Olguţa umblase în geamandan. În compartimentul „garderobă” erau hainele, cam sărăcăcioase fără de forma puterii stăpânului lor.

În compartimentul bibliotecă, domneau cărţile de matematică. Puţină literatură rusească, Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, şi Baladele lui Villon.

La fund tocmai găsise cele cinci caiete care-i cutremuraseră mânile. Cinci caiete de cifre, formule şi semne matematice. Singura urmă vie a celui dus era inaccesibilă şi enigmatică pentru Olguţa, ca aurul astronomic al constelaţiilor.

Târziu, noaptea, Olguţa umpluse la loc geamandanul şi, după ce privise lung pe fereastră pustiul întregii lumi, aşezase în geamandan cascheta englezească şi paltonul, care până atunci, scuturate şi periate zilnic, stătuseră afară.

Şi totuşi plecase, trăise. Viaţa ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte. Îşi pierduse poate exuberanţa de odinioară. Ca obrazul adolescenţei de pescar crescută pe mare, energia ei devenise mai gravă, mai concentrată, de o amploare sobră în mişcările ei. Apoi muncise.

Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuţi la Paris erau ogor arat de mânile ei, cu toată puterea braţelor şi încordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiată de orgoliu. Sângele de cal arab al mânilor ei se răzvrătise la început, constrâns de disciplina monotonă a gamelor şi a exerciţiilor zilnice. Îl stăpânise. Deget cu deget, muşchi cu muşchi, mişcare cu mişcare, îşi refăcuse mânile.

Erau perfecte, dulci şi dure, suple şi fierbinţi, cu-ncheietura braţelor flexibilă, şi fiecare deget stăpân pe strălucirea lui distinctă în armonia celorlalte, ca stelele în constelaţii. Puteau scoate din claviatură sunetul pur, care-i lumină-n nopţile cu lună plină, şi armonie dominatoare în Beethoven; sunetul grav, care-i privire în ochiul lui Dumnezeu şi armonie solemnă în Bach; sunetul fraged, luceafăr în calea magilor din Bethleem şi radioasă armonie în Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor istorice în muzeele pustii şi armonie mistuită în Chopin.

Putea smulge gloria, cum smulsese împăratul corsican coroana împărătească din mânile papei. Îşi pregătise mânile în umbră, şi le călise în apa vie a sufletului.

De ce?

Pentru cine?

Era singură ca perfecţiunea acalmică a mării pe care plutea. Moartea lui Vania îi cruţase viaţa, lăsându-i intactă energia elanurilor, răbdarea înfrumuseţării lor – dar îi luase dragostea.

Monica îl iubea pe Dănuţ; toate camaradele ei iubeau. În toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. În ea nimic. Îşi pierduse sonoritatea esenţială a vieţii. Nu mai putea iubi. Ş-abia acum îşi dădea seama că Vania murise. Nu crezuse până acum. Mintea ştia că Vania murise, cum ştii că Dumnezeu nu-i; totuşi, te închini, şi absenţa-i o prezenţă.

Nu şi-l putuse închipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu mânile inert încrucişate pe inima oprită. Sufletul ei nu-l putea răsturna în moarte. Ca un clopot, care la gestul răsturnării răspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai viu îl vedea pe Vania, pe măsură ce-l credea mort.

Se pregătise pentru el, deşi îl ştia mort. Dar îl aştepta. Muncise, se adâncise, devenise frumoasă, aprig frumoasă, ca un acord fără pedală. Pentru cine?

        „Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite.”

Ştia că murise Vania, fiindcă abia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea lor lugubră, se prefăcuseră în cenuşă uşoară.

Calmă, se ridică din chaise-longue. Alexandru Pallă adormise cu bărbia în piept. Învăluit în vasta pelerină neagră, cu barba luminoasă, părul alb în ondulată răscoală şi trăsăturile solemn frumoase, părea un mitropolit mort ascultând coruri.

Umbra Olguţei trecu lângă el, spre marginea covertei. Îşi rezemă coatele pe ea. Înclină capul. Pletele-i alunecară pe tâmple, deschizând aripele lor de corb heraldic. Adânc, adânc privirile căzură ostenite în lumina apei.

Luna se înclinase. Fără cută, cer senin de dimineaţă, marea aştepta obrazul lunei.

— Bietul papa…

Îl vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanţa, cu tâmplele acoperite uşor, mătăsos, de fumul alb al bătrâneţii, pe care degetele ei îl dezmierdau uneori. Plin de păcatele normale tuturor bărbaţilor, dar ţinându-le în vitrină, şi totuşi pur ca şi surâsul de copil pe care anii nu i-l izgoniseră; înecat în datorii de bacara, muncind de dimineaţă până seara ca să-şi sporească noaptea datoriile la club o dată cu nesomnul; devotat tuturora, înşelat de oricine vroia, zâmbind de toate, mai ales de el; cu fruntea lui bombată, ca o minge zvârlită de un copil pe-o margine de acoperiş, şi cu pasiunea lui total admirativă pentru Olguţa.

Venise la Constanţa, smulgându-se de la un proces important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrânit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti până la gară. Olguţa era mai naltă decât el. Îi dezmierdase tâmplele năduşite şi fruntea fără de astâmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.

— Fetiţa mea…

Şi-l văzuse micşorat pe chei, din depărtare, fluturând batista subt soarele necruţător, cu braţul întins ca un copil care şi-a pierdut zmeul.

Îi telegrafiase ziua sosirei la Bucureşti.

Scutură capul deasupra apei cu umedă suflare. Ar fi vrut să puie mâna pe fruntea tatălui ei şi să-i spuie:

— Papa, să nu fii supărat pe mine. Tu eşti bun. Dac-ai şti, şi tu mi-ai da voie.

Uită tot şi pe toţi…

Respira liniştit. Şi trupul şi sufletul o ascultau.

Va face un plonjon, va înota – apa era glacială – şi se va îneca. Imaginaţia îşi stinse luminile pe toate zările. O preocupau detaliile mărunte: să-şi scoată paltonul, pantofii şi rochia. Voia să fie suplă, cu mişcările libere în apă. Nu putea primi s-o înece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia să înoate lung, frumos, tăind apa pe o coastă, cu avânturi ascuţite, până când, ostenit, îngheţat, la fel cu sufletul, trupul va consimţi frăţeşte să se odihnească definitiv în adâncimea aceluiaşi pat de lumină curată.

În vârful picioarelor se îndreptă spre proră, depărtându-se de Alexandru Pallă. Îşi descheie unul câte unul nasturii paltonului.

Toată marea era o aureolă uşoară între zări de argint umbrit.

Fiecare mişcare, proiectată pe clarul deşert, era simplă ca în stampele biblice.

Îşi deznodă fularul de la gât, fără grabă…

—.?

Îşi trecu mâna peste frunte, plecă urechea, ascultând.

Limpede, şuierul răsuna din nou.

Maşinal, îşi înnodă la loc fularul.

Boris Godunov intră în sala tronului, îşi vede copiii. E nefericit. Stafia ţareviciului ucis e în inima lui…

Cine şuiera?

Se strânse în palton, încheindu-şi nasturii cu degetele-n friguri.

Cine şuiera moartea lui Boris Godunov?

— Va…

Numele frânt în întâia silabă se rostogolise ca o tidvă, nu din buzele Olguţei, ci din trecutul căscat.

Era îngrozitor de straniu şuierul mortului, cântecul buzelor lui, suflarea lor, răsunând după şase ani, în singurătatea mării.

Cine şuiera întocmai ca Vania?

Cine cuteza?

Sub fruntea Olguţei ochii se înăspriră, deasupra lor, sprâncenele îşi desfăcură aripele curbe.

Şuierul venea de jos. Traversă puntea, coborî îngustimea scărilor repezi, cu şuierul în urechi, călăuzit de el, cu pumnii strânşi, cu dinţii strânşi. Vroia să-l vadă şi să-i spuie:

— Taci.

Cui?

Nu se mai auzea nimic.

Coverta cabinelor de clasa III-a mirosea a gudron, a ulei şi a cauciuc încins. Mormane de parâme, clădite ca nişte buţi de frânghie. Lăzi. Buccele. Panere.

S-auzeau maşinile duduind înfundat.

Un marinar neverosimil, de tinichea parcă, în mărime naturală, proiectat pe cer.

Şuierul…

După un morman de parâme era şuierul, omul. Nu era. Marea, luna, frânghiile, tâmplele, maşinile vaporului îi băteau în tâmple.

— Vania.

O umbră culcată într-o barcă de salvare se ridică, mult mai înaltă decât Olguţa, crescu, crescu mult mai înaltă decât cerul, se aplecă… Un uriaş o culege în palmă, o ridică spre ochii lui verzi, minusculă în tremurul de libelulă al inimii, o lasă, o ridică, o lasă, o ridică… Ochii verzi, marea, înecul într-o privire verde… Şi o orgă, în catedrala lumii, cu toate vânturile mării, înălţă un singur acord:

— Olguţa!

Şi amuţi secată.

Tremura. Cu tot trupul şi cu dinţii. Se destrăma în ploaia unui tremur, care-i cernea mintea, gândurile, amintirile. Dinţii ciocniţi mărunt îi sunau ca o măzăriche de gheaţă pe sticlă. Nu putea vorbi. Nu putea zâmbi. Dezagregat în tremur ca o ninsoare, cu ondulări de vifor, sufletul îşi pierduse conturul.

Mormanul de parâme de care-şi rezema spinarea avea o duritate vânjoasă de rădăcini seculare. O învelise cu paltonul lui peste paltonul ei. Pe podele, subt ea, aşternuse un pled cu o arsură neagră: de ţigară probabil.

Ochii ei aveau intensitatea de întuneric şi mişcarea amplă a ochilor de paralitic. Îi urmărea toate mişcările.

Întâiul gând se formă deodată şi răsună absurd, formidabil de, absurd în tăcerea de cataclism care-l născuse.

— Un „primus”.

Vania fierbea apa într-un ceainic de metal, la flacăra unui „primus” aşezat pe o lădiţă.

        „Un primus”, stărui gândul şi, după el, a doua absurditate răsări: Primum vivere, deinde philoso-phari. Cu această maximă îşi inaugurase cursul de filosofie, profesorul de la Humpel.

Poate că întâiul om, Adamul biblic – deschizând ochii în care se năştea privirea omului cu mugurul luminii în ea, şi mişcând mâna cu care ridica lespedea veacurilor – şi-a frecat ochii, mahmur, ca orice om care se deşteaptă din somn. Dar strănepoţii au vrut ca ediţia princeps a omului, încă umedă de tiparul dumnezeirii, să fie sublimă, deşi în clipa aceea n-avea cine s-aplaude.

De aceea deşteptarea întâiului om e reprezentată floral: crin pur al întâii mirări desfăcându-se gol, mireasmă şi petală, în mâna lui Dumnezeu.

Din absurd în absurd, din glumă în glumă, din amănunt în amănunt, sufletul Olguţei se refăcea. Miliarde de păianjeni zideau din nou golul prin care statura unui uragan trecuse, lăsând portalul dimensiunii lui.

Vania existase pentru ea din clipa când îşi auzise numele spus de el, dar existase astronomic, nebulos: cum o planetă-i pentru altă planetă. Apoi totalizat în contur geografic, ca un continent: Vania – ca un continent răsărit din ape – viaţa lui Vania. Exista viaţa lui Vania. Mai mult o certitudine decât o realitate.

În vaste vârtejuri concentrice, sufletul se apropia de el. Până când uman, ultimul cerc încremeni în zâmbetul umed al privirii care-l cuprinse pe Vania, se topi şi, viu, căzu de pe gene de-a lungul obrajilor.

— Bea, Olguţa.

Cu o mână îi sprijini capul, cu cealaltă îi duse ceaşca fierbinte la gură. Sorbi ceaiul, cu lacrima pe buze, şi abia atunci îşi dădu seamă că era trează.