*

A doua zi, dis-de-dimineaţă, dispăruse, lăsându-şi geamandanul şi paltonul.

Olguţa nu se mişcase de acasă toată ziua, cu ochii la fereastra dinspre poartă. Spre seară se înapoiase, în haină de recrut care izbutea să fie ridicolă fără să-l facă şi pe el. Haină de postav verzui, rigidă ca un carton păros, cu mâneci scurte şi umeri normali de strâmţi faţă de amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu şireturi, corcitură de izmene cu şalvari; bocanci mopşi, care imprimă ritm de scafandru picioarelor, dându-le sunetul lat al potcoavei de cal normand; şi capelă holbată-n colţuri, deşălată-n mijloc, bleagă-n cozoroc: însăşi tichia tâmpeniei cu cap de ridiche de lună în unghiul salutului de răcan.

Astfel intrase îmbrăcat de regiment împăratul inimii Olguţei.

        * „Cina cea de pe urmă” fusese veselă: Courteline ar fi putut-o iscăli, cum ar fi putut iscăli întreaga activitate din acea vreme a Cercurilor de recrutare. Şi Cercul de recrutare Iaşi se mutase, cu şi prin Vania, în sofragerie.

Aşteptase la Cerc de la şapte dimineaţa până la cinci seara; căci Cercul era atât de ocupat încât toată lumea aştepta, fără nici o excepţie, cauza preocupării fiind aglomerarea din ogradă, cauză care „sta drepţi” în ograda Cercului, efectul aglomeraţiei fiind inactivitatea înfrigurată a gradaţilor, efect care sta „în repaos” faţă în faţă cu cauza.

— Aşa se întâmplă când „cauza” e recrut şi „efectul” e gradat.

Plutonierul Vulpe, de la „biroul mobilizărei”, era obligat să fie sever din pricina sprâncenelor – dens stufoase – şi spiritual, din pricina musteţilor cu şmecher şfichi. Acest dublu decor contradictoriu îl conciliase, recurgând la injuria naţională „cruci şi dumnezei”, pe care o murmura când nuanţa sprâncenelor, faraonic, când nuanţa musteţilor, diabolico-săltăreţ. Pe Vania îl cinstise cu ambele nuanţe, inver-sându-le ordinea, căci numele „Vania”:

— Ia taci! dezlănţuise, prin neverosimilitatea lui naţională şi ostăşească, un cutremur ilar al musteţilor locutorii, iar foaia matriculă a lui Vania, nesupus la încorporare, judecat şi achitat, apoi nesupus la toate concentrările, provocase o cavernoasă privire, şi – miracol – exprimarea la singular a pomenitei locuţiuni panteice.

— Umflă-l. Bagă-l la başcă! tunase plutonierul Vulpe.

Nu se mişcase nimeni, căci toţi îl ştiau „dat dracului” pe plutonier, şi de asemenea cunoşteau toţi amnistia generală din 1916, pe care de altfel o dezaprobau. Aceasta aflase Vania din interjecţionala conferinţă pe care i-o ţinuse plutonierul Vulpe, despre amnistie şi închisoare. Frontul, faţă de închisoare, era socotit ca o vilegiatură glorioasă, nemeritată.

— Aşa-i, mă leat, românul: iertător…

— Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la război mai bini fără, insinuase un negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara şi plămânii buzunarelor plutonierului.

Negustorul prefera vilegiatura închisorii.

Intervenţia neaşteptată a unui locotenent precipitase serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de matematică fostului elev nul, era atât de durabilă, încât îl salutase pe Vania cu gestul alarmat al ridicării din bancă şi cu un: „Vă salut, domnule profesor”, exotic în acel decor. Şi îl servise cu promptitudinea cu care odinioară ştergea de pe tabelă cu buretele nerozia lent cifrată, subt ochii verzi ai profesorului de pe catedră.

Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe îi strânsese mâna.

— Îmi pare bine, domnule profesor… Cum aţi zis?

— Vania.

— Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume… Ei, bietu tatu-meu m-a botezat Ion, că m-a făcut mama de Sfântul Ion. Ştiţi, nevoile…

— Am onoarea, domnule plutonier.

— Zi-mi Ionică, că-i mai particoler.