*

Obştescul oamenilor, când sunt acasă, se aşază comod pe scaun, canapea sau pe divanuri, rezemându-se de speteze ori de păreţi.

Vania şedea mereu lângă ferestre. Se profila pe cer, ca stejarii solitari. Prezenţa lui nu era durabilă; într-o încăpere dădea impresia provizoratului, ca trupul paserilor de pradă când stau. Iminenţa pornirii parcă îi avânta masivitatea trupească, dându-i elasticitate, tăiuş şi vârf.

Cioplit oarecum în substanţa puterii, ca pietrele şi trunchiurile, voinicia lui părea involuntară şi permanentă ca a corpurilor grele. Aveai impresia că o mână de-a lui lăsată pe umărul cuiva l-ar fi îndoit cu un gemăt; că pasul lui avea soclu, ca al statuilor. Aşa că zâmbetul acestui om era o delicată surpriză, ca prezenţa unei flori luminos întâmpinând de-a dreptul din stâncă.

Zâmbea rar.

Dar zâmbise Olguţei.

Natural, Olguţa îi cântase din Boris Godunov. Adică i-l cântase în întregime. Partitura o căpătase de la Vania, în 1914.

Trecuse miezul nopţii. Toţi se culcaseră. Nici Monica nu mai era în salon. Ea ştia bine preţul unei ultime nopţi, când unul dintre cei doi pleacă pe front. Şi mai ştia, tot atât de sigur, că Vania era „al doilea”.

Vania şuiera. Nu şuiera aproximativ partitura, urmărind mai ales melodiile, cum fac în genere amatorii de şuierat, care de îndată ce un pian sau o orchestră începe, fixează o stea, un tablou sau plafonul, şi, cu aerul inspirat al unui robinet comunicând direct cu luna şi privighetorile, îşi dau drumul în sus. Şuiera ca unii şefi de orchestră pasionaţi şi afoni, care exprimă prin şuier toate glasurile pădurii instrumentale ai cărei animatori sunt. Apoi, şuieratul lui Vania nu era siropos, nici cu un singur registru. Dulceaţa glasului de femeie şi vârtoşenia glasului de bărbat, devenite şuier, supleţă şi vigoare, cum şarpele e deopotrivă braţ de titan lovind şi trup de Salomee ondulând – şuieratul lui Vania, izvorât din buzele cărnoase, avea intensitatea tăcerilor din catedrale, gravitatea orgei şi a violoncelului şi puritatea soprană de emisiune a guşelor cu aripi numite privighetori.

Auzise la Petrograd, pe când se numea Petersburg, Boris Godunov cu Şaliapin, cântăreţul întunecat ca o grotă marină, în care vâjâitul vântului şi elegia undei ar fi cântecul gemut de glasul lui Satan.

Îi vorbise de Şaliapin, pe care Olguţa nu-l auzise, situându-l faţă de Carusso, al cărui glas curgea prin toate pâlniile gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. În Carusso vibra sensualitatea meridională, exprimată în literatură de d'Annunzio. Glasul lui Şaliapin, ca şi gândul lui Ibsen, era răzvrătire şi singurătate.

Lumina electrică se stinsese la unu, înlocuită cu lumânări.

Vania explica textul, traducând abrupt din ruseşte. Curgea parcă Nistrul între cuvintele celor două limbi, care-şi smulgeau una alteia asprimile, blestemele, durerile, ca o luptă călare, la lumini de torţi, prin aprigul hotar al apei.

La începutul fiecărui act, evoca decorurile, sculptând cu mâna scorbura neagră a unei ferestre deschise pe noaptea ţarului, aruncând acolo spaima unui candelabru cu limbile vâlvoi, dincolo clădind fastul sinistru al tronului uzurpatorului împărat. Astfel decorurile aveau iluminarea fragmentară, dură, zvâcnitoare a luminilor de fulger.

Lângă Vania nu puteai concepe somnul. Viaţa curgea prin el fluvial, ca o mulţime în mers, văzută noaptea, fragmentar în lumină, fragmentar în lumina cu mii de feţe, gesturi şi glasuri, îmbulzită la poarta unei cetăţi: era şi poarta, şi mulţimea.

Salonul dispăruse, ca toate odăile în care trăia el, mistuit de decorul pe care-l impunea evocarea lui.

Boris Godunov, în noaptea aceea de septembre, murise în palatul ţarilor, cu străji neclintite ca marile buhne, cu scări atât de vaste, că parcă aşteptau să le suie pasul refluxului oceanic, cu acoperişuri pe care fâlfâie înfipt destinul ca un steag mortuar, deasupra întregii împărăţii de coruri, de blesteme, de biserici şi de temniţe.