Partea întâia

SFÂRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR.

Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decât zvonurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.

Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare – corigenţa sau repetenţa – călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei fără de griji.

În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpânea – mai presus de celelalte – ca prezenţa unui destin. De pe catedre, dominând şirurile spinărilor aplecate, zeii didactici – îndeobşte sluţi, neraşi, cu ochelari călări pe triste nasuri – aveau expresia enigmatică a zeilor autentici.

Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile imprimate cu tabla înmulţirii, pândeau subt filele caietelor liniate şi emoţionate – agere şi clandestine ca şopârlele – răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Când şi când, uşa vreunei clase se deschidea cu o încetineală leşinată şi se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă, prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n urechile urechiţe în prezent şi viitor: „Repetent… repetent… repetent…”

Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea pocnind ca un aplauz formidabil, făcând loc şcolarului palid de emoţie, care cu gestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă batista copios carminată cu sângele unei sticluţe de cerneală roşie…

Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie – „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă regina nopţii moartă” – cu o viteză păgubitoare în primul rând ortografiei, călcată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară găină sau gâsca pe şosea.

Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca la lectura unor stihuri de Topârceanu, rezervându-şi masca melancoliei pentru tezele ştiinţifice, îndeosebi pentru cea de la matematici.

Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonând mintal o arie din Văduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, şi avea numai douăzeci şi şase de ani. Pe bulevard treceau cu paşi dănţuitori fete cu bluze de vară… şi pe caiete „regina nopţii moartă”.

        „Dan Deleanu, cl. VII-a m.”

Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive torenţiale, era abia schiţată, ca pe recipisa unei telegrame urgente.

Dănuţ se uită la ceasul-brăţară, descoperindu-l cu o bruscă mişcare a braţului: unghiul drept al minutarelor arăta trei jumătate. Se aplecă la urechea camaradului de bancă.

— Mircea…

— …? clipiră ochii bruni, smulgându-se din decorul nocturn al Melancoliei cu un reflex de lună şi o iluminare parcă.

— …eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întâlnim acasă.

— Nu m-aştepţi? se alarmă Mircea, întorcând condeiul.

— Nu pot. Nu mai pot. Vreau să ştiu tot. Să se sfârşească odată.

— Cum? Te duci acolo?

— Da.

— Şi scrisoarea?

— Rupe-o.

— Asta nu! Eu o duc.

— Am spus nu.

— Dan!

— Nu te-amesteca.

— Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioşi şi o subită roşeaţă în obraji.

— Am să-mi calc jurământul… Nu te uita aşa! … Tu… „n-ai iubit”, continuă în gând Dănuţ, intimidat şi exasperat de dispreţul ironic al camaradului său.

— Pentru o astfel de femeie?

— Mircea!

— Ssst! şuşuiră glasuri indignate.

Izbind pupitrul şi aruncând o privire de sfidare întregei clase, Dănuţ se ridică din bancă, spătos, zvelt şi ondulat în uşoara uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, urmărit de priviri nedumerite: Dănuţ era printre premianţii clasei. Şi e o axiomă pentru orice elev bun că o oră e cu totul neîndestulătoare pentru întocmirea unei teze destinate notelor majore, mai ales la română unde „scrii tot ce-ţi trece prin cap”.

— Ai şi isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmându-şi întrebarea şi gestul – din distracţie – pe aria de operetă fredonată până atunci.

— Da, domnule profesor.

Aruncă spre uşă o privire semnificativă.

— Cum s-ar zice: „veni, vidi, vici…” intonă profesorul cu familiaritatea cantabilă a chelnerilor de berărie când se avânta plesnind din şervet, c-un „vine, vineeee…”

— Hî! zâmbi Dănuţ condescendent.

— Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce aparte…

Dănuţ strânse pumnii cu o vigoare sportivă.

— Îmi permiteţi să plec, domnule profesor… Ştiţi, căldurile! răsuflă el, trecându-şi batista peste faţa năduşită glacial.

— Poftim, poftim.

Dănuţ se înclină scurt şi se smunci spre uşă, lăsând în urmă-i plutirea de parfum turburătoare şi impudică a adolescenţilor impregnaţi de intimitatea unei femei cochete.

Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evocator şi, netezindu-şi mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze o arie din Fetiţa dulce. Totodată deschise caietul zvârlit pe marginea catedrei şi, aruncând o privire distrată pe teza indescifrabilă – cu satisfacţia înduioşată a chefliilor care nu se uită la bacşiş – puse un zece apăsat cu creion roşu, notă care ignora şi conţinutul tezei, şi Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele grăsune şi dessous-urile roze ale Floricăi Florescu în Fetiţa dulce.

        „Mircea Balmuş, Cl. VII-a m.”

Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată în mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcând, alături de corectitudinea fină a rândurilor de mai sus, efectul dezordonat al trăsnetului într-un impecabil parc englezesc.

— Şi dumneata, Balmuş? Ce-aţi păţit azi? se minună profesorul, consultându-şi ceasul.

— Sunt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea aşezându-şi teza sacrificată peste teza lui Dănuţ.

Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Coborî scările, vârtej. Îl ajunse pe Dănuţ dincolo de bulevard.

— Dan! Dan!

— Ce mai vrei?

— Eşti supărat pe mine!

Se priviră ochi în ochi. Dănuţ sfida.

Ceva mai înalt şi mult mai voinic decât Mircea şi decât toţi camarazii lui – chiar decât repetenţii mustăcioşi – Dănuţ avea în schimb o faţă copilăroasă, cu toate că în jurul ochilor i se inelau, viorii, cearcănele drăgostii. Izgonită din trup, copilăria stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, în puritatea feminină a bărbiei şi a gâtului, şi în entuziasmul fraged al mâniei cu reflexe de violetă pe fruntea cu o vină răzvrătită. Mişcările sportive şi conturul hotărât al trupului îi dădeau o energie aparentă, atenuată, dacă nu dezminţită, de dulceaţa molatecă a ochilor castanii. Roşeaţa mânilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan – încă Dănuţ.

— Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-şi cu un gest familiar liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întâmpla, şi orice-ai gândi tu, nu-i o femeie. Bonjour.

Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu paşi elastici, întrecând pe rând pe toţi trecătorii.

        „Asta înseamnă că eu sunt un măgar!” monologă Mircea.

Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară şovăi. Întoarse capul în direcţia lui Dănuţ. Îi zări mersul aplecat şi nervos ca şi scrisul.

        „Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul”, şoptea îndârjita demnitatea lui Mircea.

Totuşi, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după Dănuţ, săltând cele două genţi şcolare care-i împovărau braţul.

        „Ca un hamal!” se batjocori singur ştergându-şi cu podul palmei broboanele de năduşeală.

        „Aşa îţi trebuie”, gândi el, întrebuinţând pronumele la persoana doua, ca şi cum în felul acesta ar fi stabilit o distanţă între Mircea Balmuş, care se lăsa jignit fără să reacţioneze, şi glasul critic care, neatârnat, înfiera această nedemnitate.

Arşiţa se abătuse ca o migrenă colectivă asupra trecătorilor congestionaţi şi lenţi. Cinii scoteau limba; oamenii batistele. Pe acoperişul caselor s-ar fi putut prăji cafeaua.

Soarele ardea atât de intens încât pierise, alb, ca un viscol, în cerul scânteietor.

Bucureştiul aştepta noaptea ca o ploaie.

Vioiciunea agresivă a lui Dănuţ şi graba lui Mircea după el, contrastau atât de categoric cu ritmul lânced al străzii, încât un trecător triplat de pântec, cu un carton de îngheţată într-o mină, umbrela deschisă în cealaltă şi o popească batistă atârnată de guler ca o bavetă, se întoarse după ei, exclamând suav:

— Oh! Tinereţe! Tinereţe! …

Zărind vitraliul albastru al vestibulului, Dănuţ începu să alerge de-a binelea. Smunci în lături portiţa de fier. Cinele îl cunoştea. Îl cunoştea şi băcanul de peste drum.

— Asta-i ăl dă inimă! Hă-hă!

La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamaţie la teatru, din galerie, Mircea nu îndrăzni să treacă prin faţa băcăniei. Se opri pe loc, profund umilit.

Dănuţ sună autoritar, lung, privind duşmănos tăbliţa de metal înşurubată în zid, deasupra cutiei de scrisori.

MICHEL STEPHANO.

Căpitan din Marina Comercială.

Tăbliţa aceasta îi amintea sarcastic ziua şi clipa cea mai încântătoare a vieţii lui… Luase premiul întâi la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamaţiile frenetice ale Liceului Lazăr. O după-amiază întreagă patinaseră împreună, înfruntând viscolul. Spre sară o întovărăşise acasă, călăuzind-o cu braţul în jurul mijlocului prin troienile viforoase.

În faţa uşii, Dănuţ se descoperise ceremonios.

— Je vous băise les mains, madame1.

— Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur? 2

Îi venise să fugă cu fericirea inimii lui… Atunci zărise, la lumina becului electric, tăbliţa. Şoptise, cu ochii plecaţi şi glasul răguşit.

— J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari! 3

— Mais je suis seule, mon petit page… Il est ŕ l'étranger4.

Dănuţ ameţise, îngropat parcă subt trandafiri. Toţi fulgii ninsorii oglindeau sclipirea dinţilor mărunţi.

Intrase…

Acum aştepta.

Şi-i venea să smulgă şi să calce în picioare tinicheaua tutelară a acestui ridicol Michel Stephano „qui était toujours ŕ l'étranger5.

Sună din nou: ascuţită vibraţie a soneriei. Nici un răspuns. Bătu cu pumnul în lemnul uşii, apoi în geamuri. Parcă se zărea o mişcare printre perdeluţele uşii din faţă. Uitându-se mai bine, nu zări nimic, apoi zări oglindindu-se în geamuri – holbată diform de curiozitate – figura băcanului şi, faţă în faţă, umilitoare, uniforma lui de licean.

Scutură clanţa, aprig, ca pe o mina sensibilă. Nimic. Casa cu storurile trase era mută, închisă, ostilă.

În goana mare înconjură faţada şi intră prin atenanse. Îl întâmpină brusc, răsărind de după bufet, pe jumătate speriată, pe jumătate cochetă şi zâmbitoare, Aneta. Îşi friza cu degetele neliniştite, când danteluţele şorţului, când şuviţele bretonului.

— Nu-i acasă, domnişorule: plecă la Sinaia.

Dănuţ se făcu palid.

— A plecat?

— Da, domnişorule.

— Nu se poate… Minţi. De ce nu mi-ai deschis?

— Dormeam, domnişorule.

— Minţi. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferă Dănuţ, arătând cu degetul pe bufet portocalele tăiate alături de două pahare aburite.

— Pentru mine, domnişorule. Mă jur, na! Să nu mai ajung… Dacă ţi-e poftă răcoreşte-te c-o lemonată.

— Aneta!

— Zău, domnişorule!

— Minţi! Am să-ţi arăt că minţi. Toţi spuneţi minciuni, numai minciuni…

— Stai, domnişorule. Nu se poate… e închis, gângavi Aneta, aşezându-se energic în faţa uşii.

Dănuţ o apucă de umăr vroind s-o înlăture. Aneta îl cuprinse de mijloc, înnodându-l cu braţele, lipindu-şi obrazul de faţa lui. Se scutură, dar braţele ei îl strângeau din răsputeri.

— Ce-i asta?! … Vai, Dănuţ! Avec les bonnes! Oh! mon petit!

Aneta îşi frământa şorţul, legănându-se uşor din şolduri, în atitudinea clasică a subretelor de operetă surprinse de stăpânele lor umblându-le la pudră.

— Asta-i o infamie! gemu Dănuţ, smulgând de gulerul tunicii, sufocat. Vreau să-ţi vorbesc.

— Poftim.

— În faţa Anetei!!

— Aneta, du-te afară.

Dănuţ se aşeză pe un scaun de lângă masă, cu mâna pe frunte.

— Te rog, descopere-te!

Lovind cu podul palmei în cozoroc îşi aruncă jos chipiul şi, înfrânt de căldură, de alergătură şi de atâtea emoţii, îşi lăsă braţele pe masă şi capul pe braţe aşteptând dezlegarea tuturor nenorocirilor.

În liniştea bruscă, muştele încleiate pe spirala atârnată de lampă murmurau cu o surdă frenezie.

Adina Stephano îşi pături una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-şi trupul gol şi bătăile inimii.

Deşi abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă şi luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic şi ştrengăreşte cârn, şi buza cea de sus tot cârna, şi părul roş şi-atât de creţ, încât Dănuţ spunea că graseiază ca şi glasul.

Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuţ, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Şi avea ochii miraţi, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroşi.

Aruncă o privire asupra lui Dănuţ: niciodată nu-l văzuse în uniformă. Îşi culcase fruntea pe braţe ca un şcolar furat de somn pe când îşi face lecţia. Capul aplecat – numai reliefuri castanii – descoperea curba inocentă a gâtului şi o gropiţă împrejmuită de vârtejurile părului.

Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, înfrigurând spinarea aplecată. Dănuţ se scutură. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roşie, ca o veveriţă gata să culeagă încă o alună, dar speriată şi desfătată de picurul celor care cad… Se răzgândi. Îşi strânse din nou chimonoul desfăcut. Întâlnind oglinda bufetului se aplecă, întinzând buzele, ciufulindu-şi părul pe tâmple, pieptănându-şi sprâncenele, cu gesturi iuţi, mărunte, mandolinate parcă.

Obrajii lui Dănuţ ardeau ca şi respiraţia. O simţea mişcându-se după clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Căldura de fâneaţa a parfumului atât de cunoscut, insinuându-i-se pe faţă, îi destăinuia goliciunea întâiului trup de femeie pe care adolescenţa lui îşi culcase obrajii şi trupul naiv.

Cunoştea vânătaie tainice: umbrele întârziate ale sărutărilor grele. Cunoştea dezmierdările lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare până acolo unde pieliţa e dulce, grasă şi fierbinte ca a renclodelor în arşiţa de iulie. Şi cunoştea dura elasticitate a sânilor zvâcnind în mânile lui mai goi decât orice goliciune, rotunzi ca însuşi fructul dezmierdării mânilor crispate. Şi cunoştea vârtejul curbelor acelui trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul lui ca pe-o zăpadă în pământ, şi care totuşi rămânea al ei.

Se auzea zăngănitul linguriţii în paharul cu oranjadă, batjocoritor parcă.

Dănuţ sări în sus.

— Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Asta-i cruzime! N-ai inimă!

— Fiindcă beau oranjadă?

Apucând-o cu violenţă, Dănuţ o ridică în braţe, şi, blând, o aşeză pe genunchii lui.

— Adina, de ce nu ţi-e milă de mine?

Şi cu veşnica mişcare a copiilor alintaţi, îşi alipi obrajii de sânii ei.

— Spune-mi că nu-i adevărat… Te rog, Adina. Fii bună şi spune-mi că nu-i adevărat.

Şi obrazul, frământându-se, căuta goliciunea sânilor şi a adevărului dorit.

— Dănuţ, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai înţeleg nimic! … Hai, prostuţule! Nu eşti tu pajul meu rău şi cuminte? …

Îi vorbea în obraz, gâdilându-l cu suflarea caldă şi cu genele. Vorbele ei graseiate erau zâmbitoare, naive şi cu parfum de miere.

— Adina, nu mă mai iubeşti! se tângui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat… Jură-te, Adina! Te rog ju…

O sărutare se adânci ascuţit în buzele lui. Două minute îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adânc. Gâfâiau.

Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătându-şi suflarea, începu să o sărute la întâmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt întâia ploaie, animalele tinere.

— Sunt un prost! Sunt un prost! cânta bucuria lui cu ochi turburi.

Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă.

Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.

— Stai aici, dragă Dănuţ… Cuminte, Dănuţ… Dănuţ! Nu se poate! Nu vreau! ţipă ea spăimântata, în pragul uşii, zvârcolindu-se.

La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului – se deschise teatral.

— Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna?

— Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ cu ochii măriţi, dând drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită.

— Dar dumneata?

Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat.

Domnul zâmbea ironic, trăgându-şi maşinal manşetele. Revăzându-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi.

— Ieşi afară!

— Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti! … Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zâmbet strâmb.

— Ieşi afară!

— Tinere!

— Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas.

— Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea!

— Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurând. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20.

— Bravo, cavalere! Dar după câte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor!

— Laşule!

— Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede!

— Ramolitule!

— Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintând spre Dănuţ cu braţ răzbunător.

Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele.

— Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară!

— Casa dumitale? Aha!

O îmbrânci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întâia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică.

Dănuţ îl măsură adânc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vinat – pe amândoi obrajii – domnul se uita la Dănuţ ca la mina dentistului după ce ţi-a scos măseaua.

Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflând astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pământ.

Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor când se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe când domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o trăsură, când îşi iau din nou în primire demnitatea.

— Ieşi afară! răsună glasul lui Dănuţ ca un refren automat.

Domnul se ridică tuşind. Se grăbi spre vestibul, tamponându-şi fruntea cu batista. Dănuţ îl urmărea cu o privire de supravieţuitor al unui cataclism. În capul gol un singur gând răsuna, tenace şi absurd: „Să nu-şi uite ceva; să nu-şi uite ceva”…

De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca uşii de dinafară. Apoi, o voce înecată de tuşă, în falset.

— Peşte…

Uşa pocni, pălmuind tăcerea.

Dănuţ porni spre ietac. În faţa uşii se opri mirat. Se întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colţul buzelor.

Cu gâtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcând prin cioburile inimii lui.

Adina îl urmă, furişându-se pe lângă zid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepădă şi pe celălalt, urmându-l pe Dănuţ, desculţă ca o penitentă.

— Dănuţ! răsună duios şi plângător glasul din urmă.

Întoarse capul. O văzu spăimântata, cu ochii încremeniţi şi îngheţaţi, cu buzele tremurând, cu umerii ghemuiţi, cu picioarele goale, aşa de mică-mică şi de dezarmată, că izbucni în plânset, hohotind, şi fugi.

— Opreşte la a treia casă… cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scăzut, făcându-i semn să cotească la stânga.

Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coşul tras, ca după o înmormântare.

Mircea sări, strecură în mina birjarului moneda pregătită şi, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mâna lui Dănuţ a cărui faţă era blândă şi distrată.

— Bonjourr… bonjourr… Hai, Nae; hai, Nae…, Sictirrr… Sictirrr…

Birjarul, cu biciul ridicat, râdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al cărui glas de cocotă beţivă îl invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor. Ţinea într-o mină fascicola 155 din Contesa fără nume.

Se înclină protocolar în faţa băieţilor, oglindindu-le trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu privirea, şi o severă surprindere îi adânci cutele care închideau în paranteză colţurile gurii: domnul Dan, fără de chipiu, cu nasturii de la tunică smulşi!

— Hm! Hm!

— Sictirr, sictirr! huruia îndrăcit papagalul cătră birjarul extaziat.

— Pleacă odată, domnule! invită Nae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu vezi că te înjură pasărea? … Taci, Coco, taci odată!

— Sictirrr, sictirrr…

— Taci, Coco, că te-o apuca damblaua, Coco, Coculeană! îl imploră Nae, scoţând din buzunarul jiletcei o bucăţică de zahăr.

Dar Coco, care absorbise odinioară sictirurile tuturor haimanalelor din „Făgădăul” lui Nae, nu mai contenea. Şi glasul papagalului suna mai uricios pornind din trupul cu penaj de perlă, mugur tânăr şi mărgean.

Din pragul uşii, Mircea întoarse capul şi aruncă o privire de definitivă scârba papagalului în care vedea icoana Bucureştiului copleşit de lux, strident şi trivial.

Herr Direktor, tatăl adoptiv al lui Dănut, avea o concepţie despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largă decât a codului civil şi a codului penal. Potrivit acestei concepţii originale, Dănuţ fusese declarat major – de către Herr Direktor – la cincisprezece ani. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, la Şcoala luterană, în chip onorabil: media şapte şi oarecare fracţiuni, la învăţătură, hors-concours la sporturi, inclusiv bătaie, de unde o reducere simţitoare a notelor la „conduită”.

La sfârşitul anului şcolar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou – tip 1911 – la internatul unde cu patru ani în urmă adusese o „fetiţă” cu haine de băiat, care-l strângea de mina lăcrămând şi suspinând.

Şoferul – acelaşi blond Herr Kulek – încărcase bagajele sumare ale unui tânăr licean, a cărui frunte larg deschisă subt şapca pe-o ureche, şi ai cărui umeri larg croiţi – în armonie cu fruntea – oglindiră în ochii lui Herr Direktor, şi-n monoclul său imagina crudă a bărbăţiei temerară-n gânduri şi fermă în pumni.

Spre uimirea lui Dănuţ, automobilul nu se oprise la uşa apartamentului din strada Scaune, unde Dănuţ îşi avea odaia alături de ietacul lui Herr Direktor, ci la poarta unei case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină cu chioşc de verdeaţă. Casa albă părea pudrată în scânteierea soarelui de vară; trandafirii agăţători izvorâţi parcă din adâncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind faţada cu cochetul lor torent. Semăna atât de mult cu o vilă casa din Pitar-Moşu, încât ochii se mirau întâlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.

Herr Direktor zâmbise, aprinzând o ţigară, la întrebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricând – acuma sintetiza autonomia unei case cu două rânduri – se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.

În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune – confort de piele şi covoare – şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie „4711” al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adânc ducea la…

— Garsoniera tinărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit – şi prefăcut oarecum în terasă – dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pânză, mobilă.

— Când ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.

La stânga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie – despărţită în două printr-o perdea – al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agresiv între plafon şi podea, alături de toate cele trebuitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti.

La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vânătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe.

Dar mai era o surpriză în noua garsonieră – aceasta pregătită de mama lui Dănuţ. Gheorghiţă a Marandei, flăcăul cel mai dezgheţat de pe moşia Medeleni, după ce ucenicise trei ani – iarna, la Iaşi, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei răsărise ca din pământ, cu păr bălan, nas ascuţit, ochi albaştri şi zâmbet blond din pricina mustăcioarei abia mijite, purtând cu dezinvoltură straiele nemţeşti şi lunecând cu presteţă pe luciul parchetului, la care contribuise intens.

— Să trăieşti, conaşule! De-amu îs aici la mata.

Aducea în garsoniera din Pitar-Moşu dulceţi făcute la Iaşi pentru tânărul gospodar bucureştean, solicitudine prietenoasă de copil de ţară şi dulce grai moldovenesc.

Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare separată.

— Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată acestui simbol.

Îl bătuse pe umăr.

— De-acum înainte eşti tu singur stăpân pe viaţa şi în casa ta… În apartamentul de jos locuieşte un vechi şi devotat prietin al tău – ceva mai bătrân decât tine! suspinase Herr Direktor.

Gheorghiţă a Marandei destupase o sticlă de şampanie, după canoane…

De-atunci, Dănuţ fusese stăpân în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi şi devotat prietin al său, pe care Dănuţ îl consulta şi-l respecta spontan…

        …Atent pe terasă la orice zgomot, Gheorghiţă a Marandei, auzind trăsura şi văzându-şi stăpânul, se repezi pe scări. Luă genţile şi chipiul lui Mircea, înregistră cu o discretă nedumerire ţinuta lui Dănuţ şi dădu raportul, urcând scările în urma băieţilor.

— Sus aşteaptă conaşu Tonel…

Un zâmbet, prizat de nasul ascuţit, îi aprinse mustăcioara blondă. Auzind numele celui care-i aştepta, Mircea ridică din umeri şi din sprâncene.

— Am pregătit de ceai.

— S-s-s-salve, mă! U-u-unde-aţi şt-tt-terso?

Dănuţ schiţă un semn de salutare spre Tonel şi intră în ietac, docil, împins uşor din urmă de mâna lui Mircea.

Tonel, „Tontonel” sau „Mototonel” – calambur onomatopeic derivat din substantivul, detunător şi vertiginos, motocicletă – avea o rondă faţă de măr domnesc, pe care un copil ar fi desemnat, primitiv cu cărbunele ochii, sprâncenele şi mustăcioara lineară. Bâlbâia, împodobind cu triluri cacofonice, orişice silabă, dar era impermeabil: zeflemelele şi poreclele colegilor dintr-a şaptea modernă, şi chiar ale „puştilor” din cursul inferior, nu-l atingeau.

— Ş-ş-ş-şi ce? B-băiat frumos s-s-sânt; suc-c-c-ces la dame am!

Tezele cele grele i le făcea Mircea sau Dănuţ; de oral era exonerat, cu excepţia matematicilor, obiect din pricina căruia fusese lăsat de două ori repetent în cursul inferior şi la care era corigent îndeobşte în cursul superior. Avea în schimb o tunătoare voce de bariton utilizată de direcţia „Liceului Lazăr” la producţii. Tonel o mai utiliza şi pentru „cu-cuceri-rea damelor”.

Se „înamorase” de trei fete deodată – avea lirismul plural ca şi silabele – vecinele lui Dănuţ, şi venea zilnic pe terasă – cu tunică de postav cloche, pantaloni de tenis, tot cloche şi guler de-o înălţime eroică. De-acolo le pândea galant, aruncân-du-le câte trei trandafiri sau alte flori de sezon şi frivolizând gestul benedicţiunii ortodoxe prin executarea unor „bezele” cu trei degete, până când însera sau până când îl expulza „bu-bucherul de Balmuş”.

— M-m-mă Balmuş, ce-ce-ce porc pa-pa-pa-papa-galul ăsta! Şi-sictireşte, mă, c-c-c-ca un porc! A-a-aud f-f-fetele, mă! S-s-strică p-p-pontul lui Tonel, mă!

— Tonel, du-te acasă şi învaţă pe mine… Ai să rămâi repetent, Tonel! adăugă Mircea văzându-i grimasa sceptică.

— D-d-de ce, mă?

— Fiindcă avem teză la istorie şi nu ştii o iotă.

— D-d-d-da ştie Balmuş! făcu din ochi Tonel.

— M-am săturat! gesticulă exasperat Mircea. Nu te mai las să copiezi! Du-te şi-nvaţă odată! Eşti om bătrân! Nu ţi-e ruşine!

— S-s-s-serios, mă!

— P-pe-pe-pe-pe parola ta?

Mircea ridică din umeri.

— A-a-a-atunci s-ss-ss-să nu mai vorbeşti cu mine! … C-cc-cc-copii eu de la Deleanu! Ce-ce-ce crezi tu, m-m-mă H-h-hardtmuth? mai aruncă el din pragul scării, agitându-şi şapca bufantă.

Ceaiul era pregătit pe terasă. Samovarul aprins părea că râde cu hohote în faţa paharelor.

Mircea intră în ietac.

— Dan…

— Unde eşti, Dan?

Nu-l vedea din pricina penumbrei dese: obloanele ferestrelor erau închise.

Dănuţ şedea pe marginea patului cu umerii plecaţi şi mânile uitate pe genunchi ca o carte deschisă pe care se lasă noaptea.

— Mircea…

Se opri mirat, neştiind ce să mai spuie.

— Ce-avem pe mine?

— Teză la istorie… Vrei să învăţăm?

— Da, articulă distrat şi maşinal Dănuţ.

Şi deodată se ridică săltat, îşi cuprinse obrajii cu palmele, privi sperios toată încăperea; ochii i se dilatară treptat ca într-o zvâcnire de coşmar.

— Mircea! răsună glasul sugrumat.

Mircea simţi un fior rece de-a lungul spinării.

Dănuţ începu să-şi clatine capul cu o deznădejde care nu mai încăpea în bătăile inimii şi ale tâmplelor. Faţa i se încreţi crispată, transfigurându-se în mască. Ochii i s-adânciră. Buzele supte, se-ncălecară.

Se prăbuşi pe pat, plângând cu hohote mari.

Răsuna în uşă, mai demult, o bătaie stăruitoare; auzind-o, Mircea întredeschise uşa, mascând cu trupul încăperea.

— Gheorghiţă, nu mai luăm ceai, şopti el ca dintr-o odaie cu moarte. Strânge tot. Lui Dan nu i-i tocmai bine. Nu mai primi pe nimeni.

Închise uşa cu cheia.

În penumbra deplină, jelania înnăbuşită se zbătea ca vântul în casele pustii.

Mircea se aşeză pe marginea patului, sfios şi stângaci alături de durere.

— Mircea, dragă Mircea… Am să-nnebunesc, Mircea! … Mircea dragă, Mircea, ce să mă fac? …

Şi lacrimile curgeau, curgeau şiroaie pe obrajii clătinaţi.

— Mircea, dacă mi-i milă de ea! … Era aşa de mică, mică… săraca, săraca… Şi picioarele ei desculţe! … Mircea dragă, am să-nnebunesc.

Şi palmele se târau de-a lungul obrajilor, şi degetele se-ngropau în ochi şi, alungate, se-ngropau în păr; şi inima bătea, bătea dând viaţă şi putere deznădejdii.

— Şi mi-i dragă, Mircea… Şi mi-i dragă, dragă… Şi-i toată în mine…

Şi iarăşi hohote de plâns spulberară vorbele.

Mut, Mircea-i dezmierdă capul.

        …încetul cu încetul o sumbră istovire potoli trupul zbuciumat.

Curând, din timp în timp, cadenţa hohotelor tot mai înecate, mai înnăbuşite, un geamăt răsuna tânguitor şi muzical.

Apoi tăcerea se limpezi purtând în ea ca un susur de şipot depărtat, o suflare de copil adormit plângând.

Din toată furtuna nu mai rămăsese decât un singur val duios şi monoton: mina lui Mircea alintând, cu aceeaşi mişcare, fruntea năduşită şi părul răscolit al lui Dănuţ.

Apoi intrară vulgare, zgomotele de toate zilele alungind umbra coşmarului şi delicatul calm: şuierul foşnitor al furtunului cu care rândaşul ungur stropea grădina şi îndemnul lui Coco:

— Pis-piss; pis-piss… Hai, Ioşca, hai, Ioşca! …

O uşoară, abia simţită bătaie în uşă curmă intimitatea veghei şi visării lui Mircea. Cu scurte opriri întrebătoare, îşi trase mâna din degetele lui Dănuţ, care i-o încleştaseră prin somn.

— Ce-i, Gheorghiţă? întrebă el, închizând uşa ietacului.

— Vă pofteşte domnu director la dumnealui.

Coborând scările, Mircea-şi trecu mânile pe ochi, îşi pieptănă părul…

— Bună ziua, Mircea, îl întâmpină cordial Herr Direktor, examinând alternativ pe Nae, care încremenise încordat cu sticla de colonie într-o mână şi pantalonii smochingului în cealaltă. Să-mi aduci peria de haine, Nae; cam prăfuiţi pantalonii! S-aştepţi soneria.

— Am înţeles.

Dispăru cu un rictus amar.

— Încep să fac burtă! Trebuie să reacţionăm, monologă Herr Direktor, trăgând cu ochiul la Mircea… Lui Dan nu-i e bine? întrebă el pe neaşteptate, scoţând ţigara din gură.

— …îm!

— Bolnav?

— O… indispoziţie…

— Sufletească?

Mircea ridică din umeri.

Se roşise. Herr Direktor îl bătu amical pe obraji.

— Eşti cam slăbuţ, Mircea! Prea multă învăţătură! Apropo: Cum se face că Tonel nu-i pe terasă? L-am zărit dând târcoale!

— L-am trimes să mai înveţe puţin.

— A! Da! Studiază geamurile de-alături! … Aş putea să-l văd pe Dan?

— Acuma doarme.

— Doarme? Umberufen! bătu Herr Direktor în speteaza scaunului, trăgând totodată un fum adânc. Atunci totu-i în regulă!

Auzind desconsiderarea durerii prietenului său, Mircea avu o mişcare de revoltă. Herr Direktor îl luă de bărbie, zâmbind.

— Măi băieţi, nu vă supăraţi. Asta-i deosebirea între optsprezece şi patruzeci şi cinci de ani… Când încep insomniile gratuite, regreţi şi durerile, şi somnul tinereţii… Dar experienţa moşnegilor e jignitoare pentru cei tineri: şi aveţi dreptate.

Zâmbetul lui Herr Direktor şi tonul – de la egal la egal – dezarmară complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era aşa de vădit încât Herr Direktor îl privi lung.

— Mircea dragă – iartă-mă că mă amestec – un singur cusur ai tu, după părerea mea: sufletul tău vorbeşte cu glas tare… Îl aude oricine, cu condiţia să n-aibă vată în urechi. Şi fetele, dragă Mircea, aud extraordinar. Bagă de seamă!

Obrajii lui Mircea ardeau. Îşi plecase genele şi umbra lor răsfrânta părea carbonizată subit de roşul intens al obrajilor.

Se înclină şi, muşcându-şi buzele, sui repede scările.

Herr Direktor îl urmări cu privirea, zâmbind amuzat.

— Tot îi bine când au ce auzi!

Gheorghiţă aştepta în hall. Văzându-l, Mircea întoarse capul şi trecu grăbit pe terasă. Ar fi vrut să fie singur pe lume: să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni.

        „Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”

Vra să zică… vra să zică… şi domnul Deleanu, şi Dănuţ… şi chiar… „Dar nu-i adevărat”, se apără sufletul rupând şi îndepărtând pe „chiar”, cu spaimă şi pudoare, de numele care dezlănţuia vii jocuri de ape şi fugi de căprioare în suflet, şi pe obraji culori de rodie.

Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mânile, cu degetele întinse răsfirat în evantai, destăinuiau cu claritate gestul sufletului.

Nerostit, „numele” trecuse… Era departe… Bătăile inimii îl urmăreau… O osteneală fragedă închidea florile sufletului…

Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zâmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă parcă de zâmbetul necontenit – zâmbet? – care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.

        „Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”

— Fiindcă roşesc uşor!

Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.

— La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcându-se în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi.

— Nu, mulţumesc… M-aşteaptă acasă.

Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.

Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.

        „Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine…”

Cu un gest meditativ şi familiar, Mircea îşi scoase creionul din buzunarul de la piept, vâri în gură capătul neascuţit şi începu să-l frământe.

Acest tic al „şefului clasei” era notoriu în clasa şaptea modernă. În fiecare dimineaţă – cu perseverenţa caracteristică glumelor şcolare – apărea pe tabela proaspăt spălată, următoarea inscripţie: „Aspru interzis fumatul… creioanelor!!!”

Aceleaşi trei semne de exclamare punctau entuziast gluma care provoca aceleaşi reflecţii şi aceleaşi râsete.

— Când te vei retrage în Thebaida, scârbit de cele lumeşti, îi proorocea Dănuţ, Dumnezeu va trebui să deschidă o librărie în deşert pentru alimentarea anahoretului Creion.

Iar Olguţa, pusă la curent întâmplător despre deprinderea celui mai bun prieten al lui Dănuţ, într-o scrisoare îi adăugase o nouă poreclă.

        „Transmite salutările mele, eminentului tău amic Hardtmuth No. 6.

No. 6 exprimă tăria de caracter a acestui supra-Hardmuth care roade latino, după câte-mi scrii – admirativ de altfel – cu aceeaşi perseverenţă cu care roade creioanele. Eu prefer creioanele – care într-adevăr au un gust delicios deşi mai puţin antic decât al latinei; gustul acesteia nu-mi convine, din care cauză cuvioasa Monica e obligată să-mi servească de juxtă-gramofon la oral, şi să-mi faciliteze plagiatul la teză.

Vive Valeque.

P. S. Această formulă epistolară am găsit-o – după ce am căutat-o, bineînţeles – în Larousse. Spune-i-o lui Hardtmuth – fără să-i destăinuieşti restul – ca să-l epatezi cu erudiţia surorii tale.

Mai este şi o altă variantă: „Vive et me ama”. Am întrebuinţat-o ca moto într-o teză la latină. Poţi să-ţi închipui capul domnului Achindin (?) Arbore, venerabilul, cel atât de distrat încât a apucat într-o bună zi de după gât o elevă pusă de el la colţ, confundând-o cu cortelul…

— Ce-i asta, bre? mi s-adresează el impersonal, agitând caietul pe care l-am cunoscut imediat, prin intuiţie, cum spui tu, s'il vous plaît!

Deschid o paranteză.

        „Bre” e o expresiune familiară a domnului Arbore, mai mult: o secreţie proprie, ca moscul la iepurii cu acelaşi nume. Când suna-vor – cum scrie la Apocalips – trâmbitele supremei judecăţi, o tăcere de moarte fi-va între turmele răposaţilor. Numai domnul Arbore, trezindu-se din somnul morţii, cu cortelul la subţioară şi prinzându-şi ochelarii pe vârful nasului, va întreba inocent:

— Ce-i scandalul ista, bre?

        …aşa cum face când intră în clasă, ceea ce va provoca, evident, ilaritatea întregului cer, ratând efectul sublim al Învierii.

Închid paranteza.

La întrebarea lui şi la un semn al meu se ridică în picioare toată clasa.

Domnul Arbore se strâmba şi se scarpină în creştet.

— Nu, bre, cu toate! … Cum îi zice? Cum îi zice. Stai! Deleanu Olga. Ia spune tu, ce-i asta, bre?

I-am replicat întrebându-l care-i origina lui bre.

— Latinească au slavoneasca?

Răspunsul:

— Lasă, bre! Nu mă mai amărî atâta!

Dar partea miraculoasă a acestei întâmplări este că a observat motto-ul meu. O colegă şi-a încheiat teza astfel: „Te iubesc la nebunie, Geta”.

Şi domnul Arbore s-a iscălit dedesubt, punându-i 9, ceea ce dovedeşte că doamna Arbore nu corectează tezele – şi bine face! – şi că domnul Achindin rău face că nu le ceteşte până la sfârşit, Olguţa.”

Curând după această scrisoare, Mircea primise un pachet expediat de la Iaşi, pe care scria: „Comestibil”. În pachet era o plumieră plină cu creioane Hardtmuth; iar pe cap, o inscripţie pirogravată:

Fabrica recunoscătoare.

De-atunci, câtăva vreme, în fiecare scrisoare, Olguţa nu-l uita pe Hardtmuth.

        „Recomand lui Hardtmuth creioanele „Castell”. Au o culoare verde, ca Lunca din Mirceşti. Dar consideraţiile estetice n-au ce căuta aici! Îi dau un sfat medical: Toţi carnivorii trebuie să facă din când în când puţină dietă vegetariană. Creioanele „Castell” sunt cele mai indicate.”

Alta: „Am, descoperit nişte friandize pentru Hardtmuth. Nişte creioane, nişte creionaşe, nişte creionişoare, nişte creionişorele, mici, micuţe, mititele. O drăgălăşie, un deliciu! Se topesc în gură. Îţi vine să le plângi de milă, atât sunt de fragede şi nevinovate! După ce le mănânci, ai viziuni. „Se face” că eşti în cer. Şi vezi doi îngeraşi cât două libelule ţinuţi pe degetul unui înger de juste proporţii, care le surâde serafic ca în cărţile poştale ilustrate pe care le primesc de la un „satelit”6 de al meu.

Cine crezi că sunt?

Chiar creionaşele „Îngeraş”, care se vând la magazinul „Socek & c-nie”, sucursala Iaşi.”

Alta: „H. B. X Venus Drawing x American Pencil co. New York.

        „Joindre l'utile ŕ l'agréable”7 ne spune c-un uţor accent englezesc domniţoara Calypso, profesoara noastră de franceză. În acest spirit şi cu acest accent internaţional, recomand lui Hardtmuth creioanele yankee. Sunt nutritive, sunt instructive, sunt distractive.

        „O senzaţională noutate”. Am descoperit un creion de cinci kilograme: Mamuth.

Enorm!

Am tremurat pentru viaţa lui Hardtmuth. El, mititelul, nu-l poate mânca. Dar dacă monstrul de creion e antropofag?”

Şi, în sfârşit într-o dimineaţă – era în preajma vacanţei de Crăciun – intrând în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întimpinase în faţa băncilor, întinzându-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.

        „MIRCEA BALMUŞ, elev cl. VIl-a modernă, Liceul Lazăr.

Slavă ţie stârpitor al creioanelor nefaste în mânile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfântul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe”

Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului „Humpel” din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.

— M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!

        „Hardtmuth sus răsare Ca o taină mare Hardtmuth luminează Şi adeverează…

Etc.”…

— Ura! Ura! Ura!

Îi venise să plângă de exasperare în faţa râsetelor cu accent şi gest de crâşmă. Profesorul intrase curmând delirul.

Şi-n recreaţie – după o oră de surdă enervare – Mircea luase la o parte pe Dănuţ.

— Ce copilăroasă-i sora ta! … Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge… ca să aibă cu ce se juca.

În recreaţia următoare, după o oră de gândire, vorbele lui îi păruseră crude, jignitoare, odioase… Cu ce era vinovată sora lui Dan? Făcuse o glumă… fiindcă era veselă.

Dacă gluma ei se trivializase în râsetele unei clase de băieţi, asta era altceva!

Gata să retracteze, nu îndrăznise; se sfiise…

Dănuţ nu-i scrisese nimic Olguţei, fiindcă de la Crăciun scria numai Adinei, Olguţa-i plătise tăcerea prin tăcere. Dar Mircea atribuise vorbelor lui – crude, jignitoare, odioase – încetarea scrisorilor.

Scrisorile Olguţei erau numai anecdote, maliţiozitate, reflecţii burleşti, năzbâtii, glume, veselie. Atâta ştia Mircea din Olguţa. Şi mai ştia şi o fotografie, mai de demult, în care un cap rotund de fetiţă, numai ochi şi gropiţe ilare, cu degetul cel mare al minii pe vârful nasului adus în sus şi cel mic răsfrânt în aer, arăta că Olguţa nu stima de loc aparatul lui Dănuţ, adus din Germania, nici pe junele fotograf, pe câtă vreme alături, o fetiţă cu cozi lungi plecase genele în pământ ca pentru rugăciune.

— Surorile mele, explicase Dănuţ. Cea care râde e Olguţa, cea cuminte e Monica.

Atâta ştia Mircea din Olguţa: risul din scrisori şi cel din fotografia veche.

Fără s-o cunoască, o auzise râzând, râzând de toţi şi toate, ca un plop impertinent plin de glumele vrăbiilor, răsărit din zidurile nalte ale unei case necunoscute.

Apoi tăcerea.

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rizând poate să şi plângă, nu? Ş-atunci e cu atât mai trist cu cât ai auzit-o numai rizând până atunci. Şi dacă eşti lângă ea, şi dacă din pricina ta plânge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi – te-apropii, blând de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mânile ude… „Dacă ai şti ce rău îmi pare!”…

Şi poate că te iartă, şi poate că râde din nou cu ochii umezi. Râsul renaşte aşa de firesc din lacrimi…

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi… din pricina ta… după ce te-a iertat…

Dar mereu tăcerea!

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, veselia…

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fetiţă necunoscută pe care o făcuse să plângă, să tacă, să fie abătută, tristă… şi pe care nopţi de-a rândul o alina cu toate umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile…

Dar n-o văzuse niciodată… Nu ştia cum e… Ştia doar c-avea un râs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi… că nu mai avea un râs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi trişti şi mari, de copil cu râsul ucis… ucis de el.

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind… Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era în el, pentru el! … „Je fais souvent oe ręve étrange et pénétrant D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime, Et qui n'est chaque fois, ni tout a fait la męme, Ni tout ŕ fait une autre, et m'aime et me comprend…”8

Nu mai avea nici trup, nu mai avea nici nume: era privirea din el, lumina lui de lună, singurătatea lui înduioşată, bucuria melancoliei lui…

Şi dacă uneori acel nume demult pierdut prin sufletul care îl acoperise cu visuri, ca un inel prin ierburi avântate şi flori sălbătăcite – cerca să răsune, zvonirea lui trezea în suflet vii jocuri de ape adormite şi ropot de căprioare sperioase, iar pe obraji culoarea inimii… „Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; oricine îl aude”…

Mircea îşi scoase creionul din gură. Şi c-un râs de copil care, ascuns pe după pomi, aruncă o glumă, îşi şopti privind creionul:

— Hardtmuth!

Şi se roşi din nou.

— Săraca! Săraca!

E aşa de mică în haina de doliu! Îşi ţine pumnii pe gură ca să nu plângă, dar ochii plâng, ochii pe care nimeni n-are să-i mai sărute…

Totu-i negru.

Caii merg la pas. Cu paşi grei, osteniţi, osteniţi! Bieţii cai…

Faţa lui Dănuţ e albă; din tâmpla-i curge sângele roşu, cald…

Caii se sperie, sar, sicriul se răstoarnă.

Dănuţ cade.

Ah! Cum îl doare capul!

        „Deschise ochii. Îşi urni capul cu greu, îndurerat. Dibui cu mâna prin întuneric. Aprinse lampa de pe măsuţa de noapte. Visase! Era viu! Trăia!

Porniseră din inimă trei gânduri ca trei chiote. Şi trupul, plin de bucuria roşie a sângslui, se-ntinse, ca dimineaţa după somn.

— Conaşule, eşti plin de sânge! sări alarmat Gheorghiţă din pragul odăii de baie unde veghease prin întuneric până atunci.

— Sânge?

Îşi trecu mâna peste faţă, cu spaimă. Era plin de sânge. Perna înroşită…

Clipi.

Da. Sânge!

— Îţi curge sânge din nas, conaşule. Stai s-aduc un prosop… Întinde-te, conaşule, sfătui glasul lui Gheorghiţă din odaia de baie.

Dănuţ îşi răsturnă capul pe pernă.

— Iac-aşa. Acuma ridică mata mâna stângă în sus, că trece îndată.

Dănuţ ridică mâna… şi o lăsă în jos, abătut. Un oftat şi un gemăt răsunară subt prosopul ud.

— Mircea! … Unde-i Mircea?

— O plecat amu-amu. Ş-o lăsat un bileţăl.

Dănuţ îşi împreună mânile… Miros de ars în suflet şi gândurile strâmbe şi strivite ca lanuri peste care au trecut năvălitori călări cu o mireasă răpită.

Faţa lui Gheorghiţă era îngrijorată. Îşi trecea palma peste obraz, în sus şi-n jos, privind cu încruntare trupul abia însufleţit şi faţa acoperită cu prosopul ud.

— Gheorghiţă, dă-mi scrisoarea lui Mircea, oftă Dănuţ dând la o parte prosopul şi ridicându-se cu capul aplecat pe spate din pricina migrenei.

        „Dragă Dan, Te las dormind şi plec de lângă tine cu mare nelinişte. Dar trebuie să mă duc pe-acasă. Aseară am dormit la tine fără s-o anunţ pe mama şi sunt sigur că mă aşteaptă cu ochii la poartă: tu o ştii!

Te rog dragă Dan, să fii cuminte. Ştiu cât de mult suferi. Sunt lângă tine şi cu tine, frăţeşte. Îţi strâng, din toată inima, amândouă mânile, Mircea.

P. S. Vino la noi diseară. La noi ai să uiţi de acest Bucureşti conrupt şi ticălos pe care îl urăsc îndoit de când văd suferinţa şi dezamăgirea pe care ţi le-a pregătit.

Te aştept neapărat. Dacă nu poţi veni, trimite-l pe Gheorghiţă c-un cuvânt şi vin eu la tine. Dacă n-am nici un semn de la tine până la 12, vin nechemat.

Încă o dată îţi strâng mânile frăţeşte, Mircea.”

Dănuţ îşi luă capul în mini.

— Conaşule, nu vrei să iei mata oleacă de supă?

— Zău, conaşule! Pui ceva la inimă şi te-ncălzeşte… Capeţi putere, conaşule…

Gheorghiţă se scărpină cu amărăciune.

— Apoi ce-are să zică coniţa? C-acuşi ne-ntoarcem la noi!.

— Zău, conaşule, hai şi-i lua ceva!

— Deschide ferestrele, Gheorghiţă… şi fă-mi o cafea neagră, mare, amară.

Cu paşi de convalescent, Dănuţ se duse până la fereastră.

Noaptea îl aştepta albastră, inutilă. Răsuna necontenit rumoarea batracciană a capitalei.

Ieşi pe terasă, întinzându-se într-un fotoliu.

O adiere de vânt trecu, feminină, lăsând o presimţire de flori de tei în declin… O strângere de inimă. La ora asta se întâlnea cu Adina. O strângea în braţe – tremurătoare şi luminoasă ca o stea de septembre – şi nu-i venea să creadă că-i a lui. Şi nu era a lui.

Îşi privi mânile goale, goale: fructul elastic căzuse; seva secretă secătuise. Toate cele deveniseră găunoase şi împovărate de uşurinţa tomnatică a putredului

— Doamne! Doamne!

        „Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret”…9

Cânta Coco. Şi glasul parcă nu era al lui, atât de duios şi melodic răsuna. Glas de femeie care-a plâns – violă guturală – când îşi adoarme un copil bolnav, sau cântă la fereastră, despletindu-şi părul pentru nimeni „Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne.

Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret”…

Aceeaşi strofă, aceeaşi melodie simplă, acelaşi ritm timid şi melancolic de muzicuţă mecanică, picurând într-un salon cu mobile decolorate.

Coco se legăna uşor în cuşca lui, şi legănarea lui era de bătrân când îşi aminteşte un vals din vremea tinereţii şi adoarme dând din cap, ridicol şi-nduioşător.

        „Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret…”

Coco cânta mereu, aninând în ritmul aiurit, gândul şi singurătatea lui Dănuţ.

Dacă l-ar fi întrebat cineva: „Ce ai, Dănuţ?” Ar fi răspuns ca un copil de ţară: „Nimic… Mi-i jale”…

Dar nimeni nu-l întreba nimic. Şi asculta cântecul papagalului, dus din tristeţă în tristeţă, tot mai departe, în adâncul sufletului gol.

        …Cine ştie pe ce vas cu pânze înflorite-n vânt sărat, pornind din cine ştie ce Insule Azore, Coco venise-odată pe o mare care-l legăna – penaj de perlă, mugur tânăr şi mărgean – rupt din verdeaţa şi azurul insulei natale…

Şi cine ştie ce matrod – cu barbă de argint şi sare, şi ochi mărunţi, şi trupul mare, şi faţa cruntă, şi surâs naiv – cântase în clipe de singurătate şi alean un cântec trist de veselie şi de vin.

Poate demult corabia se cufundase, cu pânze veştede; poate demult matrodul… „Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret”…

Un cântec vechi, cântat de buze care-au fost, şi-un papagal care-l cânta mecanic, cu legănări de val şi amintire… Atât a mai rămas dintr-o corabie cu pânzele-nflorite-n vânt sărat, venind din cine ştie ce Insule Azore…

        …Robinson Crusoe…

Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plângea cetind plecarea lui Robinson Crusoe din insulă. Plângea sărutând o cromolitografie prostuţă.

Copilărie cu miros de pod şi de livadă, de colb, de piersici şi de lacrimi!

Bucle de fetiţă…

Un copil care-ar fi vrut să fie o culoare în cromolitografia de pe coperta lui Robinson Crusoe. Un copil care vroia să nu mai crească, să rămâie mic, în pod, în cartea minunată.

Moş Gheorghe… podul… poveştile… şifoniera din ietac… cozile Monicăi… Kami-Mura, Potemkin… Ileana Cosânzeana… „Unu Ilă Duduită Eşti caş Toporaş Pe la…

Pe la…”

Nu mai ştia. Uitase.

Se cufundase tot, pierise tot ca o corabie venind din cine ştie ce Insule Azore. Şi-atât mai rămânea: un glas mecanic, îngânând, la fel cu papagalul, versul naiv, ciudat şi frânt, deasupra unei devastări de veci…

        …”Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea şi râd de câte-ascult Ca de poveşti străine? … Parc-am murit demult…”

Îşi strânse tâmplele în mânile reci.

Iar îşi auzea gândurile vorbind singure, într-o tăcere superstiţioasă de ţintirim… Iar răsărea sufletul din umbră, straniu ca propria faţă când şi-o privea noaptea în oglindă, cu ochii ficşi.

— Am să-nnebunesc!

Gheorghiţă aprinse lumina de pe terasă şi înaintă în cumpănă cu ceaşca de cafea.

Dănuţ îşi privi mânile, clipind. Zări o pată de cerneală pe deget. Îşi aminti de teză. Amintirile-i trecură vii prin inimă umplându-i pieptul cu stoluri de zvâcniri ca cerurile primăverii sau ale toamnei. Strânse pumnii.

— Ticălosul!

— Cini ţi-o năcăjit, conaşule?

        „Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne, tout tourne, Quand j'ai bu du vin clairet Tout tourne au cabaret”…

Sorbi din cafea.

— Oh! Stupid papagal! Gheorghiţă, spune să-l mute în casă.

Ticălosul! … A încercat să o îmbrâncească! În faţa lui! …

Din inimă, minii după minii se prăvăleau ca stâncile, îngreuind puterea pumnilor.

— Ticălosul!

Cum ar fi vrut să-l aibă în faţă – cu floreta, spada sau pistolul – sau – da! mai bine – cu mânile goale. Să-l apuce de piept, să-l scuture, să-l zguduie şi să-l trântească, să-l vadă prăbuşit la pământ cu figura aceea inertă şi buhăită de păpuşă fălcoasă din care se scurg tărâţele…

Sorbi din cafea.

Începu să colinde terasa cu paşi repezi, oprindu-se uneori ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Şi iar pornea, ferindu-se.

Cum poţi să iubeşti pe un astfel de om? … Nu. Nu se poate. Batjocoreşti dragostea… Şi nu se poate.

Nu. Adina îl iubea pe el. Adina era a lui.

Îl acoperise cu trupul ei.

— Ticălosul!

Ea să-l apere pe el? … O mirare încântătoare îi acoperi sufletul, încălzindu-i-l, ca acele izbucniri de soare în primăverile înnourate, cărora le întinzi mânile. Zâmbi. O vedea mică, spăimântata şi hotărâtă în faţa lui, acoperindu-l, ca o floare care vroia să fie pavăză: pavăza lui… împotriva…

Îi venea să plângă. Era trist şi înduioşat… Se întâmplase ceva… Dragostea lui era ostenită…

Şi era uneori ca un ţipăt în el, ca un vaiet, undeva în adâncuri, ca deasupra unei vânători cu săgeţi tăcute. Şi o spaimă… Se întâmplase ceva… Ce se întâmplase? … Adina era a lui, Adina îl iubea, îl acoperise cu trupul ei – atunci ce se întâmplase?

Era o mâhnire în el, undeva în adâncuri, o spaimă, o singurătate, un frig…

Stinse lumina. Se aşeză într-un fotoliu. Aştepta… Aştepta să se întâmple ceva… Să se întâmple o minune, cum aştepta şi când era copil… Să fie deodată Adina lângă el, fără s-o audă venind, fără să-i presimtă paşii, să fie lângă el, în braţele lui, ca un vis care te face să tresari, să zâmbeşti şi să strângi perna prin somn.

S-o simtă în braţele lui şi s-o alinte, să închidă ochii, să-şi rezeme capul de pieptul ei. Şi s-o audă ca prin vis, vorbindu-i în şoaptă: „Dănuţ, nu s-a întâmplat nimic… Tu eşti un rău şi un prost, ai plâns, ne-am întristat amândoi… dar ne-a trecut… Acuma suntem amândoi, unul lângă altul…”

Şi s-o simtă în braţele lui, lipită de el, ca o floare a trupului lui, ca o floare răsărită din el, în care sufletul lor era parfum.

Fără de ea începea singurătatea; era o troiţă la răscrucile pustietăţilor.

O dorea, o dorea lângă el, în braţele lui, şi era dor în ochii lui, în buzele lui, în obrajii lui, în mânile lui, în trupul lui, ca suferinţa sevei în tulpini frânte, cu floarea smulsă.

O trăsură se oprise la poartă. Tresări. Se repezi la marginea terasei, cu inima înnebunită de spaima bucuriei.

Adina?

Nu: Aneta.

Dănuţ oftă şi se încruntă. Era o dezamăgire în el: de ce nu venise Adina, când el o aştepta pe ea? Totuşi, venise Aneta, trimisă de Adina. Preajma unei bucurii îl făcu mândru, demn, sever, ca cei care acordă audienţe faţă de cei care le cer.

Gheorghiţă urca scările în goană.

— Conaşule, o venit o duduie cu un belet. Întreabă dacă eşti mata acasă. Eu am zis că nu ştiu, zâmbi Gheorghiţă pe înfundate. Ş-am vinit să văd!

— Unde-i biletul?

— Zâci cî să ţă-l deie matale în mină, cî aşteaptî răspuns.

— Pofteşte-o sus.

Dănuţ trecu în goană în odaia de baie. Îşi pieptănă părul, îşi spălă ochii, se pudră, îmbrăcă o pijama, zvârlind tunica mototolită cu nasturii smulşi. Vroia să pară calm, liniştit, odihnit. În faţa uşii dinspre hall se opri. Îi bătea inima. Intră.

— Bună ziua, bună sara, Aneta, vorbi el distant, cu o dezinvoltură afectată.

— Sărut mina, domnişorule, se aplecă Aneta cercetându-l pe furiş cu ochi experţi, care înlocuiau provizor ochii stăpânei. Aveţi o scrisoare de la dânsa.

— Da, consimţi Dănuţ luând-o. Poţi să pleci.

— Îmi spuse să aştept răspuns.

— Bine, aşteaptă.

Trecu în birou, fără grabă. Închise uşa. Şi singur cu scrisoarea, o privi, o respiră, sărută plicul şi, transfigurat ca un copil cu darul în braţe, îşi ascultă bătăile inimii. Zăbovi îndelung asupra adresei: „Domnului Dan Deleanu Str. Pitar-Moşu 20.

— Dac-aş rupe-o?

Îl ispitea ca o prăpastie gândul să rupă scrisoarea fără s-o cetească – să sufere, să se chinuiască alături de bucuria nimicită… Bucuria? … Dacă-i scria ceva îngrozitor, dacă… Rupse plicul.

        „Dănuţ drag, ştiu că nu mă mai iubeşti. Am simţit astăzi când ai venit lângă mine duşmănos, străin de mine, că nu mă mai iubeşti. Şi sufăr, Dănuţ. Auzi: sufăr. Numai eu ştiu ce-i în sufletul meu. Ce ţi-am făcut, Dănuţ? Cine te-a înstrăinat de mine? Cine ţi-a spus lucruri urâte pe socoteala mea? Şi cum ai putut tu, Dănuţ, să le crezi? Crezi, tu, copilul meu scump, că aş fi în stare să-ţi ascund ceva? Crezi tu că aş putea eu să-ţi ascund ceva? Şi ce să-ţi ascund, Dănuţ, când toată viaţa mea e a ta? Singurul lucru pe care ar fi trebuit să ţi-l ascund era iubirea mea… şi n-am putut. Atunci ce ţi-aş putea ascunde? Nu, Dănuţ, tu te-ai schimbat. Altădată ştiam un Dănuţ care nu-mi ascundea nimica, un Dănuţ care era numai al meu, un Dănuţ care va fi cea mai frumoasă amintire a bietului meu suflet. Unde-i acel Dănuţ, unde-i? Cine mi l-a luat? Cine mi l-a furat?

Nu-s supărată pe tine, Dănuţ. Oricât de mult aş suferi din cauza ta, tu tot Dănuţul meu drag să rămâi. Tu eşti un copil răsfăţat, eu sunt bătrână pe lângă tine. Nu-i nimic!

Dar să ştii, Dănuţ, că te iubesc prea mult ca să pot trăi despărţită de tine pentru totdeauna. Auzi, Dănuţ.

Dacă eşti crud cu mine, are să-ţi pară rău! Tu, Dănuţ, îmi eşti mai scump decât viaţa şi dacă nu te mai am… are să-ţi pară rău!

Dar eu nu-ţi cer mult, dragul meu Dănuţ. Nu-ţi cer să mă iubeşti întotdeauna aşa cum. – poate – te temi tu. Nu. Ştiu că nu se poate. Nu spun nimic. Dar prietenia ta nu poţi să mi-o iei, n-ai dreptul să mi-o iei. Atât îţi cer, Dănuţ, prietenia ta. Să vii din când în când la mine, să mă laşi să te privesc, să-ţi dezmierd părul, să stau cuminte lângă tine, puţin, nu mult: atâta îmi ajunge.

Dar poate mă înşel, Dănuţ! Poate nu-i adevărat? Spune-mi, Dănuţ, că nu-i adevărat. Ar fi prea îngrozitor să fie aşa cum mă tem. Spune-mi, Dănuţ, scrie-mi o vorbă numai.

Orice mi-ai spune, eu te aştept, tristă până când vei veni, Adina.”

Respiră adânc… O simţea alăturea, o vedea parcă plângând, şi-i era aşa de milă de ea, că-i venea şi lui să plângă – şi era fericit. Şi pe măsură ce tristeţea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. Nu vroia să-i scrie, nici s-o vadă.

Era crud faţă de el, crud faţă de ea, dar o cruzime care-i înviora sufletul cu biciuiri de ploaie tânăra.

Deschise uşa. Aneta se sculă de pe scaun. Dănuţ îi vorbi din prag.

— Spune că bine.

— Scrieţi-i, domnişorule.

— Spune că bine.

— De ce nu-i scrieţi, domnişorule?

Aneta se apropie de el, vorbindu-i în şoaptă.

— Domnişorule, dânsa plânse toată ziua…

— Bine.

Închise uşa. Aneta ridică din sprâncene şi coborî scările călăuzită de Gheorghiţă. Dănuţ îşi şterse ochii. Privi scrisoarea. „. Atunci ce ţi-aş putea ascunde? …” Dacă minţea? Dacă întreaga scrisoare era o minciună?

Coborî în goană scările, trecu alergând pe lângă Gheorghiţă. O ajunse pe Aneta ceva mai încolo de casă, în faţa trăsurii cu care venise. O apucă de mini. O ghemui lângă un gard, strângându-i mânile din răsputeri. Aneta părea speriată, cu mult sânge rece.

— Vai de mine, domnişorule, ne vede lumea…

— Aneta…

Înghiţi, îi era silă şi groază de ceea ce vroia să facă.

— Lasă-mă, domnişorule…

— Taci, taci odată! Ascultă ce am să te întreb. Să-mi spui drept.

— Cine era… domnul…

— Aneta, nu minţi.

— Care domn, domnişorule!

— De ce nu mi-ai deschis când am sunat?

— Doamne păzeşte! Multe-mi fu dat să trag! Păi dacă-mi spusese că nu-i acasă!

— Cum? Ţi-a spus că nu-i acasă? … Nici pentru mine?

— Păi da, domnişorule.

— Şi domnul ce căuta?

— Păi era proprietarul, mânca-l-ar ciorile! Venise să-şi ia chiria şi intră pă dindos. De asta spuse dânsa că nu-i acasă! Păi ce! Parcă el crezu? Dă unde! Intră s-o aştepte. Şi dumneata o dăduşi dă gol! … Vezi, domnişorule! Îi făcuşi pocinogul!

— Cum? Proprietarul?

— Nu-ţi spusei, domnişorule?!

— Aneto, nu minţi!

— Ce să mint, domnişorule! Mă dăduşi dă ruşine! Eu spusei că nu-i acasă şi el o văzu cu dumneata!

Dănuţ îşi trecu mâna peste frunte.

— Atunci de ce mi-ai spus că a plecat la Sinaia?

— Ca să nu intri… Nu te ştiu eu pă dumneata?! Parc-aşa mă crezuşi! …

Tâmplele lui Dănuţ se zbăteau. Nu mai ştia nimic! S-o lovească pe Aneta sau s-o sărute… Şi-i era scârbă de el şi de ea: să vorbească cu slugile, să spioneze cu slugile dragostea lui!

— Bine, du-te.

— Nu vii cu mine, domnişorule?

— Nu. Lasă-mă… Îţi mulţumesc, Aneta.

Îşi scotoci buzunarele, erau goale.

— Lasă, domnişorule, altădată…

Fugi de lângă ea. Urcă scările în goană.

— Gheorghiţă, pregăteşte-mi hainele.

Se limpezise tot… şi-i era frică! Şi-i era ruşine. Se înjosise…

De ce nu putea s-o prefacă pe Adina într-o icoană, într-o iconiţă mică atârnată la căpătâiul lui – ş-acolo, singur cu ea, departe de lume şi de oameni, mai presus de ei, să îngenuncheze, şi dragostea lui să fie simplă şi curată? S-o iubească fără vorbe, fără fapte, în tăcere şi singurătate, cu toată puterea ochilor, cu tot avântul sufletului, cu toată evlavia buzelor.

Năvălise viaţa cea de toate zilele în dragostea lui, vulgară şi năprasnică. Azvârlea viaţa cu oameni în dragostea lui, mai răi decât pietrele în mânile oamenilor. Şi el singur se simţea înjosit, murdar, nevrednic de dragoste.

— Am pregătit hainele, conaşule.

— Bine, Gheorghiţă.

Se aşeză din nou, prin întuneric, într-un fotoliu de pe terasă. Era ostenit. Ar fi vrut să iasă din el, să fugă, lăsând tot în urmă. Să fugă din el ca dintr-o casă de care ţi-e scârba, luând cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei să-l păstrezi curat.

Ce clare îi răsunau vorbele lui Hamlet către Ofelia – „Du-te la mânăstire”… – şi cu ce duioşie plângeau vorbele care-i păruseră mai demult crude şi batjocoritoare în gura unui cabotin pompos!

        „Du-te la mânăstire”: deplina elegie a iubirii care nu se poate duce la mânăstire, şi care se scufundă în mlaştini, iluminându-le ca părul Ofeliei înecate… „Dănuţ!” răsună duios din urmă glasul care-i răscolise sufletul.

Îl auzea. Îl auzea din toate părţile ca o vibraţie de clopot pur.

        „Dănuţ!”…

Şi cine – afară de omericul Ulysse – s-ar fi îndepărtat, lăsându-l să se stângă-n urmă, jalnic!

Numai cerul şi luna nu erau bucureştene.

Noaptea mirosea a benzină ca o rochie de bal după scoaterea petelor de grăsime – şi uneori trandafirii unei grădini parfumau o clipă, dezvăluind un zâmbet – ca într-o adiere de evantai.

Cădea câte-o stea, scurt, urmărită de ţignalele imperioase ale gardiştilor.

Şi răsunau contradictorii orchestre sentimentale pentru „ţapii cu guler”, şi alunele prăjite, care se beau şi se mănâncă jovial, şi cuplete săltăreţe pentru rachiul care sălbătăceşte tristeţa în ochi şi-n pumni.

În grădini particulare concertau cu gura căscată gramofoanele.

Dănuţ purta o romantică pălărie de pâslă brună, cu boruri late, care-i puneau o mască de umbră pe jumătatea feţei.

Femeile, cu obrajii prea roşii îl urmăreau cu privirea, fiindcă avea buze proaspete-n lumina lunii, şi fiindcă era îmbrăcat elegant, dar nu-l opreau.

Avea un mers direct, pasionat.

Mânile cu gest nocturn – experte dar precaute – se fereau să atingă viteza unui trup voinic şi legănarea braţelor ostile ca două spade de duel.

N-avea decât un singur gând: să-i vadă casa. Nici duioşie, nici amărăciune, nici scârba, nici duşmănie, nici melancolie. Un gând dur, mat, cu contur precis: să-i vadă casa. Era sătul de sentimente, emoţii şi zbucium teatral.

Un vid sportiv înlocuise tot. Muşchii lucrau automat, ducând trupul spre un ţel.

Trebuia să ajungă. Era în marş. Sufletul…

        …Dar sufletul venea în goană dispre casa ei, şi trupul lui Dănuţ se opri îmbătat, ca atunci când, după ani de lipsă, întorcându-te în locurile tinereţii, iubita îţi cade în braţe, fără suflare, parfumându-ţi nările cu părul…

Cum îi bătea inima!

Îşi trecu mâna peste frunte.

Casa Adinei îl privea… De la el până acolo era o punte îngustă peste o prăpastie neagră de adâncuri, pe subt care vuiau, vijelioase, fluviile sângelui: Şi-ncolo, tăcerea lumilor oprite.

        …De când o privea? Cine ştie! … Îi era atât de dragă!

Şedea ascuns în gangul unei case, cu mânile împreunate de când o văzuse la geamul luminat.

        „Adina! Aici-s, Adina! … Nu m-auzi?! Aici, aici lângă tine… Iartă-l pe Dănuţ al tău…”

Aşa se tânguiau gândurile. Un cor stângaci, lângă ea, la fereastra ei. Ca nişte copii desculţi cu steaua drăgostii lui… Şi ea nu le-auzea vestirea umilă…

Dar trupul încremenise ca o hrubă deschisă în noapte, pentru apariţia unei madone; ca o stâncă grea, în aşteptarea miraculoasă a şipotului viu…

Trecu o trăsură pe strada acoperită de sufletul lui Dănuţ.

Adina tresări, aşteptă cu ochii aprinşi, şi plecă fruntea.

Tărsura trecuse mai departe.

Apoi trecu împleticindu-se un om beat, de-a latul şi de-a lungul.

Apoi trecură amintiri, repezi ca plutele când vin pe ape revărsate.

        …Adina-l aştepta pe el. Dar el venise lângă ea, subt ochii ei. Şi ea îl aştepta departe, privind o noapte unde nu era decât singurătatea.

Se îmbrăcase ca o fetiţă, duminica, aşa cum îi plăcea lui. O simplă bluză de batistă albă, cu guleraş răsfrânt, în care sânii sunt aşa de caşti că-ţi vine să le surâzi. O bluză de un alb subţire şi primăvăratec – albul parfumului de zarzări din dimineţile copilăriei.

Un alb în care sânii sunt o mirare de vânt oprit, care te face să închizi ochii şi să-ţi dezmierzi obrajii. Un alb care e o lumină pe un joc de hulubi.

Şi toate amintirile adorară albul inocent în care adiau sânii.

Se pieptănase aşa cum îi plăcea lui. Cu cozile pe spate, ca o fetiţă care se duce la biserică lăsându-şi cercul acasă, rezemat de gard.

Părul cu miros de soare, vara!

Îi înnoda cozile subt bărbie şi-i săruta risul buzelor închise, şi-i spunea că are doisprezece ani şi că nu ştie să sărute fiindcă-i prea mică. Şi ea râdea cu tremurul genelor plecate pe ochii verzi.

Şi-i despletea cozile.

        „Acum am să le fac să râdă!”

Le scutura, le-mprăştia, şi părul creţ râdea în hohote de roş scânteietor.

Ş-apoi o săruta. O săruta pe ochi, ca să-i închidă. O săruta pe bărbie, ca să deschidă buzele râzând. O săruta pe gură, ca să-l cuprindă de după gât cu braţele şi ca să-i vadă tremurul nărilor.

Şi o lua în braţe şi o strângea – luminoasă şi tremurătoare ca o stea de septembre – şi nu-i venea să creadă că-i a lui.

Şi-o despuia atunci, ca să-i găsească trupul, şi sufletul din el să-l scuture.

Trupul acela îngrozitor de alb – fermecătoare spaimă a trupului lui!

        …Şi când simţea profunda bătaie de aripi a pasării de pradă care sfâşie adânc viaţa trupului, demonica bătaie de aripi a trupului fierbinte în goliciunea lui de flacără cărnoasă – ochii lui Dănuţ priveau o pură faţă de fetiţă palidă, cu capul răsturnat pe spate, zâmbind cu uşoare tresăriri cerului în care vede îngeri…

Mânile lui Dănuţ erau reci.

        …Dar acuma vedea la geamul de peste drum, o fetiţă cu bluză albă şi cozile pe spate, o adorabilă fetiţă a cărei gură buda ca o cireaşă, pentru cine ştie ce necaz mărunt şi graţios.

Cu o mişcare resemnată şi somnoroasă, Adina trase storul.

Dănuţ dădu din cap, şi nu se repezi, nici n-o strigă.

Nu. Iubea o fetiţă, şi sufletul era parfumul primăverii în livezi. Şi mânile erau candide ca un crin în mânile unei Madone.

Nu. Iubea o fetiţă care se ducea la culcare în bluză albă şi cozi somnoroase. O iubea de departe şi era deasupra somnului ei ca o stea deasupra unei ape.

Trecuse o furtună şi un zbucium adânc… Trecuse? …

Îşi şterse ochii. O iubea atât de mult că plângea zâmbind storului tras.

        …Îi bătea inima.

Despuiase o grădină de ultimii trandafiri albi, sărind gardul ca un hoţ, după ce pândise îndepărtarea paşilor sergentului cu spinarea vigilentă.

Deschise poarta, cu trandafirii subt surtuc. Cinele nu-l lătră. Avea o coadă amicală pentru Dănuţ.

A! N-avea cu ce să-i lege!

Zâmbi. Îşi scoase batista şi cu ea înnodă cozile trandafirilor de clanţa uşii.

Şi fugi emoţionat, ca un îndrăgostit, după ce-a avut temeritatea să dăruiască flori casei în care e somnul fetei pe care o iubeşte de departe.

— Mata ce spui, Mihăiţă?

— Cum vrei mata, Catinca…

Aşa îşi vorbeau unul altuia părinţii lui Mircea Balmuş. Erau moldoveni din Ieşi.

        „Cum vrei mata, Catinca” nu era o formulă de politeţă sau de comoditate casnică, ci o recunoaştere blajină şi mucalită, delaolaltă, a energiei Catincăi, înzestrată cu cei mai frumoşi ochi din tinereţea lui conu Mihăiţă şi cu o voinţă în armonie cu focul ochilor negri.

Tot ce făcuse conu Mihăiţă de la logodnă încoace, vroise cucoana Catinca. Şi avea voinţa norocoasă. O singură dată, totuşi, voinţa cucoanei Catinca…

Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeaţă care transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrânească – singura ei zestre – cu ceardac, grădină şi amintiri, din strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui…

Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.

— Cum vrei mata, Catinca…

Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi emoţii, ca în Vinerea Mare când cresc cozonacii… Curtea de apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decât rudele ieşene ale justiţiei supreme… Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai aproape de Paris decât naufragiatul Iaşi…

Se apropiaseră aşadar de Curtea de casaţie, dar se depărtaseră de blajinul oraş al tinereţii. Şi totuşi cucoana Catinca nu plecase fruntea. Regreta Iaşul, dar îl regreta dintr-o gospodărie moldovenească, miraculos răsărită în Popa Nanul bucureştean. Căsuţă cu patru odăi – mobilă bătrâneasca, miros de podele ceruite şi de fructe; antreţel cu păretele împodobit de un blazon păstrat şi arătat cu evlavie; cununile de premiant ale lui Mircea şi portretul lui de copil cu întâia cunună pe cap; pivniţă cu murături şi pod cu amintiri: un petec de ogradă şi o fâşie de grădină.

În casa din Popa Nan 24, cucoana Catinca decretase moldovenismul. Se vorbea moldoveneşte, se mânca moldoveneşte, se trăia moldoveneşte.

Dar şi-n grădină, voinţa cucoanei Catinca spulberase strădania ultimului proprietar de a întocmi în faţa casei o grădină vanitoasă la care „să se uite gură-cască şi vecinii ca la farfuria de salată rusească de pe tejgheaua restaurantelor”.

Acum, grădina era o odaie afară, în care „să poţi sta oleacă la aer” la adăpostul viţei sălbatice care acoperea gardul dinspre stradă. Florile cele mai provinciale – ţesute parcă în faţa caselor moldoveneşti de mânile stăpânei – se aşternuseră supuse în Popa Nan, cu aceeaşi rânduială şi acelaşi zâmbet colorat, alături de legumele pe care cucoana Catinca nu vroia cu nici un chip să le cumpere din piaţă. Erau şi câţiva păpuşoi, şi, între ei, înaltă, rotundă şi rurală, o floarea-soarelui. Dominând petuniile, vâzdoagele, panselele, crăiesele, tufănelele, ochiul boului, micsandrele, busuiocul…

Iar în ogradă – nu curte – era o poiată – nu cuşcă de pasări – o hulubărie – nu porumbar – un felinar cu gaz şi cu cine adus de la Iaşi, care nici pe solul Munteniei nu se simţea solidar cu motanul moldovan prin lene şi locul naşterii.

În faţa scării de intrare, la dreapta şi la stânga, două ciubere cu leandri aprindeau flori roze.

În această casă modestă dar vie, Dănuţ regăsise parfumul patriarhal al copilăriei şi moalea inflexiune a vorbei moldoveneşti. Şi casa îl primise cu braţele deschise, fiindcă era prietenul lui Mircea, fiindcă era „moldovan de-al nostru” şi fiindcă cucoana Catinca avea o autoritară slăbiciune pentru acest „diavol simpatic”.

Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Când se făcea grijitură mare, dădea şi el o mina de ajutor. Iar la Paşti – cu mânicile suflecate şi legat la cap – frământa destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţă din Holboca, se plimbau ţinându-se de mină prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.

După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.

Conu Mihăiţă dormea în ietacul cu candelă roşie, hulubii dormeau în hulubărie, dulceţile de trandafir, în gavanoase, găinile, în poiată. Felinarul lumina ograda amănunţit măturată.

Mircea învăţa în grădină cu mai mulţi camarazi, adică făcea „curs real pentru adulţii clasei”, cum spunea Dănuţ.

Totuşi, cucoana Catinca nu se statornicise în fotoliul aşezat pe peronul din faţa casei, subt becul electric, unde cetea, când totul era în regulă” numere din Viaţa românească, din care preţuia, mai ales, „blăstămăţiile lui Pătrăşcanu” şi „minciunile mâncăului de Hogaş”: moldoveni de-ai noştri.

Aceeaşi aşteptare care făcea pe cucoana Catinca să nu-i tihnească târziul de noapte când gospodăria era pacificată, îl făcea pe Mircea să aibă lacune în şirul explicaţiilor pe cari doi colegi le înregistrau minuscul pe fiţuici, şi alţi doi, provizor, în capetele grele de energia somnului.

        „De ce nu mai vine Dan?” Această întrebare de actualitate schimba fizionomia trecutului oficial, determinând uneori un subit şi inexplicabil armistiţiu între două armate care se luptau încâlcit şi eroic în manualul de istorie, iar alteori, întineriri arbitrare ale crailor.

        „De ce n-o fi venind diavolul?” „Diavolul” nu fusese călcat nici de tramvaie, nici de automobile; venea cu paşi domoli spre casa unde era aşteptat. Şi ritmul paşilor legăna împărecheri de cuvinte care voiau să fie vers într-un suflet limpezit după furtună.

Dănuţ zâmbi cu capul aplecat în lături, ca un violonist când îşi acordă vioara.

        „Il était bien malheureux Ce pauvre ciel d'ambre bleu, Car il était amoureux De la mer verte, de la mer bleue”10…

Cuvântul cădea de sus, planând ca o mare pasăre ostenită pe jocul onctuos al valurilor.

        „De la mer verte, de la mer bleue De la mer verte, de la mer bleue”…

Se apropia. Încetini pasul ca şi cum ar fi purtat pe umeri o amforă prea plină şi fragilă.

        „De la mer verte, de la mer beue, De la mer verte, de la mer bleue”… „. Malheureux…

De la mer verte, de la mer bleue”…

Malheureux!

        „Ambre bleu”?

De ce nu? Suna frumos, răcoros. „Renard bleu”; „ambre bleu”…

— De unde-mi vii? îl întâmpină cucoana Catinca.

— Sărut mina, se înclină Dănuţ.

— Mă rog, mă rog… Nu te-atinge! Departe de mine, Satană! Unde ţi-s urechile? … Să te-nveţi minte, diavol uşarnic, să mai faci să te aştepte ca pe mare ce o femeie în toată firea! Acuma sărută mâna şi cere pardon.

— Pardon! zâmbi Dănuţ, sărutând mâna care răspândea parfumul recentelor dulceţi de trandafir.

— Râzi tu, râzi! … Ia poftim cu mine!

— Dan!

Mâna lui Mircea – cu nedespărţitul creion – se agita din răsputeri ca mâna unui armator la ivirea corabiei scăpate din naufragiu.

— Salve, Deleanu! răsunară patru glasuri entuziasmate de diversiune.

— Ia daţi-i pace, mă rog! interveni cucoana Catinca ducându-l de mânecă în casă.

Cucoana Catinca aprinse lumina din antreţel, privi tacâmul pregătit pe mescioara de pasienţe, şi luându-l pe Dănuţ de umăr cu vârful degetelor, îl întoarse cu faţa spre becul electric.

— Am auzit că nu ţi-i bine! Ce-nseamnă asta? … Ia scoate limba… Pfee! … Dă-mi mâna… Hm! … Limbă bună, temperatură nu, îmbrăcat civil, jigărit ca un motan, umblă lelea pe străzi… Cunoaştem noi de mult boala asta, domnul meu! … Ce-ai mâncat la masă?

— Imposibil să-mi aduc aminte! Am o memorie! …

— Da, da! Memoria! … Poftim la masă. La o astfel de oră ar trebui să-ţi pun lingurile-n brâu!

— Vai de mine! Nu mi-i foame!

— Poftim! Pârjoale calde să nu-mi ceri! exclamă indignată cucoana Catinca, aşezându-l cu de-a sila pe scaun în faţa pârjoalelor reci… Aşteaptă, mă rog, flămândule! îi porunci ea, aprinzând maşina de spirt, la care trebuia să încălzească bulionul de găină. Şi văzând, cu coada ochiului, că-i năduşit de căldură, adăugă încruntată: Pfii! Unde-ai învăţat, diavole, să te parfumezi aşa? … Scoate surtucul! Auzi dumneata! Să mă ameţească, nu altceva!

Fără surtuc, în cămeşă de mătasă cenuşie, cu guler jos, picior peste picior, cu cotul rezemat de masă şi degetele răsfirate pe fruntea cuprinsă în mină, Dănuţ avea zâmbetul de juvenilă iluminare al adolescenţilor poeţi când îşi respiră sufletul…

Cucoana Catinca vărsă bulionul. Şi bulionul fierbinte dovedi lui Dănuţ cât era de înfometat.

— Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parcă-i făcut cu drotul! se indignă glasul cucoanei Catinca, în timp ce degetele culegeau admirativ o buclă în spirală cu fulger arămiu.

Îi ridică farfuria de supă.

— Mă rog, să faci bine să nu te saturi cu pârjoale, că mai este şi pui fript… şi nişte ştrudel de care-ţi place.

Una din cele patru odăi ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.

— Mai bine să am eu un pat pentru moldovenii mei decât salon pentru munteni.

Alături era odaia lui Mircea.

Aproape toate versurile lui Dănuţ fuseseră scrise în odaia musafirilor, la biroul de nuc, pe care pisica îşi încolăcea somnul, ca un presse-papier familiar.

Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moşu, dar versurile numai la biroul de nuc cu scaun sculptat.

E drept că din casa cucoanei Catinca Bucureştiul avea alt sunet. Se auzeau de-afară greierii şi cosaşii de argint, cotcodăcitul găinilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul hulubilor groşi.

Un cuc cânta în faţa celui ce scria la birou, anunţând optimist orele.

Iarna ardea focul în sobă – în Pitar-Moşu erau calorifere.

Şi dimineţele timpurii şi pripite de şcolari somnoroşi aveau miros de pâne prăjită pentru cafeaua cu lapte „cu caimac”.

Patul era înfăşat proaspăt. Pe cuvertura de pichet se răstignea cast o cămeşă de noapte de-a lui Mircea. Pe covoraşul din faţa patului, o păreche de papuci turceşti, brodaţi, de-a căror expropriere conu Mihăiţă nu se indignase.

— Cum vrei mata, Catinca…

Pe măsuţa de noapte, cucoana Catinca rânduise tablaua cu paharul de lapte – obligator – şi chiseaua cu dulceţi facultative.

Toate luminile din casă erau stinse, afară de una. Din odaia musafirilor, prin uşa întredeschisă, pătrundea în odaia lui Mircea, dâră verde a lămpii cu abat-jour de porţelan: Dănuţ scria.

Din pat, Mircea-i vedea numai profilul concentrat, cu fruntea sprijinită în palmă. Scria, cu mânicele cămeşii de noapte suflecate. Nu-şi încheiase nasturii de la cămeşă. Pieptul gol; gâtul gol. Părul pieptănat în sus, cu reliefuri întortocheate şi subite luciri, ca zvârcolirile de balauri sculptaţi pe coapsele unui vas chinezesc, în care un foc nevăzut şi-ar fi oglindit neliniştea.

De câte ori nu veghease Mircea – ceasuri de noapte de-a rândul – având în faţa ochilor, prin uşa întredeschisă, icoana profilului concentrat asupra caietului, dar copilăros când se întorcea spre întunericul odăii lui Mircea, cu buzele sonore de trilul versului crud.

— Asculţi, Mircea?

        „Pourquoi, ô, ma douleur, Haleine douce, haleine moite, Vent frileux, vent berceur, Ef euilles-tu les pommiers, les blancs pommiers du coeur?

Pourquoi les exiler ces sonatines en fleurs Sous le regard vainqueur, sous le regard moqueur De celle qui connait mon îme, mon amour et ma douleur?” „11

Dănuţ nu scria versuri decât în franţuzeşte, limba lecturilor. Era singura mustrare pe care i-o făcea Mircea. Dănuţ răspundea categoric:

— Cum aş putea iubi, suferi şi cânta cu vorbele pe care le aud la şcoală, pe stradă, în prăvălii, cu vorbele de toate zilele? „Limba maternă”? O respect şi o iubesc ca pe o mamă; dar limba versurilor trebuie s-o iubeşti altfel… Cu limba franceză n-am trăit în casă de mic copil, nu m-am jucat cu ea, n-am mâncat la masă cu ea… E o fată frumoasă pe care am întâlnit-o uneori numai; am văzut-o în cărţile cu versuri, cum ai vedea o fată la teatru în lojă, la geamul unei case necunoscute, trecând în goană într-o trăsură… Limba românească trăieşte cu mine în casă din copilărie, o văd zilnic, limba franceză e într-o casă străină, e frumoasă şi enigmatică…

— Bine, dar n-o cunoşti de ajuns, replica Mircea. E o limbă livrescă pentru tine, n-ai amintiri în ea…

— Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leagă amintiri comune sunt părinţii, fraţii, prietenii din copilărie… Dar o fată pe care o iubeşti când ai văzut-o întâia oară? Ce amintiri te leagă de ea? O iubeşti, tocmai fiindcă n-o cunoşti. Fără enigmă, fără necunoscut, nu este dragoste. Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţă… Şi o limbă care ţi-e prea familiară nu mai are enigma de care are nevoie poezia, fără de care poezia e un simulacru.

— Atunci, după tine, ar urma ca Eminescu să fi scris poeziile lui în nemţeşte, Verlaine în limba turcă şi Heine în chinezeşte!

— Poate c-ar fi scris mai frumos, fiindcă niciodată n-ar fi simţit osteneala pe care ţi-o dă familiarul, cunoscutul limbii natale.

— Dar de unde ai scos tu că limba românească nu mai are mister pentru tine? O cunoşti fragmentar… Descopere-o. Fă-ţi o limbă personală, cum şi-a făcut Eminescu, cum şi-a făcut Arghezi, cu vorbele tuturora, dându-le un alt accent, o altă muzică.

— Nu pot. Nu mă atrage… Cuvintele de care am nevoie sună odios. Ascultă: „amor!” Îl spun numai, şi-mi sună în urechi toate viorile ţigăneşti şi cupletele sentimentale. E un cuvânt care locuieşte la mahala. A îmbătrânit acolo. Nu pot să-l iubesc. Altul: „iubita!” îţi vine să ricanezi când îl spui, sau să faci cu ochiul. Dar: „l'aimée, la bien-aimée”? E dulce, muzical, blând, şi-ţi vine să ridici ochii, când îl spui, cum îi ridici fără să priveşti nimic, când auzi o muzică depărtată… Pentru mine, limba românească e bună pentru discursuri, pentru poezii patriotice şi pentru sarcasmul lui Caragiale…

Discuţiile dintre Mircea şi Dănuţ, pe această temă, erau fără sfârşit… Dănuţ avea o superioritate asupra lui Mircea; pe câtă vreme el scria versuri în franţuzeşte, pe care Mircea le preţuia, Mircea nu scria versuri de loc.

Nu ştia încă Dănuţ că fiecare cuvânt e o Cenuşăreasă care s-a întors de la bal – de la un bal cu lună, soare, fluturi, rouă şi păduri – pierzându-şi condurul. Şi dacă stă acoperită de cenuşă, într-un bordei, la vatra stinsă – în schimb un făt-frumos îndrăgostit o caută prin toată lumea cu condurul în mina. Şi această umilinţă, această aşteptare, şi această căutare, e enigma fiecărui cuvânt.

Nu ştia încă Dănuţ că în limba franceză Cenuşăresele sunt venerabile şi că fiecare dintre ele locuieşte într-un palat străveziu de cleştar – cu conduri de toate formele şi culorile, aşezaţi pe calapoade – amintindu-şi vremurile basmului din tinereţă când piciorul era mai mic decât condurul, şi când condurul era pierdut…

Dănuţ avea o slăbiciune pentru alb: meri şi zarzări înfloriţi se scuturau în nopţile de versuri, dinspre birou în odaia lui Mircea. Hulubi, numai albi, lebede, ninsori, lumini de lună, copii în lungi cămeşi de noapte, case de ţară alcătuiau visteria versurilor lui Dănuţ.

— Aş putea face trusoul de primăvară al tuturor livezilor cu albul din mine.

Aceste nopţi de veghe, cu duhul primăvăratec al albului între odăile lor, erau unul din secretele prieteniei lui Mircea pentru Dănuţ. Câte capricii nu-i trecuse, câte îngenuncheri nu îndurase – el care avea sufletul mândru ca o icoană de ctitor – din pricina acelor nopţi. Acest „zarzăr exilat în viaţa oamenilor” care înflorea uneori în odaia de alături, era fratele ochilor trişti. Pe acest Dănuţ în cămeşă de noapte, cu profil concentrat pe caiet şi chip copilăros, când se întorcea înspre odaia lui, Mircea îl pierduse de la Crăciun. Îl vedea zilnic şi de-atunci, la şcoală, dar vedea o faţă de faun ostenit sau exuberant, de care ferea, cu o îndurerată pudoare, privirea ochilor din el…

Acum îl regăsise.

Dănuţ închise caietul, stinse lampa şi se sui în pat. Mircea aşteptase în zadar familiara întrebare: „Asculţi, Mircea?”

Totuşi era fericit. Şi multă vreme privi lumina lunii vibrând în odăi – cu aceeaşi privire pe care o avea când asculta versurile lui Dănuţ – ca şi cum albul lunar ar fi fost o pulbere desprinsă din albul caietului cu versuri, ca să încununeze din nou întregită puritate frăţească a celor două odăi vecine.

Aţipise zâmbind.

Un vis trecu prin câteva bătăi de inimă… Trebuie s-o prindă, trebuie s-o prindă.

Fuge în goana mare după o fetiţă mult mai mică decât el, cu cozi blonde pe spate… Se apropie. Şi-i plin de spaimă sufletul, şi de ciudată încântare. Dacă nu-i ea?

A prins-o de cozi. Inima bate din răsputeri.

O smunceşte-nspre el, şi-n aceeaşi clipă fetiţa cu cozi blonde a crescut, cozile s-au înflăcărat, şi coaptă-n trup şi roşie în păr o are-n braţe pe Adina…

Se deşteptă la lumina de fulger a visului.

Adina! Îi apăsa sufletul amintirea ei, ca un parfum greu.

Scutură capul. Se culcă din nou. Nu mai putea dormi. Îi băteau tâmplele. Era o izbucnire în trup ca fluviile când clocotesc subt ghiaţă. Mânile vroiau s-apuce, braţele să strângă, trupul vroia arsura trupului dorit în vis.

Se îmbrăcă prin întuneric.

Cucul din părete cânta de două ori, amintind trecerea orelor paşnice prin casa patriarhală.

— Mircea… dormi?

— Ce-i, Dan? tresări Mircea, văzându-l îmbrăcat.

— Mă duc…

Cuvintele cădeau grele, ca ale unei spovedanii urâte.

— Spune mamei tale că am plecat dis-de-dimineaţă să-mi iau uniforma de-acasă.

— Unde te…? începu Mircea, oprindu-se brusc, încruntat.

Ştia unde se duce. Sărind din pat, văzuse în lumina lunii chipul de faun cu ochii lucioşi.

Încălecând fereastra, Dănuţ întoarse capul spre Mircea. Îl văzu sever şi curat.

— Da. Mă duc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu sfidare în glas şi cinism în ochi.

Se furişă prin ogradă, negru.

De la fereastră, Mircea îl urmări cu melancolia îngerilor când privesc prăbuşirea unui frate întru aripi, dar şi cu secreta mândrie că o privesc din cer.

II

        „IL ÉTAIT UN PETIT POMMIER”

— Vânzaaar… civooo… Vânzaaar… civooo…

Nazală, ironică, tărăgănată, comică, solitară şi solemnă proorocirea comercială răsuna pe uliţele istorice ale laşului, care atârna neînsufleţit ca o zdreanţă voievodală pe umărul sleios şi obsechios al negustorului de haine vechi.

— Vânzaaar… civooo…

Dar toate casele erau deprinse, ca şi cu trâmbiţarea cucoşilor domestici, cu cântecul de lebădă al Cetăţii lui Ştefan. Familiar tuturora, glasul lui Meşulem deştepta zâmbete prin case şi glume prin ogrăzi.

— Vânzaaar… civooo.

— Meşulem, cuţu-cuţu!

Cu paşi târâtori, deprinşi iremediabil să târşească papuci clămpănitori, cu umeri doborâţi parcă de povara perechii de ghete glodoase şi desfundate şi a surtucului decolorat – mai mult firmă decât marfă – negustorul se îndreptă spre poarta casei, de unde un tânăr licean îl poftise injurios.

— Aşteaptă să plece mama de acasă.

Şi Meşulem aşteptă!

Zâmbi cu duioşie, ondulându-şi capul de jos în sus, ca un motan gâdilit subt bărbie. Avea barbă albă – de o biblică îmbelşugare – şi nasul, crescut ca subt lupă, şi coroiat, reproducea în sens invers – cu aceeaşi împovărare resemnată şi vicleană – aplecarea gheboşată a spinării. Perciunii, sinuos încârligaţi, atârnau pe tâmple, sinceri. Urechile vegheau vaste şi congestionate, spăimântate parcă de apropiata izbucnire a trâmbitelor cereşti. Un ochi era acoperit cu plasture negru; dar celălalt era o colonie de ochi sintetizaţi în verdele sur al unuia singur, străbătător, intens, enigmatic şi profund ca ochiul din triunghiul creştin sau ca celălalt, care-l preţuise pe Isus şi-l vându-se cu rabat.

Mama liceanului ieşi pe poartă, cu alai de parfum. Meşulem se înclină adânc şi cucernic în faţa dosului încorsetat. Apoi, cu o privire filtrată printre gene, evaluă şi îmbrăcămintea cochetă, şi paguba din punga soţului, şi seceta din buzunarul liceanului.

— A chichi, Meşulem! Numai eu îs prost să vând aşa pantaloni faini! … Zece lei, fără să mă tocmesc.

La auzul vorbei pantaloni, Meşulem se repezi cu braţele ridicate. Bătăile inimii liceanului frăgezeau deliciul clipei comerciale.

Şi deodată Meşulem se întristă. Oftă din greu şi, cu buza de jos îngreuiată de dispreţ amar, restitui pantalonii.

— Nu-i pentru mine…

Şi plecă.

— Vânzaaar… civooo…

— Meşulem!

— Vânzaaar… civooo…

— Meşulem!

— Ei?

— Îţi baţi joc de mine! Pantaloni noi: numai astă iarnă i-am purtat! … Ţi-i lăs cu cinci lei…

— Dacă nu-i pentru mine!

— Eşti nebun, Meşulem?

— Meşulem îi nebun… da pantalonii îs rupţi în cuăr!

Liceanul oftă adânc: el singur îi cârpise.

— Cât dai?

— Meşulem plăteşte bini. Iaca o băncuţă nouă-nouţî, se întrista el, lucind în soare o băncuţă de cincizeci de bani.

— Un leu, şi na-ţi pantalonii.

Trupul lui Meşulem porni, dar mâna cu băncuţa rămase pe loc, darnică, ispititoare, elocventă…

— Dă, târtane!

Meşulem luă pantalonii creştini.

— Vânzaaar civooo…

Lumina era blândă şi elegiacă. Pe uliţile cu bolovani blajini şi gropi fireşti, alături de vrăbii ciuguleau găini. În răstimpuri clare răsunau nostalgic fluierile nalte ale locomotivelor. Uneori, o vacă smulgea un smoc de iarbă amical răsărită pe marginea trotuarului. Sergentul o privea din urmă, cu un aer de boar deghizat. Bâzâiau albine trecând dintr-o grădină într-alta, în zbor brodat, peste stradă, ea peste un râu calm.

Pulverizat în soare şi în vânt, parfumul teilor adia luminos; câte o fată cu tocuri strâmbe şi ochii închişi se oprea, părând că-l ascultă.

Şi pe toate zările dezvăluite ochiului, ondulau dealurile de un albastru argintiu ca nişte mari muguri de munţi gata să înflorească răcoroşi delaolaltă cu vara.

Şi peste toate, presimţit de suflet mai mult decât de ochi, Ceahlăul vaporos ca un fum de tămâie cădelniţat de Trecut, din afundul ceresc al zărilor moldovene…

— Vânzaaar… civooo…

Casa răposatului conu Costake Dumşa, cu două rânduri, arăta tot voinică şi dârza, deşi venerabilă, în străşnicia zidurilor de piatră văruită, ca un vânător de urşi coborât din munţi. Împrejmuită vast de zid înalt şi gros de piatră, şedea la o parte de uliţă, înfiptă în pământ ca într-o adâncire de luptă, cu flori în faţă şi desiş de pomi roditori îndărăt. Ferestrele erau mari, dar mai ales adânci şi cu zăbrele robuste.

La etaj se arăta dominator balconul de unde romanţiozitatea vechilor jupâniţe visa cu dealurile-n faţă şi de unde glasul vechilor boieri tuna şi dincolo de ziduri.

Zidul dinspre uliţă se avânta gigant şi dulce în verdeaţa plopilor bătrâni, ca un hotar aerian al proprietăţii. Porţile de stejar ferecat – cu bară pe dinăuntru – se deschideau triumfal, anume parcă pentru izbucnirea neagră şi sură a armăsarilor înhămaţi la caleşti. Şi de la poartă până la peronul casei aleea de nisip gălbui se arcuia aşa cum s-arcuiau în trap caleştile cu mers focos.

Muriseră demult bătrânii, dar învechiţii muri adăposteau aceiaşi şi aceiaşi pomi.

Aşa că nu casa dintre ziduri părea anacronică, ci becul electric de la poartă şi cele două globuri cu picior înalt care, de-a dreapta şi de-a stânga peronului, luminau electric decorul feudal.

Obişnuitele cărţi de vizită – de lemn sau de tinichea – cu seci sau pretenţioase inscripţii, ale avocaţilor – lipseau de la poarta casei Deleanu. Dar se vede că ar fi fost şi de prisos, de vreme ce în faţa peronului un numeros grup de clienţi de ambe sexe aştepta sosirea domnului Deleanu. Numeric, dominau ţăranii. Târgoveţii erau mai cu seamă evrei. Vorbeau colectiv – cor fără muzică – şi gesticulau furioşi, deşi nu se sfădeau, desfăşurând şi comentând ziarele locale ca pe nişte hărţi strategice.

Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stânjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene, ca în ghips, în corsetele încordate, făcând – cu vârful umbreluţelor – desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive…

În răstimpuri mai mari sau mai mici – variind după însemnătatea pungii şi a procesului – un secretar apărea, invitând curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.

Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate – însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă – decavat, bine dispus şi flămând. Aşa că întâiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întâi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tânăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a „trata cu clienţii”, făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigând, chemând sau invitând clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor – părinţii, Stratulativ – strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de câte ori era obligată să rostească ambele nume deodată.

Minodor Stratulativ ieşise pe peron. Dar în loc să indice o intrare celor ce o aşteptau, privea în sus, ca şi cum ar fi convorbit cu un client astral, implorându-l să descindă.

De fapt se uita la balcon unde, în halat de baie, cu umerii iluminaţi de aur inelat, Monica îşi usca părul la soare. Se lăuse. Un abur rumen îi încălzea obrajii. Pe genunchi ţinea o carte deschisă fără s-o cetească.

Se ridică în picioare, adunând în snop tumultos pe ceafă părul încă jilav. Mânicile largi alunecară descoperind braţele goale. Îşi scutură capul, înzeuându-se din nou cu aur.

Departe curgea, lină şi albastră, linia dealurilor.

Frumuseţea Monicăi se afirma deodată, ca splendoarea unui trăsnet. Aşa cum era învăluită în căderea amplă a faldurilor halatului alb cu glugă şi mânici încăpătoare, în faţa zărilor cu dealuri florentine, părea pogorâta din cerul pur al picturii italiene, ca un înger cu aripile strânse, ţinând desfăşurat în mini un sul cu muzică pentru glasul heruvimilor.

Fineţa plină a obrajilor şi a liniei gâtului, alunecând de la bărbie în curbă lungă de stea căzătoare, făcea să se presimtă puritatea sprintenă a sânilor subit rotunzi.

Formele Monicăi erau lungi alintări de linii întretăiate, cum stat înmănuncherile jet-d'eaux-urilor, sau melodiile violelor cântate cu arcuşuri lungi.

Era avântata cu suprema şi delicata supleţă a fumului în văzduh acalmie. Părea că se mişcă în vârful degetelor, dar picioarele călcau orizontal pământul, şi totuşi, trupul părea înălţat – nu înalt – alungit, nu lung.

Aşa sunt trupurile cereşti, cărora aripele – ridicându-le povara paşilor – le avânta conturul senzual, spiritualizându-l cu o născânda înălţare de zbor oprit vertical, atent parcă, spre orizonturi, de unde poate să apară iară porunca zborului. Şi aşa sunt uneori întrupările tinereţii pogorâte pe pământ în scurt popas.

În lumina ovală a frunţii şi a obrajilor, sprincenele deschideau arcul dublu al aripelor de cocor în zori de primăvară. Păreau că vin de departe, dintr-un Străveziu de zare, sau că se pierd afund.

Iar mânile Monicăi, înguste, calme şi cu degete prelungi, puteau să poarte crinul religios, şi să încapă în mănuşa de argint, care îmbracă pe icoane mânile Mariei…

Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcând o primejdioasă concurenţă scenei.

Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga – „kilovatorul istoriei”, cum îl poreclise Olguţa – să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.

Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.

— Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!

Minodor nu cuteza să compună epistole – încă! De altfel, dunga rectilinie a pantalonilor arăta clar că îngenuncherile lui în faţa Monicăi erau de ordin sufletesc. Se mulţumea să contemple.

Dar în biroul domnului Deleanu mare ispravă nu făcea.

Doi ogari, în goană paralelă, cu ondulări festive de serpentine şi boturi săgetătoare, se avântară spre poartă. Din urmă, în fugă după ei, venea Olguţa, cu rachetă în mină, îndemnându-i. Zărindu-l pe Minodor la pândă – bufnea de râs numai când îl vedea, fiindcă-i vedea numele – îşi încetini pasul, în vârfuri.

Era zveltă şi flexibilă, ca un arcaş adolescent. Picioarele, dezvăluite subt rochia scurtă de tenis, arătau muşchi de patinatoare cu fine oţăliri în dungi, pulpe vioaie, glezne înalte. Presimţeai genunchii dominatori de amazoană.

Îmbrăcase pentru tenis o bluză-cămeşă cu guler răsfrânt şi mânici scurte, subt ţesutul căreia sânii mici nu tremurau, nici palpitau, dând pieptului mai curând relief de juvenilă şi impertinentă voinicie, decât tulburătoare feminitate.

Nici o îngreuiere, lene, moliciune sau şovăire nu stânjenea vioiciunea ritmului elastic a trupului durat din biciuiri de muşchi repezi pe oase subţiri şi impetuoase.

Îşi îmbrobodise strâns – ca un pescar napolitan – pletele brune cu o batistă de mătasă galbenă, care punea tonuri portocalii pe obrajii arşi de soare şi de vânt. Arcul sprincenelor era lung, dens şi cu o zburlire mefistofelică la îmbinarea cu rădăcina nasului. Ochii, de un negru tropical, se alungau atât de puternic în colţul genelor, spre tâmple, încât ochii celui spre care se îndreptau osteneau, ca o crenguţă învăluită şi copleşită subit de aripele vaste ale unui zbor greu. Vivacitatea-i sclipea în ochi şi-n nări, ca un ger.

Şi cum venea în vârfuri, întâmpinată de ogarii care se întorceau curbi spre stăpâna lor, părea icoana combativă a saltului spre viaţă, cu frunte dârză, cu dinţi albi, şi albi ogari pe de lături, alegorici parcă.

— Mélisande, prends garde au Pelléas! 12

Monica se aplecă pe marginea balconului, adunându-şi părul, privi spre trubadurul fără mandolină şi, înfăşurându-se mai strâns în halat, intră în casă.

Minodor se întoarse stacojiu, se înclină, bâlbâi ceva nedesluşit… Olguţa nu râdea. În mâna ei, racheta avea nerv de cravaşă şi fantezii de spadă.

Minodor germinase pe loc în faţa ei.

— Aşteaptă clienţii, domnule… Minodor…

Începuse grav, dar bufni de râs rostind silabele ilariante şi, râzând, fugi cu umeri copilăroşi.

— Duduie Olguţă, duduie Olguţă! o strigă Neculai, alergând după ea cu picioarele ţapene şi laterale, ca un general de cavalerie.

Neculai era cel mai vechi servitor al casei Deleanu, „slujbaş”, spunea el cu o demnitate concretizată şi în redingota cu poale lungi, încheiată până sus. Purta cravată neagră, gambetă cenuşie şi manşete rotunde de celuloid, cu butoni pe care era pictată luarea Griviţei. Era slab şi alb ca o perpendiculară de cfidă. Devenea însă imediat uman – şi chiar supra – graţie musteţelor demne de o baladă, sau măcar de o monografie. Musteţile lui Neculai erau aşa de vaste, încât nu se mai localizau pe faţă, deasupra buzei de sus, ci făceau parte din silueta totală, ridicând trupul la rangul de cruce.

Olguţa pretindea că Neculai slujise odinioară de cuier automat. În extremitatea musteţii din stânga îşi atârnau cucoanele rochiile cu turnură, iar în extremitatea musteţii din dreapta îşi atârnau boierii pantalonii.

Când era vânt, mustoţile lui Neculai fâlfâiau ca un fular de borangic.

Mai avea un singur dinte: semn alb de exclamaţie pe întunericul gurii. Dar musteţile, deşi cărunte, aveau aceeaşi vigoare orizontală.

— Duduie Olguţă, mata n-ai o misiune la poştă?

— Ce cauţi la poştă, Neculai?

— Am o empremată de la duduia Monica să ridic un transport… Să vedeţi…

Era, limbut. „Să vedeţi” era începutul comentariilor asupra evenimentelor casnice, uneori şi asupra celor sociale; detesta socialismul: „o mojicie!”

— Aaa! Un pachet pentru Monica! Ia să vedem emprimata.

Empremata lui Neculai era o ţidulă de la poştă, scrisă de mină. Neculai era idealist: înnobila realităţile cele mai mărunte. Un pahar de apă stilizat de Neculai, devenea o „răcoritoare”. Supa, un „elextir” de găină sau de vacă.

Excela în inventivitate pudică. Substantivul „ritiradă”, utilizat de servitori, Neculai nu-l accepta nici subt forma „closet”. Formula lui Neculai era „locul”, rostită cu o uşoară ridicare a capului şi o tainică aplecare a genelor, ca şi cum ar fi spus o parolă conspirativă.

— Aha! Aşteaptă, Neculai. Am să-ţi dau o rapidă. Neculai zâmbi în urma Olguţei, care se întorcea spre casă, ca un profet care şi-ar găsi editor.

Abia acum pricepea Olguţa refuzul Monicăi de a merge la tenisul de toate zilele, subt pretext că-şi spală părul. Un pachet de la Dănuţ… „Metaforel” sau „Benjaminul”, cum îl poreclise Olguţa.

Urcă scările de dindos, câte trei deodată. La scoborât se dădea pe rampă, fără cruţare pentru rochii, acasă, şi pentru inima pedagogelor, la şcoală.

— Cuţulachi!

— Iar la mine-n odaie!

— Nu…

— Cum, nu? Da.

— Am vrut…

— Bine, Cuţulachi, băiat eşti tu sau fată? Du-te afară şi te joacă. Ţipă, urlă, sparge, dar lăsa-n pace odăile fetelor!

Puiu trânti uşa, zvârli trandafirul furat din grădina Liceului Internat şi adus subt tunică, pentru Olguţa, ca o bătaie de inimă, îl călcă în picioare şi se năpusti în odaia lui unde plângea zilnic sau fiindcă Olguţa îi spunea Cuţulachi, sau fiindcă nu-i spunea Puiu. Olguţa când îl neglija complect, când îl zeflemisea.

— Lasă! … De azi am s-o iubesc pe Monica! … Să dea Dumnezeu să rămân corijent dacă…

Îşi şterse ochii. În fiecare zi se jura c-are s-o iubească pe Monica şi niciodată nu izbutea să trişeze, Monica intră în odaia Olguţei.

— Te-ai întors?

Olguţa scria la o măsuţă joasă, aşezată turceşte pe o pernă, cu racheta pe marginea mesei.

— M-am întors.

— Nu te mai duci la tenis?

— Nu mă mai duc la tenis.

Monica se înroşi. Olguţa, atentă cu coada ochiului, zâmbi.

— Vrei să mă duc la tenis?

— Eu…

— Tu. Garde au Pelléas, Mélisande!

Monica se aprinse mai tare cu obrajii coloraţi ca merele în toamna părului.

Olguţa scria. Deodată, bufni de râs.

— Îi dau o telegramă… ghici cui?

— N-ai ghicit! Lui Haralamb Scrobohaci.

Acest Haralamb era administratorul moşiei Medeleni.

— Ascultă: „Atenţie teren tenis. Stop, Puneţi să se pască iarba. Stop.”

Monica schiţă un gest de protestare. Olguţa urmă:

— Asta-i o aluzie la nevasta lui care-i vegetariană. El e prin atavism…

— Ce ai cu ei, Olguţa?

— Ce am? Î1 fură destul pe papa! … „Astupaţi găuri, turnaţi nisip, trasaţi careuri, văruiţi-le. Stop. Atenţie. Stop. Alteţa-sa principele Carol va juca tenis Medeleni. Stop. Stop. Stop…” Asta înseamnă puncte-puncte. E o inovaţie în punctuaţia telegrafică… „Dacă alteţa-sa satisfăcută teren speraţi decoraţie, invitaţie soţie bal palat. Olga Deleanu.”

Olguţa-şi frecă degetul pătat de cerneală de sugătoare, de învelitoarea măsuţei şi de covor.

— Să vezi tu ce loc de tenis ne face domnul Scrobohaci! O pune pe „ţăţica Raluca” să stropească nisipul cu „odicolon” pentru nasul august. Filetul îl asezonează cu brad. Copacii îi decorează cu trandafiri de hârtie şi lampioane tricolore. În faţa băncii aşterne covorul din salon şi în dosul băncii improvizează o coroană regală din pansele şi nu-mă-uita.

Monica zâmbea aplecată, dezmierdând spinarea Leilei, care-o urma prin casă ca un început de trenă. Leila era o pisică de Angora, ondulată şi ireală, ca o lumină de lună în rochia ei de abur cenuşiu cu irizări albăstrui. Dar de la Dănuţ.

Olguţa ridică un deget spre Monica.

— Iar Melizanda va plăti această telegramă din punga ei, cu titlul de amendă, pentru că n-a spus Olguţei vestea bună că aşteaptă un pachet de la… Bucureşti.

Îngenunchind cu o vioiciune nebănuită – cu pisica în braţe – Monica sărută obrajii Olguţei.

— Câţţ, câţţţ, câţţţ!

Un salt cenuşiu. Cu bucuria ei, Monica fugi după Leila ei.

Ogarii Olguţei zgrepţănau uşa, schelălăind surd.

— Hop!

Prin odăi, coridoare, antrete şi pe scări, şi prin ogradă o întreită goană se dezlănţui. Uşi pocniră, podele duduiră. Din pod şi până-n atenanse, toţi ştiură că Olguţa pleacă de acasă la tenis.

De aceea, o bicicletă pedalată frenetic de două picioare de licean – cu pantaloni scurţi şi şosete – despică în două grupul clienţilor: Puiu, cu vijelie-n inimă şi-n roţi, se ducea după Olguţa, să-i dovedească – săgetând prin faţa tramvaielor, înfruntând trăsurile, sergenţii şi chiar ochelarii profesorilor pietoni – că nu-i Cuţulachi.

De aceea, Sevastiţa sau „Sevasta”, ţărăncuţă cu trup pietros şi obrajii rumeni, ca după un cules de cireşe, intră în odaia prin care stăpâna ei trecuse o clipă numai, dar ca un vânt năprasnic în odăi, semănând pe divan, pe scaune şi pe covor geantă, cărţi, beretă, ghete, rochie de şcoală şi dezordine – în odaia în care o singură icoană era calmă şi melancolică: o veche fotografie de amator, tremurată şi decolorată, aşezată în medalion oval pe măsuţa de scris a Olguţei, reprezentând siluetele duble – aureolate parcă – ale cailor, trăsurii, biciului, şi profilul unui moş bătrân cu o copilită în braţe şi-un surâs pe buze, în lumina unei dimineţi de vară demult împăienjenite cu acel moş Gheorghe, cu acea „duduiţa moşului” şi cu acele vremi…

        …”sărut mina Cuconiţi o căzut bele pi capu meu şam sim eu Iniman dinţ sat spun mătăli. Zâci eri Cuconaşu Dănuţ măi Gheorghiţ ie tu cărţâli şi Beletu di pi Pat, făli pachet cum ştii tu, leagâli bini cu sfări, şi când îi fi gata şi vii la mini şi pun adresa cam şi li trimăt acasă cî Dumnealui ave mosafiri la ceai pi cuconaşu Mircea pi cuconaşu Tonel şi pi cela tot uit cum îi zâci ista Siranău cela cu nasu mari del rid Dumnealor, eu mapuc iutiiuti şi fac cum mio poroncit da şi vedi că Dracu şo băgat coada cî mă ispiteşti şi pun în pachet şi o Cârti di pi măsuţa di noapti căm zic las să fii mai mult çî tot acasî şi duci, şo eşât Bocluc. Măntorc eu dila Poştie cu Ţidula şi iaca Cuconaşu Dănuţ foc, undii Cartea Gheorghiţ, zic ci Cărţi Conaşule cî mata ai cât iarba şi năsipu zici ceia di pi măsuţî eu făceam pi prostu da undi lam văzut aşa di mâniet nani avut Coraj şi zic cavi bagato în Pachet ci şiş mai facă Inimi ră, cî mortu di la groapă nusântoarci.

Zâc so căutăm Cuconaşule poati nai avuto poati ai zăhăito pacatili meii Cuconiţi şi faci moarti di om şi gata!!!! di când ăl slujăsc aşa di mâniet nu lam văzut şi nu fii Didiochi pârci era Duduia. Olguţa când vedi bătând gita la noi la Medeleni, şi la tati urma daco văzut că eu o ţin morţiş cî nam puso şi nara puso so mai liniştit şi niam pus diam răscolit tati casa da nam găsito so scot din Pământ gheorghiţ cî ochii cu mini nu mai dai zâci, da dacâmio găsăşti om tiam făcut!!!

Şi eu zâc aşa Cuconiţă că mam sfătuit cu Cuconaşu Mircea Dumnezău săi ţii că tarii bun la Inimă milostiveştiti mata Cuconiţi şi cum vini Pachetu cu Bocluc la Ieş trimeţ mata cartea cu Trinu careţ şti cii mai răpidi cî şi duci Domnu Neculai pi Adresa lui Cuconaşu Mircea cî ari şi zâcî dumnealui cî o luato din greşalî în Taşcî.

Şi iaca uitam, mo învăţat Cuconaşu Mircea căi zâci Cărţii cu Bocluc Ojardindilifant da mai pi Franţozăşti…”

Doamna Deleanu îşi scoase ochelarii de lectură – îi purta de un an – aşezându-i dimpreună cu scrisoarea pe claviatura pianului.

De doi ani, odată pe săptămână, Gheorghiţă a Marandei comenta cu devotament întâmplările care i se păreau lui mai evenimente, din Pitar-Moşu 20, aşa cum făgăduise la plecare mamei lui Danuţ.

Până la Crăciun, o dată pe săptămână, alteori mai rar, veneau scrisori de la Dănuţ, care făceau aproape inutilă lectura celorlalte cu slovă încâlcită şi cuvintele naiv împărechete.

De la Crăciun, însă, Dănuţ amuţise. Rareori trimetea câte-o carte poştală – „Sunt sănătos. Sărutări la toţi, Dănuţ” – cumpărată de la un debit de tutun, desigur, şi scrisă în goană cu creionul, pe marginea tarabei.

Doamna Deleanu zâmbi cu un fel de umilă mândrie. Cetind scrisorile lui Gheorghiţă avea impresia că priveşte prin uşa abia întredeschisă a unei odăi de servitori – curată şi simpatică, dar de servitori – decorul şi viaţa fragmentară a unui băiat frumos, voinic, mare şi neatârnat, care totuşi era băieţelul ei.

Odaia Monicăi era despărţită de a Olguţei printr-un mic vestibul cubic – dând şi el pe balcon – în care-şi luau ceaiul dimineţelor şcolare.

Dar atâta deosebire era între cele două odăi învecinate, încât păreau situate pe versantele opuse ale unui masiv muntos, cu arşiţă şi portocali într-o parte şi presimţirea cadenţată a mării largi: tăceri de zăpezi mate sau scânteietoare în cealaltă şi presimţirea gravă a brazilor.

Alt climat sufletesc orânduise reculegerea meditativă din odaia Monicăi; altul, dezordinea exuberantă din odaia Olguţei.

Mobilele vechi şi demodate de la bunica ei erau fireşti în odaia Monicăi şi între zidurile monacale, ale căror singure podoabe erau simplicitatea lor de ziduri de-altădată, şi oglinda ovală în ramă neagră, oglindă cu apa uşor brumată, în care chipul oglindit se-nvăluia într-o îndulcire ştearsă şi într-un abur de trecut.

De lemn negru era şi bahut-ul scund, bombat şi bonom, cu o rozace de sidef în mijloc, la fel cu masa fără colţuri acoperită cu un şal turcesc, tot vechi, de vreme ce în tinereţă acoperise umerii rotunzi ai unei fete care nici nu bănuia că într-o zi nu va mai fi decât o amintire albă în sufletul unei Monice blonde.

Fotoliul de lângă masă – de mult tovarăş al ei – avea spetează şi picioare arcuite, şi căptuşeala de catifea rubinie odată, acum era roasă şi violacee.

Deasupra divanului pe care dormeau, vegheau şi visau Monica şi Leila, o poliţă-colţar, dată cu baiţ, adăpostea sulfina bibliotecilor adolescente: Musset, Verlaine, Turgheniev, Eminescu, Heine…

Cea mai luminoasă fereastră, şi cea mai înaltă, din odaia în care luna şi soarele păstrau parfumul romantismului, era Monica; părea deschisă într-un zid de castel medieval, pe un răsărit de zori cu apropiat tumult de soare şi albine. Privind-o, ochii se ridicau mai sus, căutând parcă aurul vestit de ea.

Dar ochii Monicăi erau negri – cu prea depărtate înstelări – şi erau prea grei în genele lor lungi ca să nu fie religioşi în faţa dragostei şi a durerii.

Şi odaia Monicăi semăna mai mult cu ochii ei.

        „Il était un petit pommier Grave comme une mignonne Infante;

H avait une robe bouffante, Vert de feuille et blanc-rosé, Comme les joues rondes des poupées.

Le printemps lui souriait.

Et sa voix était chantante.

Il était un petit bambin

— Rond et rouge comme une cerise -

Qui avait des boucles exquises.

N'étant pas du tout malin, II voyait dans l'herbe des nains, Et avec şes tendres mains Sage, il priait ŕ l'église.

Puis, le petit „pommier d'antan Devint grand, naturellement.

Et le petit bambin d'antan Fit, tout simplement, autant.

Dis, ô, douce soeur des pommiers, Te souviens-tu d'un petit bambin Rouge comme la paume de tes mains?

Car moi, ô, sage bien aimée, J'aime toujours le petit pommier.”13

        …Sfârşitul vacanţei, cu un an în urmă: septembrie. Dănuţ pleca dis-de-dimineaţă. Monica nu dormise de loc. Visul urât şi greu o ţinuse întreaga noapte cu ochii deschişi ca şi ai lunii.

Îl aştepta cu obraji de zori palizi, lipită de viţa roşie a pridvorului plecărilor şi toamnei.

— Mă duc, Monica.

Şi sufletul Monicăi spunea: „Se duce Dănuţ”. Cu toamna se ducea. Rămânea cu toamna.

— Ţi-o dau ţie, Monica.

Cartea cu „Las sanglots longs, des violons de l'automne…”

Alergau frunze pe dealurile străvezii ale vântului, ca lumini speriate în căutarea unei domniţe înecată în ape, cu mânile pe piept.

Tăcuseră…

Se auzeau roţile trăsurii.

Plecarea cu două inimi culese din acelaşi pom de toamnă de gravul înger al pădurilor şi al iubirilor.

Dănuţ se aplecase, îi dezmierdase mina şi pentru întâia oară i-o sărutase – până atunci se sărutau frăţeşte pe obraz; în timp ce cu cealaltă mână, Monica-i dezmierdase aerian părul, sărutându-şi-o apoi pe furiş, cu lacrimi.

Şi între versurile lui Verlaine, versurile lui Dănuţ, ca un pom reînflorit în străveziu de toamnă blinda… „Il était un petit pommier Grave comme une mignonne Infante…”

        …răspundeau unei păpuşe care cu ani în urmă, într-o noapte de toamnă şi plecări cutezase să treacă hotarul războinic al pragului odăilor Potemkin-Kami-Mura, cu o solie ascunsă în buzunărelul şorţului hainei de mireasă.

        „Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima…”

        …De-atunci veniseră Monicăi versurile altora numai, dar trimise de Dănuţ, culese parcă de mânile lui pentru ea.

Apoi venise Leila, trimisă prin domnul Deleanu, ca o ofrandă de tăcere şi de lună.

De la Crăciun însă nu mai primise nimic. De atunci cetea şi Monica – după doamna Deleanu – scrisorile săptămânale ale lui Gheorghiţă a Marandei.

Şi de-atunci, liniile pure şi străvezii ale dragostei se aplecaseră vast ostenite, închizând în ele declinul nostalgic al zărilor marine cu prea depărtate orizonturi.

Venise o veste din senin. De la Dănuţ. Pentru Monica.

        …Un punct pe orizont. Crezi că e o rândunică migratoare spre alte zări. Îţi pare rău. Privirile se afundă în depărtări. Te desparţi de tine, migrator…

Şi deodată, o aripă străvezie îţi atinge faţa. Tresari. Zâmbeşti cu o bătaie de inimă. Punctul de pe zare era o libelulă apropiată. Atins de aripă, te regăseşti. Îţi vine să te-alinţi pe frunte, deşteptat.

Dănuţ era lângă Monica, aşa cum era parfumul teiului din faţa casei. Cerul era aproape ca un surâs aplecat asupra părului.

Monica se uitase de multe ori în oglindă. Deşi nu aştepta decât un pachet cu cărţi de la Dănuţ, se gătise de vară, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe Dănuţ. O rochie de batistă albă cu mâneci scurte, brodată cu steluţe albastre, ca o scrutare de livănţică prin lumina dimineţelor de primăvară.

        „Monica, tu nu trebuie să ascunzi nimic: nici fruntea, nici urechile, nici tâmplele, nici gâtul…”

Aşa dorea Dănuţ să se pieptene Monica în timpul vacanţelor. Şi Monica se pieptănase aşa cum îi plăcea lui Dănuţ – simplu ca sinceritatea luminii sau a apelor limpezi.

În undă pornea de pe frunte părul auriu, lăsând o undă: fruntea albă. Două unde se ridicau de pe tâmple, limpezind două unde: obrajii. Şi cozile de aur ale copilăriei – hăţurile lui Dănuţ – păreau adunate şi strânse pe cap de aceleaşi mini care odinioară le trăgeau, ca să se mire ochii cum de-au putut aţâţa vreme să nu vadă.

Pieptănătura aceasta lăsa ca o mirare iluminată pe dezgolirea feţii, poate un zâmbet, un dar…

Din nou Dănuţ era lângă Monica. Vorbele lui Dănuţ pluteau în jurul ei, o împrejmuiau, o cuprindeau ca fumul înălţat din acele căţui vrăjitoreşti ale orientalilor, fum dătător de visuri, şi de fericire, şi de somn.

— Monica, tu ai fost o icoană zugrăvită într-un schit de munte, într-un schit foarte mic, alb, la poalele unui munte pietros şi sever ca un ascet în aerul limpede…

Mergeau călări prin crânguri în care toamna intrase, ca soarele în norii de amurg, bătând în roşu, galben, arămiu şi violet. Între ei, între vorbele lor, flutura vântul, zburau frunzele. Uneori, o veveriţă de rugină îi privea vivace, mai încolo încă una, apoi alta… dar părea aceeaşi veveriţă, şi copacii aceiaşi păreau, şi toamna aceeaşi, ca şi cum crângul încremenit ar fi plutit pe lângă ei, şi ei ar fi plutit cu el, spre cerul albastru, arcuit în fund de zare ca o cascadă.

Înălţându-se în scări, Dănuţ îndepărta o creangă, ferind-o pe Monica.

Monica se apleca, zâmbind.

Creanga izbucnea la loc.

Pământul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a pivniţă bătrână, a vin de Cotnar, a tufănele şi pelin… Uneori o violetă de toamnă le tremura-n priviri, ca o stea căzătoare.

— Erai singura podoabă a schitului. Şi erai Madona celor patru sau cinci călugări desculţi, cu rase de şaiac aspru, bărbi lungi şi ochi sălbăticiţi. Erai pictată pe un fond albastru. Braţele goale erau ca doi crini plecaţi, şi aveai un nimb linear în jurul creştetului… Într-o zi, zidul a rămas gol, alb, şi numai inelul aureolei mai strălucea însemnând locul capului… Monica, simţi tu, melancolia zidului gol, într-un schit de munte? … Şi fratele… fratele Teofan, fratele care sună clopotele – fiindcă numai el poate să urce scările clopotniţei – îngenunchează în fiecare miez de noapte în faţa zidului gol şi plânge, în loc să se închine… Monica, fratele Teofan e tânăr şi frumos, ca un înger în haină aspră de şaiac. El crede că Dumnezeu i-a luat Madona, ca să-l pedepsească fiindcă o iubea. Şi uneori, lumina lunii pe zidul gol e albă ca obrajii fratelui Teofan…

— Îţi pare rău, Dănuţ, că zidul schitului a rămas gol?

— Monica, a răsărit luna.

— Unde?

— Acolo…

Se răsuceau îndărăt, priveau luna răsărită pe fumul cenuşiu al zării, apoi ochii lor se întâlneau în treacăt şi porneau spre casă tăcuţi. Şi sufletul Monicăi se întorcea pe zidul schitului de munte ca să dezmierda fruntea fratelui asemuit lui Dănuţ, un Dănuţ cu bucle lungi ca în copilărie…

— Hei-hei!

— Hei-hei!

Cântau ecourile.

Şi Olguţa-i ajungea din urmă în galop de pustă, ca un tânăr cneaz cazac aplecat pe coama calului. Şi se-ntorceau toţi trei prin umbra şi lumina nopţii, Olguţa-n frunte în trap dănţuitor; ei doi în urmă, cu tăcerea şi secretul lor.

        …Se apropia o nouă vacanţă. O vesteau teii. O nouă vacanţă cu Dănuţ.

Cu Dănuţ.

Monica se uită din nou în oglindă, ca la fereastra unde aştepţi să răsară fericirea. Şi în oglinda care adăpostise atâtea resemnări, obrajii Monicăi erau roşii, şi-n ochii Monicăi râdeau visuri ca scuturările de stele în nopţile de august.

Monica se ridică deodată şi, întorcându-se, privi strada. Într-adevăr, Neculai venea intermitent prin frunzele plopilor. Neculai venea cu pachetul.

Monica ar fi dorit ca toate rândunelele văzduhului să răpească pachetul şi să i-l aducă în zbor, lăsându-i-l în mini ca pe un dar al zărilor.

Dar pachetul era adus de la poştă de Neculai. Şi Neculai mergea încet, ca orice om solemn, bătrân şi artritic. Şi, pe deasupra, Neculai venea cetind ziarul cumpărat din târg, cu gestul nobil al statuiei lui Mihail Kogălniceanu, al cărei bronz prezbit, după curase ştie, înverzeşte cetind pe pavajul roz din faţa Universităţii un discurs istoric. Şi, pe deasupra, în apropierea casei, Neculai se întâlni cu sergentul de zi.

Etc.

Monica ieşise pe balcon, aplecându-se pe balustradă ca un crai-nou.

Mânile şi ochii Monicăi se închinau lui Neculai şi sergentului de zi, din care nu zărea decât baletul cenuşiu şi galonat al braţelor.

Între timp, în grădină apăruse Minodor Stratulativ înaintând cu paşi de somnambul.

Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strâmta, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un călău; sergentul, o fatalitate.

— Intră, Neculai.

Neculai era un mucenic. Năduşise urcând scările. Gâfâia serviabil.

— Duduie Monica, începu el cu mâna stângă pe inimă şi cea dreaptă – cu pachetul – la spate: pot spune că Neculai al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna! Poftiţi.

Monica primi pachetul.

— Zic: să trăiască Neculai cel cu membre de ghizelă (gazelă).

        „Domnişoarei Monica…”

Recunoscu scrisul lui Dănuţ. Neculai gesticula în depărtări telescopice.

— Şi cum spun, vra să zică zic: avem rest două patace.

— Îţi mulţumesc… Îţi mulţumesc din inimă, Neculai. Te rog opreşte-ţi tot.

— Vai de mine! Mă onoraţi exclusiv. Ştiţi…

Zărind pe masă o monedă de cinci lei o luă, impunând-o minei – de altminteri benevole – a lui Neculai.

— Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repetă bis: Domnişoară Monica, sunteţi un caracter nobil.

Bătu din călcâie ca din pinteni şi ieşi perpendicular pe musteţi, cu demnitatea unică a celor care ştiu să primească bacşişuri având aerul că ei le-au dat.

Monica încuie amândouă uşile, lăsând-o deschisă numai pe cea dinspre balcon.

Odaia se umplu deodată de mătăsoase scânteieri. Nu numai odaia: întreg Iaşul transfigurat. Soarele îngenunchease deasupra dealului Galatei. Şi de-acolo se revărsa în bogat şi blond tumult aurul zilei, ca părul unei domniţe călugărite în vremea teilor înfloriţi.

— Samain!

Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbenă, numele cu vaier limpede de clopot ieşan, era o amintire pentru Monica, legată de nucul bătrân din livada Medelenilor, şi de Dănuţ, ca toate amintirile.

        „Les rosés du couchant s'effeuillent sur le fleuve Et, dans l'émotion pâle du soir tombant S'évoque un parc d'automne ou ręve sur un banc Ma jeunesse déjŕ grave comme une veuve…”14 „De cine, Dănuţ?” întrebase Monica, întorcând capul de pe banca din livadă unde şedea singură cu frunzele nucului.

        „Albert Samain.” „Albert Samain… „ma jeunesse déjŕ grave comme une veuve…”„

Acum scotea volumele netăiate din pachetul trimis de Dănuţ. Volumele galbene în care visa „ma jeunesse déjŕ grave comme une veuve”. Mânile Monicăi păreau că dezgroapă aurul arheologic al legendelor eline.

Aux flancs du vase15.

Le chariot d'or16.

Contes17.

Au jardin de l'Infante18…

Luă volumele cu acelaşi titlu. Unul era al ei. Poate că celălalt era pentru Olguţa… Întoarse coperta: „Monica”.

Dănuţ semna cu numele ei cărţile pe cari i le trimetea, pe întâia pagină, în colţul de sus, pieziş, cu o liniuţă dedesubt. Monica cetea şi recitea numele ei, literă cu literă, ca pe-o scrisoare de la Dănuţ.

Scrisul lui Dănuţ nu era încă format. Dar numele Monicăi era scris cu un fel de energică autoritate care dădea numelui ei – scris de Dănuţ – farmecul întâiului fruct copt într-un pom crud.

Întoarse coperta celuilalt volum: „Adina”.

— Adina! …

Au jardin de l'Infante; Monica.

Au jardin de l'Infante; Adina.

— Adina! …

Numele creştea uriaş în noaptea lui necunoscută, ca un castel cu turnuri negre.

— Adina, Adina…

Braţele Monicăi osteniră din inimă.

— Adina?

Dar dealurile zării erau mute în supleţa lor albastră.

Au jardin de l'Infante, Monica… Numele ei o chema ca un ţipăt de deznădejde.

A! Era o scrisoare în volumul ei! Îşi plecă genele pe scrisoare; numai genele o mai despărţeau de numele uriaş şi greu.

        „Sunt trist, Monica. M-am schimbat. Am îmbătrânit. Sunt alungat din mine, şi nici o poartă de aur nu s-a închis în urma mea, şi nici un arhanghel n-a ridicat din urmă o spadă de flăcări.

Nu. M-am deşteptat deodată, fără de mine.

Am visat c-am fost copil? Nu mai ştiu! Dar din copilăria mea numai tu ai mai rămas înaltă, ca un catarg cu pescăruşi osteniţi deasupra unei scufundări.

Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sunt un om care merge pe străzi, printre sergenţi, prin faţa băcăniilor, berăriilor, magazinelor de mode, printre automobile, tramvaie şi trăsuri. Zarzării albi, livada mea nevăzută de nimeni – prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam şi care venea cu mine pretutindeni ca o turmă dulce a primăverilor – n-o mai văd, n-o mai simt, am pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viaţa asupra ei ca o zână rea şi a prefăcut-o în oameni, case, zgomote orăşeneşti, printre care trupul meu merge singur, atât de singur că uneori îmi vine să-nchid ochii şi să-i acopăr cu mânile.

Monica, sora mea de totdeauna, astă noapte te-am visat. Ai fost prin sufletul meu adormit, lăsându-mi parfumul teiului din faţa balconului casei noastre de la Iaşi.

Eu veneam – cine ştie de unde! – urât şi rupt, cu semnul pământului, şi tu m-ai întâmpinat în grădină, în faţa scărilor. Am îngenuncheat în faţa ta. Şi te văd şi în clipa asta, cum ţi-ai umplut pumnii cu parfumul teilor – uşoară apă aurie – şi cum l-ai revărsat pe creştetul capului meu.

— Acuma, Dănuţ, poţi intra în casa surorii tale Monica.

Ş-atunci m-am trezit, Monica. Tu erai departe, casa noastră departe, şi eu acelaşi om izgonit, acelaşi om cu trup greu, purtând în mine semnul pă-mântului. Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună, ca în visul cu parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ.”

Faţa Monicăi slăbise ca a acelora care vor să plângă şi nu pot. Sufletul îi atârna în mânile deschise, rupt, prăbuşit.

        „Dar tu, Monica, să fii întotdeauna hună, ca în visul cu parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ.”

— Adina.

Ca un vânt aspru prin vitralii sparte. Şi sufletul se umplu de umed amar.

Luă cartea străinei, vrând să o îndepărteze. O foaie căzu. Şi Adina avea o scrisoare!

Nu. Versuri.

Versuri numai pentru străină… „Le soir se grise d'acier Et tranche le jour audacieux.

Un songe tenace et coutumier Cercle mon front fiévreux.

Comment pourrais-je te renier Lorsque ton coeur rapace Au mien s'est fortement greffé, Une folle racine vivace…

Comment m'affranchir de toi Lorsque ma seule cuirasse Est cette immense foi Qui te bénit la face…

Lorsque j'aurai perdu ma joi Un glaive ŕ l'éclair fugace

— Vibrant comme un cri d'effroi -

Tranchera mon îme lasse.

        …Le soir qui se grise d'acier Dégaine son arme fine:

L'étroit sabre recourbé De lune adamantine.”19 „Au jardin de l'Infante: Adina.”

— Săracu Dănuţ!

Numele era viu ca o viperă în colţul filei. Cu o mişcare netă, Monica rupse foaia şi o făcu bucăţi.

Singurul trăsnet al furtunii.

Dar sufletul era istovit.

Un clopot sună deasupra laşului, dând înserării o gravitate funebră. Dealurile erau vinete; cerul, palid deasupra lor.

Monica-şi luă capul în mini. Odaia se întunecase.

        „. Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bunĂ. Ca în visul cu parfum de tei, pentru fratele tău Dănuţ.” „Dar tu, Dănuţ, de ce…” „Dis, ô, douce soeur des pommiers, Te souviens tu d'un petit bambin Rouge comme la paume de tes mains?

Car moi, ô, sage bien-aimée, J'aime toujours le petit pommier”20…

Ochii Monicăi plângeau, plângeau.

Dar sufletul Monicăi, cu dragostea, şi mila, şi iertarea, şi durerea, şi toate puterile lui rănite şi strivite – ca un parfum de tei abătuţi în floare, ca un parfum de tei amestecat cu agonia crudă a sevei – se dăruia deplin tot „fratelui ei Dănuţ”.

— Touché! 21

Floreta colonelului descrise un salut de arme.

— En garde! 22

Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încrucişate împletiră zigzaguri sclipitoare, arcuri scurte, zvâcnind, lunecând, săltând, tresărind, pândind – înviind în jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos şi delicat al rândunelelor sau trăsnetul ornamental al arabescurilor.

Colonelul Barbă-Roşie – barba de un aur veneţian era ca un blazon viu, moştenit din ţâţă-n fiu, de coborâtorii familiei care număra un domn în scaunul Moldovei, şi o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu arămiu al toamnei prin inimile feminine ale epocei – era profesorul de scrimă al Olguţei. Tot el o iniţiase pe un pur-sânge, în tainele viguroasei elegante a călăriei, pe care colonelul Barbă-Roşie o întruchipa ca un centaur.

Îşi iubea regimentul de roşiori mai mult decât griul vastelor moşii pornite tocmai din Ceahlău ca o trenă verde pe malurile Bistriţei, apoi aurie pe ale Şiretului.

Un singur lucru îi reproşa Olguţei: că nu-i fata lui; şi unul singur domnului Deleanu: că n-a făcut pe Olguţa băiat.

În după-amiezele de primăvară şi de toamnă, când se întorcea călare de la Copou, cu Olguţa la dreapta şi Monica la stânga, îşi bătea barba cu dosul palmei, ceea ce se întâmpla altminteri rareori, numai atunci când regimentul defila impecabil în faţa unor „ochi de vultur”.

Odată, de zece mai, venind în fruntea regimentului ca să defileze în faţa lui vodă, întâlnise în apropierea grădinii Copoului, pe Olguţa. Spre uimirea tuturor ofiţerilor, colonelul Barbă-Roşie dăduse comanda de defilare cu glas de tunet.

Înaintea cui?

Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta – ofiţerii cu săbiile plecate – în faţa unei rachete de tenis şi a unui zâmbet ironic, stăpânit însă.

Colonelul moştenise de la străbuni nu numai barba – în care se oglindeau parcă şi galbenii, şi grâul – ci şi patima mesei verzi, în care şi grâul, şi galbenii – oricât de fluviali ar fi – se varsă ca într-o mare. Totuşi, floreta Olguţei smulgea zilnic o oră deplină, uneori întrecută, patimii cartoforiceşti a colonelului. Astfel că zilnic, în preajma lui şapte jumătate, seara, colonelul se ridica de la masa de bacara – de care îl lega un Ultim bac – trecea în odaia de scrimă a Jokey-Clubului şi, îmbrăcat în costum de arme, o aştepta pe Olguţa care sosea de la tenis cu în-târzieri mai mari sau mai mici.

— Mille excuses, mon colonel! 23

— Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.24

Colonelul vorbea uneori ŕ la Georges d'Esparbčs25, spunea Olguţa, care primise în dar de la el – cu titlul de manual eroic – cărţile lui d'Esparbčs legate în marochin.

Plafonierele erau aprinse.

De-a lungul pereţilor se întindeau lungi canapele de catifea roşie, mâncate de molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternând cu oglinzi în rame aurite şi picturi sportive.

Odaia de scrimă era singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun era atenuat şi vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai puţin frecventată, aproape pustie. Colonelul şi Olguţa erau singurele excepţii care îndreptăţeau lipsa meselor verzi şi din această încăpere.

Nimeni n-ar fi spus că adversarul colonelului era o fată. Înfăţişarea Olguţei era cu totul băieţească. Mai întâi îmbrăcămintea: pantaloni de scrimă bărbăteşti, pieptar şi mască bombată. Apoi impetuozitatea trainică şi severitatea jocului. Braţul care mânuia floreta nu se apăra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca având aerul că mânuieşte o tulpină deghizată în lamă de oţel din capătul căreia crinul căzuse provizor.

Apoi tăcerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamaţii – oh! vai! ah! ce! – din partea adversarului. O tăcere încordată, în care s-auzeau: ritmul respiraţiilor, tactul picioarelor şi clinchetul lamelor inteligente şi sprintene ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca surâsul…

Ochii Olguţei erau atenţi ca la un joc de şah accelerat. Floreta colonelului era bilingvă: cunoştea şi dialectul lamelor italiene şi al celor franceze. Olguţa trebuia să rezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul braţului spontan. Toţi muşchii erau la pândă. Şi când destinderea fandării nimerea pieptul adversarului cu delicatul vârf al floretei, brusc îndoit, muşchii găseau în scurta biruinţă o sintetică odihnă şi noua elasticitate a elanurilor apropiate.

Uşa dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvăluind feţe congestionate în fumul ţigărilor şi un răsad multicolor de cărţi de joc, grădinărit – meditativ sau violent – de mini nervoase.

— Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette!

— Touché.

— Repos et merci.

Olguţa îşi smulse masca, de subt care capul răsări zburlit, rumenit şi impertinent, întregind silueta de paj războinic.

— Bonsoir, oncle universel!

— Ha-ha!

Nalt, dar puţin adus, cum sunt domnitorii în clipa când, din strană, abia îşi apleacă fruntea în faţa Mitropolitului; cu frunte naltă, pietroasă şi de gală, şi păr rar, pieptănat pe spate; cu musteaţa căruntă şi fină, dar lipsită de galanterie, deprinsă să fie dezmierdată meditativ în faţa ideilor, nu răsucită în faţa femeilor; cu sprâncene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetăria să pară prezbiţi, din care pricină capul se răsturna pe spate în faţa unui om ca în faţa unui munte; cu guler drept şi rigid de moda veche, ca şi manşetele rotunde de o albeaţă reacţionară, cu zâmbet afabil de bătrân care dispreţuieşte mânia, încruntarea şi gesticularea, socotindu-le prea juvenile şi necuviincios democratice faţă de sobrietatea ironiei; cu mini înguste şi degete lungi şi subţiri de ctitor, deprinse parcă să înşire onctuosul chilimbar al mătăniilor; şi cu gest ocrotitor şi ospitalier de boier când primeşte oaspeţi la conac, întâmpinându-i în capul scărilor – oncle Michel contempla silueta Olguţei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrând în sala de scrimă cu evantaiul în mină, aşa cum intra şi la Universitate.

La Bucureşti i se spunea domnule ministru sau excelenţă – era mobilizat oarecum, ministru de justiţie – ceea ce-l făcea să răspundă: „Tiens! J'avais oublié. Comme c'est aimable de votre part, cher monsieur, de me l'avoir rappelé!”26

La Iaşi i se spunea domnule profesor – era singurul dintre profesorii Facultăţii de drept fără titlu de doctor.

        „Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'ętre – n'est-ce pas, mon cher collčgue?”27

La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toţi îi spuneau oncle Michel, familiaritate pe care şi-o însuşiseră, bineînţeles, ziarele.

Vorbea răspicat, aruncând vorbele de sus, ca un bacşiş din balcon. Şi vorbea moldoveneşte cu un uşor accent franţuzesc, păstrat din tinereţă, accent care învăluia cu un fel de pudoare arhaismul neaoş al cuvintelor îmbinate în fraze de o cronicărească puritate.

Olguţa îl poreclise „l'oncle universel”.

        „En effet, je m'aperçois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais, en échange, j'ai le plaisir de recevoir une ničce trčs simpathique par cette voie profondément dégoűtante!”28

Colonelul Barbă-Roşie privea cu o părintească admiraţie neastâmpărul Olguţei, care, deşi în repaos, frământa floreta fără urmă de osteneală.

— Pur sânge, onche Michel.

— Tais-toi, Barbaroza! îl alungă oncle Michel cu un gest extenuat al evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinaţia grajdului profesional! Mai sunt şi măgari pe lumea asta, nu numai cai; n'est-ce pas, d'Artagnanette? Je viens justement d'en quitter un…29

— Qui est-ce, monsieur La Fontaine? 30

— C'est un politicien – naturellement31i Cum îl cheamă? Ah! …

În faţa numelor colegilor universitari şi luceferilor politici oncle Michel avea un recul voit – de memorie – care punea o distanţă sanitară între el şi ei.

Uşa se deschise, făcând loc unui domn cu obrajii atât de grăsuni, rumeori şi zâmbitori, că păreau dospiţi din pasta dolofană a feselor îngeraşilor lui Rubens.

Văzându-l, oncle Michel se lumină.

— Tiens! Cum îţi dzâci, tachistule? Nu pot să-ţi reţin numele ilustru!

— Ei, coane Michel! Costea Babic.

— Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, d'Artagnanette! Il a une maničre, pommadée d'ętre takiste; tout ŕ fait fabrication Take! Il me remplit de joie! 32

Costea Babic zâmbea ca un buchet de trandafiri în cărţile poştale ilustrate.

— Tare-i glumeţ conu Michel!

— Comme la politique développe l'esprit d'observation! …33

— L'esprit en général34, adăugă Olguţa.

— Domnişoară Deleanu, m-a însărcinat conu Iorgu să te anunţ că plecaţi îndată.

— Cum asta? Nu-s încă opt jumătate! se încruntă colonelul. Ce-a păţit Iorgu de se grăbeşte? Câştigă?

— Vai de mine! Conu Iorgu are nobleţă de-a pierde constant!

Olguţa se încruntă: o cută între sprâncene, cu răsfrângeri adânci. Ştia că tatăl ei pierde nebuneşte şi că-şi făcuse o celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate o supărau glumele pe socoteala acestei celebrităţi mănoase pentru o bună parte dintre cei care-o satirizau.

Zvârli floreta pe canapea.

— Mă iertaţi, trebuie să mă îmbrac. Oncle Michel, ai dreptate. Colonelul vede numai cai arăbeşti şi lame de Toledo; mai sunt şi copitele fabulei. Bună sara.

Dispăru în odaia de baie, unde o aşteptau ogarii, racheta şi duşul rece.

Oncle Michel îşi freca palmele.

— Hm! C'est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois ŕ sa tante Elenco Dumţa, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui! Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l'as connue, Barbaroza? 35

— Oncle Michel! protestă colonelul, bombându-şi marţial bustul.

— Tţ, mon cher! N-am spus că-i urâta! Au contraire! Mais elle lui ressemble, surtout quand elle dit des vérités. C'est drôle.36

— Pur-sânge! murmură colonelul, ca un refren, bătându-şi barba cu dosul palmei.

— Ei, lasă-mă! se supără oncle Michel, desfăcând evantaiul. Iar te-ai făcut impresar de cai!

— Bonsoir, Olguţa.

— Bonsoir, papa.

Congestionată şi năduşită, cu ochii lucioşi de frigurile băncii bacara, cu tâmplele surite de timpuriu şi fire albe în musteţi, cu trăsăturile arse de zbucium ca de un soare marin, dar pline de strania şi fierbintea tinereţă a nervilor, şi fruntea largă şi bombată ca o statornică sfidare – faţa domnului Deleanu surâdea părinteşte şi copilăreşte Olguţei, care era puţin mai înaltă decât el şi proaspătă de soare, vânt şi tinereţă.

— Am ceva pentru „fondul Olguţa”, zâmbi el, bătându-şi buzunarul de la piept.

        „Fondul Olguţa” era tovarăş la câştigurile cartoforiceşti ale domnului Deleanu. Deşi cunoştea pagubele zilnice, Olguţa tolera tributul seral pentru fondul instituit de tatăl ei, ştiind că-i face plăcere.

Domnul Deleanu o sărută pe frunte şi începu să-şi potrivească în faţa oglinzii, cravata strâmba.

— Vă salut cu respect, coani Iorgî. Numai două vorbe, dacă nu se supără domnişoara matale.

Gerş Herman – misit – era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decât de „coani Iorgî”, îl aştepta la club – unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou – unde găsea secretarii.

— Gerş!

Cum ar fi spus: „Marş!”

Dar Gerş, cu un zâmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pântecele, şi fălcile.

— Coani Iorgî!

— Aşteaptă-mă acasă, Gerş.

— V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara.

— Ce? Pleci, papa?

— Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?

Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!

— La „Smirnov”. Ce cumpărăm, Olguţa?

Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.

Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.

— Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţi, cumpăraţi, domni galanţi şi cavaleri berbanţi! Baronul de Vax vă porunceşte să fiţi galanţi şi eleganţi dacă vreţi să fiţi berbanţi! Tiu vio, ma belă damă?

Cu ghete de lac, ghetre albe, mănuşi albe, trandafir alb la butoniera smochingului şi monoclu cu şnur lat pe o faţă de gorilă ţigănească, baronul de Vax – cum singur se intitula – îşi plasa florile cu o impertinenţă în glas şi gesturi calculat negustorească pentru publicul de sâmbătă. În timpul săptămânii se adresa individual trecătorilor, cu călcâile lipite şi jobenul plecat: „Măria-voastră, nu vreţi”…

Trăsura se opri în faţa băcăniei „Smirnov”. Intrară.

— Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?

Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.

— Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?

Apăsa pe fiecare vorbă – calambur îndeobşte – ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la „Smirnov”, de peste drum, de la „Respect general”, şi nu se putuse opri – lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile – să nu vie şi la o ţuică.

Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întâi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală – care era luciditate – şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat – diagnostician miraculos în medicină – ferfeniţos ca o carte veche.

— Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa aruncând o privire iute domnului Deleanu, care zâmbi.

— Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, pieptănându-şi barba, pieptănată cu mânile numai în astfel de ocazii.

Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă – arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor – şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.

Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.

Noaptea cădea clară ca pe un decor mânăstiresc. Aşteptai glasul clopotelor.

Rupând tăcerea, doctorul Prahu întrebă – ironic sau trist? – întinzând mâna crispată ca un blestem:

— Unde-i Iaşul? Şi singur răspunse, cu mimică şi accent de parodie: Aici-s, moi!

— Pleacă maestrul la Bucureşti! Dosarele…

— Conaşu pleacî la Bucureşti. Digrabî la maşi.

— Bine, Iorgule, iar mă anunţi în ultimul moment! Şi musafiri la masă pe deasupra! Poftim! … Profira, spune lui Neculai să mai puie un tacâm… A! Unde mi-e capul! Olguţa, ia vezi tu ce-i cu scrisoarea lui Gheorghiţă… Scrie de nişte cărţi trimise din greşală. Uite: ce-i asta: Ojardindilijant!

Vestea plecării domnului Deleanu se răspândise ca sunetul trâmbiţelor de mobilizare, accelerând ritmul obişnuit al casei şi alarmându-l.

Doamna Deleanu se consacră pachetelor destinate lui Dănuţ; domnul Deleanu, expedierii clienţilor şi alcătuirii bagajelor haotice.

Puiu – surprins de Olguţa în clipa când vămuia salamul şi ghiudemul aduse pentru masă – fusese expulzat din sufragerie în salon să ţie tovărăşie doctorului Prahu, sau, mai exact, somnului acestuia, căci doctorul, de câte ori se aşeza pe o sofa sau într-un fotoliu – fără ca să aibă în faţă o masă cu pahare, sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” şi mucuri de ţigări – adormea cu gura deschisă, având aerul celor cloroformizaţi pe un scaun dentar.

Puiu se plimba prin salon, cu mânile la spate, tropăind agresiv, cu sufletul plin de revoltă şi amar: iar îl bruscase Olguţa! Pe doctorul Prahu nu putea să-l sufere! Şi pe deasupra îl exaspera şi un ulcior stârnit de colbul vitezelor cicliste!

Olguţa după ce porunci lui Neculai să scoată o sticlă de vin „fain” pentru desert în cinstea doctorului – alternă lectura scrisorii lui Gheorghiţă cu muşcatul combativ al feliilor de ghiudem pipărat, dur şi aromat, care se mănâncă obligator în picioare, cu o aşcnie de pâne smulsă – fiindcă pânea nu-i tăiată încă – întovărăşind o lectură.

— Ojardindilifant?

Intră râzând în odaia Monicăi.

— Hei-hei!

Aprinse lumina.

— Ai adormit?

Monica se ridică de pe divan, ocrotindu-şi ochii cu palma. Rochia subţire, îmbrăcată pentru primirea pachetului, era ca o floare bătută de brumă.

— La masă, Melizando! Uite ghiudem. Ştii că papa pleacă la Bucureşti! … Monica!

Aplecându-se, Olguţa-i căută ochii; Monica şi-i acoperi.

— Ai plâns?

Olguţa aruncă o privire pe masă. Văzu risipa cărţilor.

— Au jardin de l'Infante, A! Ojardindilifant! … Ce-i asta? „Pour Adine?”…

Monica se repezi la masă.

— Te rog, Olguţa, nu ceti.

— E pentru tine?

— Nu.

Monica plecă în jos ochii plânşi.

— Atunci, dă-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghiţă.

Cetiră alături: Olguţa, versurile cu dedicaţie, care lămureau lacrimile Monicăi; Monica, scrisoarea care explica prezenţa, în acelaşi pachet, a celor două Au jardin de l'Infante. Faţa Olguţei era atentă, severă, preocupată. De îndată însă ce simţi ochii Monicăi îndreptaţi asupra ei, îşi luă un aer ironic şi surprins.

— Et tontaine et tonton!

Monica zâmbi ostenit subt ochii Olguţei.

— De ce-ai plâns?

— Ţi-a scris?

— Da.

— Minciuni?

— Vai, Olguţa! Dănuţ!

— Atunci de ce-ai plâns?

— Din pricina Adinei „au coeur rapace”37?

Monica se roşi.

— Fiindcă i-a făcut versuri şi ţie ţi-a scris în proză?

— Atunci de ce-ai plâns? se încruntă Olguţa, bătând cu pumnul în masă.

Leila deschise ochi speriaţi. Olguţa trânti felia de ghiudem pe Au jardin de l'Infante.

— Monica, uită-te la mine… Te rog să nu fii Melizandă! … Acuma uită-te-n oglindă. Uită-te, că nu-i ruşine! bătu ea din picior.

Silită de mânile Olguţei, Monica se uită şi-şi văzu frumuseţea inutilă.

— Atunci, de ce-ai plâns? … Ascultă, Monica, tu ştii că odată pe an vorbesc şi eu serios. Eu afirm că te iubeşte pe tine.

O luase viguros de umeri. Ochii Olguţei erau pasionaţi şi puternici ca ai celor care vorbesc în numele lui Dumnezeu. O cută i se adâncise pe frunte, deasupra rădăcinii nasului.

— Tu crezi c-o iubeşte pe domnişoara Adina. Perfect. De ce? … Răspunde!

— Fiindcă i-a făcut versuri? … Răspunde!

— Mai întâi nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau măcar unei domnişoare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici scrisorile nu trebuiesc luate în serios! Dar versurile! Dacă era trist din cauza acestei domnişoare, îi scria o scrisoare, sau nu-i scria de loc, îşi pierdea pofta de mâncare, slăbea… De unde! N-ai văzut ce scrie Gheorghiţă? Că a avut un gutunar, da i-o trecut! Vra să zică Metaforei, sănătos tun, face poezii jalnice – asta-i altă manie a poeţilor sănătoşi – pe care le trimite cu dedicaţie la diverse domnişoare… Când are să-şi tipărească versurile viitoare are să le dedice în bloc ţie, sau mamei! Ce ai de spus?

— Nu eşti mulţumită! Bine. Atunci să procedăm negustoreşte. Să cântărim: domnişoarei Adina i-a trimis Au jardin de l'Infante; ţie ţi-a trimis toate volumele lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedicaţie, în care-i spune minciuni, căci dacă vroia să-i spuie un adevăr îi scria o scrisoare; ţie însă ţi-a scris o scrisoare în care tu singură spui că nu-ţi scrie minciuni… Ce-ţi scrie?

— Că-i trist…

— Sigur, fiindcă-i la Bucureşti şi tu eşti la Iaşi. De asta face poezii jalnice.

— Adinei…

— Adinei! Ascultă, Monica: domnişoara Adina X flirtează cu Benjaminul! Dar fiecare bărbat flirtează cu toate fetele – şi foarte bine face, aşa trebuie să facă. Cu una face exerciţii de versificaţie, cu alta joacă tenis, cu alta patinează, cu alta suspină la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc… Şi pe una o iubeşte. Dănuţ te iubeşte pe tine.

— De unde ştii? întrebă Monica, deschizând ochii mari ca în faţa unui oracol.

— Ştiu fiindcă-s sora lui… şi ştiu eu fiindcă ştiu. Ţi-am spus eu vreodată minciuni?

— Nu.

— Atunci de ce nu mă crezi?

Monica plecă ochii, vorbind în şoaptă:

— Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Crăciun?

— Cum nu ţi-a scris? Dar scrisoarea de azi? Dovadă mai bună decât asta ce vrei? Cât timp nu ţi-a scris, să zicem că ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Dar acum? … Şi tu n-ai dreptul să te îndoieşti! urmă Olguţa cu pasiune, zguduind umărul Monicăi. Dănuţ te iubeşte pe tine, şi dacă te îndoieşti înseamnă că tu nu-l iubeşti.

— Vai, Olguţa…

— Atunci n-am dreptate?

Monica ridică din umeri, zâmbind, gata să plângă.

— Atunci mănâncă-ţi ghiudemul… Fugi, nu vreau sărutări! Şi întorcându-se de la uşă: împachetează infanta şi hai la masă, că pleacă papa.

Olguţa intră în odaia ei, cu fruntea încreţită. Nu era întâia oară când se mira ea singură de tonul categoric al afirmaţiilor ei, după ce le făcuse şi argumentase. Chiar profesorii îşi puneau o clipă la îndoială memoria sau ştiinţa faţă de fanatismul cu care Olguţa afirma uneori o inexactitate şi a ingeniozităţii cu care făcea verosimil ceea ce afirma. De astă dată, însă, nu mai era vorba de un profesor, ci de Monica…

— Duduie Olguţa, poftiţi expres, o invită la masă Neculai, ridicând mânile înmănuşate în semn de mare ananghie.

— Spune că vin.

Medită o clipă, cu ochii întredeschişi, cu fruntea încordată. Zâmbi.

Şi brusc iluminată se aşeză la măsuţa de pe care-i zâmbea fotografia lui moş Gheorghe şi scrise trei scrisori cu viteza unui dejun într-un restaurant de gară unde trenul se opreşte cinci minute.

Ultimele ecouri ale zilei întârziau în bucătărie şi în odăile servitorilor.

Liniştea intrase în casă ca un îngheţ fără duritate şi fără scânteiere. Prin ferestrele deschise intrau delicaţii oaspeţi cari niciodată nu vin pe uşă: somnul vântului, freamătul plopilor, dulceaţa teiului.

Paturile erau înfăţate, dar goale; luminile, stinse.

Doamna Deleanu şi Monica se plimbau pe aleea care ducea spre poartă. Tăceau. Fiecare cu gândurile şi umbra ei, deşi purtau în gânduri pe acelaşi Dănuţ, altul în fiecare.

Doamna Deleanu se rezema într-un baston luat la întâmplare din vestiar; nu atât pentru a-şi sprijini trupul; mai cu seamă pentru a-şi însoţi singurătatea, căci tăcerea Monicăi era o depărtare.

Puiu, călare pe bicicletă, făcea opturi concentrate pe nisipul aleii. Era furios. Olguţa plecase la gară cu domnul Deleanu, şi el…

— Puiule, nu-ţi dau voie să mergi noaptea cu bicicleta prin oraş. La ora asta copiii se culcă.

— Da azi îi sâmbăta, tante Alice! Mine n-am şcoală! suspinase el.

— Cu atât mai bine: stai cu noi acasă la aer curat.

Puiu Deleanu, licean în clasa patra, era văr de-al doilea cu Olguţa şi Dănuţ. Avea o faţă rotundă, pe care mâniile cădeau rumene şi dese, ca cireşele scuturate din pom, şi fruntea domnului Deleanu, purtată cu aceeaşi aroganţă.

Cu patru ani înainte, intrase pe poarta casei Deleanu – laolaltă cu clienţii – un copil mărunt şi îndesat, tuns chilug, cu o pălărie de pâslă neagră, prea largă pentru el, adăpostind doi obraji sănătoşi de copil care s-a dat cu săniuţa, doi ochi serioşi şi preocupaţi de cioban prematur, şi un năsuc.

Subt sumănel era îmbrăcat cu o cămeşă ţărănească albă, cu chenare brodate de mama, şi un brâu roş, lat; o pereche de bocanci de iuft, purtaţi cu străşnicie, întregeau silueta. Mai avea şi un băţ pentru cini, o lădiţă de lemn cu toată zestrea, şi o scrisoare pentru domnul Deleanu.

Tatăl lui, ţăran chiabur, dar cu evlavia banului, din părţile Palancei, dorea ca prin influenţa vărului său – „boierul de la Iaşi” – să-l introducă pe Mihu – aşa se numea copilul – bursier la Liceul Internat din Iaşi.

        „…şi daci na fi cu putinţî şi ti milostiveşti coani Jorgule di sărăcia noastrî când na fi la învăţături lâi puni la treabă ca şi nu mânânci digiaba. Cî ţom mai trimeţi şi noi oleacă di păstrăvi, oleacă di caş, un curcan, nişte prosoapi…”

Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise să primească invitaţia de-a sta la dejun cu boierii. Înfipt în ogradă, lingă lădiţa lui, mâncase, cu mâna şi cuţitul, merindele de-acasă. Când îl întrebau servitorii sau clienţii câte ceva, şedea la gânduri, apoi răspundea tare – ca unui om de pe altă vale – privind din plin, pe cel ce-l întreba, cu ochii lui rotunzi. Spre sară, înfricoşat de mulţimea clienţilor, se refugiase în grădină. Acolo îl descoperise doamna Deleanu, trântit pe iarbă, cântând din fluier înnăduşit.

— Tu ştii să cânţi din fluier, puiule?

— Aha!

Fără intervenţia domnului Deleanu, Mihu reuşise la examenul de bursă, cu media zece, distanţând pe toţi ceilalţi candidaţi.

— Răspunde ca Isus în templu! felicitase directorul pe domnul Deleanu.

Totuşi, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul câştigat. Doamna Deleanu reţinuse acasă pe micul şi sălbatecul suplinitor al lui Dănuţ. Şi, încetul cu încetul, Mihu devenise Puiu pentru doamna Deleanu şi Monica, şi Cuţulachi pentru Olguţa. Un Puiu zvelt, îmbrăcat cu mult mai mult gust decât majoritatea colegilor săi orăşeni, un Puiu transfigurat, care purta totuşi în suflet, ca un filigram, pe Mihu de odinioară.

Învăţa cu o uşurinţă şi o isteţime care-l făceau să fie – în afară de orele de clasă – într-o veşnică recreaţie. O singură luptă grea avusese cu ale învăţăturii, dar biruise: cu limba franceză. Zile şi nopţi de-a rândul – în taină şi singurătate – se trudise Mihu să-l rostească pe „le” aşa cum răsuna dulce, muzical, fără efort, în gura fetelor şi a doamnei Deleanu. Cu toate acestea, evoluase de la greoiul şi odiosul „lio” până la perfecta puritate a lui „le”, câştigat de el ca o cetate, după un lung şi istovitor asediu în timpul căruia vărsase şi lacrimi.

Dar mai crudă decât „le” era Olguţa, care-i dăruise de Paşti, pe când era convalescent după febră tifoidă, bicicleta: o bicicletă elegantă ca o rândunică în zbor, înzestrată cu cauciucuri roşii, frâna automată şi două ghidoane: unul de curse şi altul de plimbare. Bineînţeles, desperările zilnice ale lui Puiu întrebuinţau numai ghidonul de curse, pe care, aplecat şi în astă seară, făcea semnul infinitului pe nisipul aleii, fiindcă doamna Deleanu nu-l lăsase să meargă la gară cu bicicleta şi fiindcă, mai ales, Olguţa nu-l acceptase în trăsură, pretextând că nu e loc…

— Da! Bărbosul şi beţivanul de doctor are loc… şi eu nu!

Ah! De ce nu se-mbolnăvea din nou, de ce nu răcea, de ce nu-şi rupea un picior, să fie Olguţa iarăşi bună cu el, ca în timpul convalescenţei! Pe-atunci ea singură îi cetise cu glas tare amândouă minunatele: Livres de la jungle ale lui Rudyard Kipling, traducându-i unde nu pricepea, mimând pe ursul Balloo, cel cu vorbe înţelepte şi labă autoritară, pe boaul Kaa, spaima „bandarlogilor”, care vorbea sâsâit ca un om fără dinţi, şi pe Mowgli, care era voinic şi îndrăzneţ „cum trebuie să fie orice băiat”.

Şi el era voinic şi îndrăzneţ, aşa cum vroia Olguţa. Pe bicicletă nu se temea nici de tramvaie, nici de automobile; la şcoală, de nici un coleg, nici chiar de repetenţii cu vocea groasă care fumează la „00” deşi el purta încă şosete şi pantaloni scurţi.

Totuşi, de când se însănătoşise, Olguţa nu-l mai lua în seamă, şi când îl lua, îi spunea Cuţulachi. Uneori îi venea să se arunce din podul casei, dar se răzgândea, aruncându-se în viitor cu elanul dobândit din renunţarea la cealaltă aruncare.

Lasă! Are să fie el mare! … Are să fie ca Vlad Ţepeş! … Ş-atunci are să vadă Olguţa!

— Puiule, du-te la culcare.

Roţile vâjiiră înspre casă.

— De ce-o fi întârziind atâta? întrebă doamna Deleanu pe Monica.

— Poate că de la gară s-a dus pe la Rodica, tante Alice.

— Da, e drept!

Plimbarea reîncepu tăcută. Doamna Deleanu se liniştise.

Rodica era o camaradă a fetelor, şi una din rarele eleve ale pensionatului „Humpel” care nu făcea cură de slăbit, nu era îndrăgostită de profesorul de filosofie şi nici nu accepta moda leşinului şi a melancoliei cu palori riguroase. Avea o poftă de mâncare statornică: taşca-i era plină de chifle, smochine, migdale, alune, pe care le mânca subt ochii profesorilor pe-nfundate. Olguţa-i spunea că are o privire antropofagă. Şi pe deasupra, Rodica râdea „ca o şcoală primară”. Când venea la Olguţa, doamna Deleanu zâmbea din a patra odaie, fiindcă şi de-acolo le auzea râzând.

— De ce râdeţi? le întreba ea binevoitoare, deschizând uşa.

Şi se încingeau nişte râsete care excludeau vrâstele care puteau să mai întrebe cauza lor.

Prin tăcerea Iaşului, trapul cailor, urcând la deal, răsuna clar şi sonor ca subt bolţile unei catedrale devastate.

Doamna Deleanu şi Monica se îndreptară spre poartă.

— Olguţa! … Unde-i Olguţa, Ilie?

Din trăsură se coborâse – răsturnând pe stradă o umbră de balon captiv – Gerş Herman, cu pălăria coborâta adânc în noapte ca o ciutură.

— Cu respect şi sărut mina. Pot să vă dau complimenti di la coani Iorgî şi di la domnişoari.

— Unde-i Olguţa, domnule?

Gerş întinse două scrisori, surâzător.

— Domnişoari a plecat la Bucureşti!

— Nu se poate, domnule! Ilie, unde-i duduia?

— Pui di la gară nu s-o mai întors, sărut mina, răspunse Ilie deschizând poarta.

Gerş luă din trăsură, cu precauţii grase, un pachet.

— Coani Iorgî o trimes nişte îngheţaţi… ci-i mai extra, puteţi să mă credeţi. Cu respect.

Întorcându-se cu trăsura, doamna Deleanu şi Monica se cbborâră grăbite în vestibul, aprinzând lumina.

— Ce zici, Monica!

— Dă!

— Asta-i pentru tine.

Pe plicul scrisorii adresate doamnei Deleanu, Olguţa scrisese în fugă: „Mâncaţi îngheţata că se topeşte. Nu mi s-a întâmplat nimica.”

Doamna Deleanu ridică din umeri.

— Ileana! Ileana! Profira… Profira… du îngheţata în sofragerie şi pofteşte-l pe cuconaşu Puiu dacă nu doarme.

        „Dragă mamă, Nu te alarma. Nu te anunţ că m-am sinucis aruncându-mă subt roţile trenului! „La din contra”: plec la Bucureşti să văd pe Benjaminul familiei. Am să-i pun termometrul, am să-l inspectez dacă-şi pune galoşii când plouă, în sfârşit, într-un cuvânt, am să te înlocuiesc.

Atunci de ce te superi? Cum nu m-aş fi supărat eu dacă plecai mata – chiar fără să m-anunţi – aşa nici mata nu trebuie să te superi că pleacă – anunţându-te – fiica matale supusă (?) şi iubitoare (ţţ), Olguţa.”

— Poftim! Ţie ce-ţi scrie, Monica?

— Mă anunţă că pleacă la Bucureşti şi mă roagă să aranjez luni la şcoală să-i motivez absenţa.

Se priviră ochi în ochi şi zâmbiră.

— Vai, Monica, tare-s proaste mamele! Adică de ce n-am plecat eu?

Monica se roşi violent: dar ea?

        „Dragă Monica, Aceste rânduri palpitante sunt compuse în odaia mea, nu la gară, aşa cum crede mama. Nu te-am anunţat, pentru a evita emoţiile din timpul mesei, mai ales tăierea apetitului.

Plec la Bucureşti.

Asta înseamnă, scumpă Melizandă… Ce să-ţi mai spun! Culcă-te şi dormi ca „somnoroasele păsărele”. Nu neglija să te uiţi în oglindă de câte ori eşti pesimistă. E cel mai bun „cordial”: „Cordial-Monica”, recomandat de mine.

Acuma să trecem la afacerile mele. Mine dimineaţă, adică nu, mine după amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să-l caute pe doctorul Prahu prin toate cârciumele, începând cu „Respect general”. Să-i dea biletul întovărăşit de o sticlă de vin „fain” din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremurătoare mina, va plăsmui un certificat medical – trimite-i şi o coală – în care va constata că eleva Deleanu Olga suferă de o boală oarecare – durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să te roşeşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai „un caracter nobil”.

Nu uita: mine la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cauze… cavalereşti: nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc la dreapta lui.

De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că plec la Bucureşti în acutrament de tenis, fără nimic altceva.

Alea jacta est!

Al tău satrap devotat, Olguţa.

P. S. Sper că ogarii nu vor rămâne orfani în lipsa mea? Adu-ţi aminte că-s de la Metaforel, Olguţa.” „Iubite doctore, Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai diagnosticat „meritoriu”. Do ut des38, cum spun distinşii secretari ai tatei, insistând mai ales asupra lui Do.

Iată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hârtie o maladie care mă va reţine în casă vreo câteva zile – ceva inofensiv, dar impunător, o variantă cu nume pedant şi rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.

Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale devotată, Volga.

P. S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga Deleanu – cel puţin aşa pretinde catalogul – şi directoarea noastră nu pricepe decât alumele premiate de Academia Română.”

— Cine-i?

— Eu, Monica. Îmi dai voie?

— Cum nu. Intră, Puiule.

Puiu intră cu buzele roşii de îngheţata de zmeură, în papuci, cu pelerina peste cămeşa de noapte – bălăbănindu-şi mânile şi capul în cadenţă jalnică.

— Ce-i, Puiule? Te doare un dinte?

Puiu oftă amar.

— Cât are să steie la Bucureşti?

Monica zâmbi.

— Ştiu eu! Câteva zile.

Puiu dădu din cap obidit şi se întoarse spre uşă. Cu mâna pe clampă se opri. Plecă fruntea. Pelerina tresărea ca şi cum ar fi adăpostit vânt.

— Lasă, Puiule, lasă că vine înapoi! îl consolă Monica, luându-l lângă ea, aşezându-i capul pe braţele ei.

— Nici nu mi-a spus buna sara! Ce i-am făcut eu? izbucni Puiu în lacrimi şi suspine.

Monica îi dezmierdă obrajii uzi, privindu-l cu duioşie şi melancolie… Dănuţ era departe, Dănuţ era mare… Unde era Dănuţ cel cu bucle de fetiţă? Dănuţ cel care-o trăgea de cozi prin livadă?

Cu ce icoană copilărească începea dragostea ei: un copil cu bucle minând prin livadă o fetiţă cu cozi lungi: „Hâi, căluţ!”

Hâi, căluţ! Şi iată, erau mari! Şi-l iubea pe Dănuţ cu aceeaşi inimă, an cu an, alta.

Uneori îşi simţea inima grea ca o lacrimă. Ar fi vrut să aibă pe braţele ei capul lui Dănuţ. Cu slabele ei mini să-l ocrotească de tristeţă şi primejdii. Când se gândea la el, sufletul se îndoia ca o salcie deasupra unei ape.

Îl iubea pe Dănuţ. De când? Trupul ei crescuse şi se înălţase cu iubirea ei.

Era tristă. Iubirea ei era o amforă uitată pe margina unei fântâni…

— Dă-mi o batistă, Monica.

Îşi şterse ochii şi nasul mai ales, cu furie.

— Mă duc.

Monica îl însoţi până la uşă.

— Lasă, Puiule, vine Olguţa degrabă.

— Monica, tu eşti bună, lasă-mă să dorm la ea în odaie… numai la noapte.

— Bine, Puiule, te las, zâmbi Monica.

— Da să nu-i spui, că după aceea iar mă face Cuţulachi! suspină Puiu izbucnind din nou în lacrimi.

Înfăşurându-se cu o mişcare hamletiană în pelerină, intră în odaia Olguţei.

Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, rămase în noapte.

Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a cerului.

Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, răcoroasă, copita calului bătând asfaltul. Uneori, în depărtarea Tătăraşului, hămăiau cinii, ca la ţară.

Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul.

Luna se înălţa, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, avânt neted ca în somn.

Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre stele?

Luna se înălţa. Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă.

Luna se înălţa inclinând argintiu zările, dezvăluindu-se tot mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor…

Se înălţa şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, ca în preajma gândului ş-a piscului înalt.

Se înălţa ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tâmple, ca un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare a vederii…

Se înălţa şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tămâie – albe şi albastre plutiri în tăria nopţii…

        …Până când, în contopirea de alb şi albastru, de vânat şi vioriu, de cenuşiu şi violet, de verzui şi sur, de lumină, şi umbră, şi penumbră – noaptea fu ritm de văluri pe respiraţia unui trup, şi luna – chipul acelui trup, chip atât de alb, de pur şi de iluminat, că în acea clipă, în marea singurătate a înălţimilor şi în limpezimea cerului, chipul lui Dumnezeu se arătă răsfrângându-şi splendoarea în adorarea lunii.

De repetate ori – cu un expresiv crescendo – vecinul cabinei de wagons-lits, ocupată de domnul Deleanu şi Olguţa, bătuse cu pumnul în păretele despărţitor, intervenţie care înteţea râsetele.

Domnul Deleanu cedase Olguţei o cămeşă de noapte cu motive naţionale, papucii – prea largi pentru ea – şi un halat de călătorie. Astfel îmbrăcată, Olguţa se aşezase turceşte pe patul de jos, domnul Deleanu, fără surtuc, guler şi cravată, pe strapontinul din faţă.

Pe măsuţa dintre ei, cofiţa de fragi, cumpărată de la Bârnova, se învecina cu pachetele de şocolată şi nelipsita sticluţă Cherry-Brandy cu două pahare: al Olguţei umplut pe sfert.

Trenul intră în gara Vaslui. Zărindu-l pe domnul Deleanu, doi domni care soseau încercuiţi de tregheri cu bagaje se opriră cu braţele deschise şi figuri beate:

— Tu, Iorgule!

— Eu, Iancule!

— Şi noi mergem la Bucureşti, solo! Organizăm o partidă monstră! Al nostru eşti! Avem şi un vinaţ!

— Regret, dragă! Călătoresc cu fiică-mea.

— Ei, şi?

— Ei, iaca!

— Aa… pardon! Noapte bună!

Trenul porni urmărit de privirile elitei vasluiene pentru care trecerea trenului era un pretext de întâlnire şi un prilej de găteală.

Şi din nou, vecinul cabinei cu cofiţa de fragi bătu în părete cu exasperare, cu furie… dar şi c-un fel de resemnare, auzind efectul ilariant.

— Lasă-i, nene! Or fi în voiaj de nuntă! mormăi patul de sus, deşteptat din somn, cătră mahmureala patului de jos.