III.

ESCAPADA OLGUŢEI.

Orgiacă, dragostea pisicilor răsunase de-a lungul nopţii de vară, modulând subt tremurul stelelor uui-tul vântului de pustă, scâncetul primordial al pruncului, geamătul gutural al femeii cu dinţii încleştaţi, bocetul solitar al geamandurii şi furtunile melodice ale violinelor.

Apoi, ca din milenii, cu creste roşii, trâmbiţaseră cocoşii.

Ultimele stele se stinseră vibrând clar în paloarea viorie.

Străzile şi trotuarele erau albe ca de argint mat. Sergenţii de noapte dormitau, lăsând să se deschidă şi să vegheze singuri ochii inocenţi ai zorelelor.

Plutea înfricoşarea unei tăceri fragile, pe care curând avea s-o sfarme întâia huruială de roţi municipale.

Făcându-şi cu degete automate nodul cravatei, Dănuţ se aplecă afară peste marginea ferestrei. Simţea zorii, fără să vadă zarea lor pură, având senzaţia de frăgezime pe care-o ai într-o casă cu ziduri străvechi când ştii că într-una din încăperile ei o fată se dezbracă încet, iluminând oglinzile cu proaspăta şi sperioasa ei nuditate – rumenindu-le cu focul obrajilor atunci când ochii îndrăznesc să cuprindă trupul gol…

Dar zorii erau departe.

Vedea numai ziduri de case pretutindeni, ziduri subt care horăia somnul orăşănesc, prăbuşit, greoi, umilitoare parodie a morţii.

Dori Medelenii cu ochii, cu nările, cu urechile… Medelenii vacanţelor şi ai copilăriei. Deşteptările cu zvonirea livezii la căpătâi şi zorii la ferestre, ca tufe de pomuşoară coaptă în livadă. Înălţimea de zbor a cerului spre care-ţi vine să fluturi batista. Salturile lungi ale dealurilor gonite de vânătoarea cerească a soarelui…

Două minute, încă jilave de apă, îi acoperiră ochii.

— Unde fuge copilul meu? şopti Adina în urechea lui, îngreuindu-i-o cu cercei de sărutări.

Nu-şi putu stăpâni bătăile inimii. N-o văzuse doar câteva clipe, şi parcă o regăsea după o despărţire.

Se întoarse, o cuprinse în braţe şi o strânse, despletită şi ruginie. Îi sărută fruntea, bătaia pleoapelor, gâtul care ispitea dinţii ca miezul alb al perlelor de chilimbar. Şi dezvăluind-o îi privi sânii, cuminte şi-mbunat, fiindcă erau miraţi ca deşteptaţi din somn. Apoi dezmierdă cu palmele rotunjite luminoasele lor curbe, săgetate de două mici reliefuri roze umbrite violet. Ş-apoi, închizând ochii, alintă respiraţia ondulată a sânilor, cu pieliţa subţire a încheieturei braţului…

Mina Adinei îi acoperi ochii aprinşi.

— Cuminte, cuminte… Hai şi-ţi bea şocolata.

Şi luându-i mâna de pe ochi, se învălui molatec în lungul halat de baie care-i dădea o ciudată înfăţişare de călugăraş benedictin. Numai părul ardea dens, cum arsese de-a lungul nopţii, ca o torsă pe un întunecat galop în adâncuri.

— Nu, Dănuţ!

— Ba da.

Îi scăpă din mini. O fugări. O prinse paralizată şi docilă din pricina râsului. Îi adună părul ascunzându-i-l sub halat, o acoperi cu gluga, îngropând-o cu obraji cu tot, până când nu mai rămase din ea decât gura, ca un boboc de garoafă, pe care buzele lui Dănuţ îşi pierdură suflarea, lăsându-l înflorit în umeda roşeaţă a sângelui şi zâmbetului.

— Hai, Dănuţ rău, Dănuţ tiran, Dănuţ cu pleoape vinete…

Îşi acoperi cu palma buzele îndurerate. Dar pe deasupra minii ochii râdeau.

— Bea-ţi şocolata, Dănuţ.

Vorbea comic şi greu, ca cei cu figura îngheţată. Vorbele păreau prea voluminoase pentru gura ei micşorată, cu colţurile buzelor arse.

Dănuţ se aşeză pe pat, în faţa mesuţei de noapte. Adina veni lângă el, supraveghindu-l atentă. Ea singură îi pregătise şocolata la flacăra de spirt. Şi, ca întotdeauna, Dănuţ era înduioşat văzând-o gospodină pentru el – şi-atât de mică, de fetiţă. Gesturile solicitudinei de mamă – atât de cunoscute în răsfăţul de-acasă, dar nebăgate în seamă – căpătau o drăgălaşă noutate când erau făcute de Adina pentru el. Odată îi cususe un nasture căzut, cu degetarul pe deget – abia atunci observase Dănuţ hazul acestei minuscule căşti războinice – cu mişcări iuţi, suple şi categorice, rupând aţa cu dinţii, ferindu-se cu demnitate şi dojenindu-l convinsă de câte ori cerca să o sărute. Altădată îl badijonase cu iod în gât, iscusită şi severă ca un hirurg, terorizându-l graţios, impunându-i apoi, cu sărutări şi încruntări, fularul în jurul gâtului, şi cu jurăminte teribile, respectarea precauţiunilor pe care i le dicta amănunţit. Altădată îi făcuse o pijama, supunându-l neîndurată la canonul „încercatului” repetat, până când, extenuat, se prefăcuse că pleacă trântind uşa; întorcându-se în vârful picioarelor, o găsise plângând cu suspine copilăreşti, în tactul maşinii de cusut, pedalată energic.

Toate aceste scene deveneau vignette înduioşătoare în amintirile drăgostii lui.

— Mine ce facem, Dănuţ?

— Adică azi!

— Aşa-i!

Bufniră de râs.

— Tare mai suntem răi!

Rotindu-şi podul palmei prin părul lui Dănuţ, Adina îi înstrugură capul de bucle.

— Adina, apleacă-te.

— Pentru?

— Bea.

— Îm!

— Bea.

Îi apăsă capul înspre ceaşca lui cu şocolată.

— Nu mi-e poftă, Dănuţ, se scutură Adina cercând să-i scape.

— Ba da. Te rog… Sărută-mi şocolata.

Îşi muie buzele.

— Spune ce facem azi, Adina? … Adina, ia uită-te la mine!

— Ce-i, Dănuţ?

— Nu, nu. Nimica. De ce te-ai speriat?

— De ce m-ai privit aşa? îl întrebă ea precipitat, cuprinzându-i obrajii. Îs urâta?

— Nu… Ai musteţi de şocolată. Şterge-te.

Începu să-şi bea şocolata, pe gânduri.

O amintire veche, foarte îndepărtată, acoperise vioi ca o roşeaţă în obraji, clipa de faţă. Tot aşa: Se sculase de cu noapte. Pleca la Bucureşti, la liceu,… Inima grea, de toamnă… Tăiase părul păpuşei Olguţei, buclă cu buclă, şi-i făcuse şi musteţi cu creionul din plumiera de lac japoneză… Păpuşa cu păr blond… Păpuşa din pod, din lada cu jucării.

Oare-o mai fi păpuşa din pod? … Îi era dor de ea ca de ceva viu… Ca de-o iubire din altă viaţă… Podul era plin de colb şi aţe de păianjeni, şi păpuşa avea o rochiţă de mătasă albă şi capul prea mare fiindcă era tunsă ca o fetiţă convalescentă după febră tifoidă… Zâmbi păpuşei din pod. Zâmbiră amintirile din îndepărtarea înduioşată a anilor…

Întoarse capul spre fereastră. Zorii se colorau delicat în roz şi albastru, ca şi cum ar fi trecut pe cer stoluri de ibişi şi flamanzi, lăsând fulguiri.

— Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ?

Ochii Adinei erau verzi ca două ciudate cristale de sevă. Privirea lor învăluia sufletul în miros de ierburi după ploaie, de muguri cruzi, de pământ desţelinat, de vânturi ameţite în păduri cu violete. Privirea lor înseta buzele şi nările. Subt verdele lor – foc umed – trupul devenea gol şi păgân.

— Adina, de ce te iubesc atâta?

— Mă iubeşti, Dănuţ?

— Nu eu. Tu, tu mă iubeşti?

Şi fără să aştepte răspuns, cuprinse în braţe trupul iubit, trupul apropiat, trupul de subt ochii, nările şi buzele lui – în care sufletul era depărtat ca o stea oglindită într-o apă atinsă de genele celui ce-o priveşte.

— Spune-mi, Adina, mă iubeşti? Mă iubeşti adevărat?

Ar fi vrut să fie simplu sufletul ei, ca un „da” materializat, pe care să-l pipăie, să-l cuprindă în mini, să-l simtă deplin şi al lui ca o inimă vie smulsă din piept, grea, caldă, concretă.

Dragostea lui era zbuciumată, fără hodină, numai luptă, pândă, încordare, ca viaţa codrilor, unde şi somnul e o veghe împrejmuită de jarul ochilor de pradă şi de mişcările tăcerii.

O culcase pe pat, privind-o, aplecat asupra ei, cu chipul ostenit de suflet ca de-o migrenă.

— Adina! Adina!

Era o grea tânguire în vorbele lui.

— Ce-i, Dănuţ?

Vorbise calm, ca şi cum ar fi spus: „Afară plouă”; sau: „Ceasul a stat”. Dar un zâmbet îi tresărea în colţurile buzelor; Dănuţ nu-l văzu.

— Nimic. Plec, răspunse Dănuţ uscat, ridicându-se.

— Nu mă săruţi? îl întrebă Adina căscând.

— Cum vrei!

— Cum vrei tu, Dănuţ!

— Ţi-e indiferent?

— Dar ţie?

— Mie da.

Îi tremura bărbia, ca şi vorbele.

— Bine. Atunci pleacă. Eu mă culc…

— Te culci?

— Da. De ce te miri?

Se smunci de lângă ea cu pumnii strânşi, deschise uşa ietacului, o trânti; deschise uşa de din faţă, o trânti. Ieşi afară, iremediabil. Totuşi, în faţa porţii se opri, aşteptă, o deschise, porni din nou.

Strada era goală. În faţa caselor ardeau becurile electrice aprinse de cu sară, decolorate şi vestejite ca florile după bal.

La început paşii lui Dănuţ răsunară apăsaţi, nervoşi, repezi, ca pinteni în burta calului bleg şi adormit. Apoi, din ce în ce, paşii se muiară.

Înaintă încet, ca şi cum la fiecare pas ar fi trebuit să deschidă o uşă prin întuneric. Ajungând la capătul străzii, şovăi ca la răscrucea unor drumuri necunoscute, şi se întoarse îndărăt, urmărit de privirea lungă şi bănuitoare a sergentului de noapte.

Mergea repede, aşa cum pornise. O ura pe Adina. Vroia să i-o spună în faţă, să-i strige în faţă că o urăşte, şi să plece din nou. Simţea nevoia să o apuce de mini, să o strângă, să-i zdrobească mânile, s-o audă scâncind de durere.

O ura, cum ura pe toate femeile pământului. Ar fi vrut să le prefacă pe toate la un loc, într-un vas de cristal, plin de otrava sufletului lor, să-l ridice în mini, să-l trântească şi să-l sfarme în mii de ţăndări, şi-n ţăndări să se prefacă toate femeile pământului, cu râsul şi cu trupul lor făţarnic – şi să piară de pe pământ pocalul cu otravă. Atunci ar fi fost curat şi zâmbitor pământul, ca un curcubeu.

În faţa porţii se opri. Parcă se schimbase ceva în înfăţişarea casei! … A! lăsase storul în jos, ca să n-aibă lumină, ca să poată dormi mai bine.

Ce nesimţire! Ce cruzime!

Ea dormea cu storul tras, şi lui îi venea să plângă, să-şi muşte pumnii de durere, să fugă, să piară, să nu mai fie.

Intră pe poartă în vârful picioarelor. Vroia s-o surprindă dormind, s-o vadă dormind… Vroia să intre, s-o vadă…

Apăsând încet clanţa, deschise uşa ietacului.

— Dănuţ!

Un val de soare-i încălzi sufletul.

— Nu dormi? o întrebă el ironic.

— Dănuţ! îl dojeni glasul Adinei.

Se apropiase de el, prin întuneric, dezmierdându-i obrazul. Dănuţ se feri brusc şi se aşeză în fotoliu.

— De ce eşti rău, Dănuţ?

— De ce m-ai lăsat să plec?

— Fiindcă ştiam c-ai să te întorci, zâmbi Adina aşezându-se în braţele lui.

— Minţi. N-aveai de unde să ştii. Vroiai să scapi de mine, să rămâi singură… Ştiu eu…

— Ba ştiam, Dănuţ, murmură Adina, alăturându-şi obrajii de faţa lui. Nu te-ai întors?

— Eu am vrut. N-aveai de unde să ştii.

— Ba da, Dănuţ. Altfel nu te lăsam să pleci. Prostuţule, tu nu vezi c-ai plecat fără surtuc, în cămeşă?

— Îs în cămeşă?

— Da.

— Şi tu m-ai lăsat?

— Fiindcă aşa eram sigură c-ai să te întorci… dacă nu pentru mine, pentru surtuc!

Dănuţ respiră adânc. Zâmbi.

— De ce te joci, Adina? Am ieşit ca un nebun! Nu mi-am dat sama! Dacă nu mai veneam? Dacă mă duceam acasă? Nu ţi-ar fi părut rău?

— Mi-era aşa de frică, Dănuţ, după ce-ai plecat! Uite…

Îi luă mâna, punându-i-o pe sânul stâng. Sânul era viu în spaima lui rotundă de hulub captiv. Şi-atât de drăgălaş era gestul care făcuse ofranda sinului gol şi-a inimii goale, încât buzele lui Dănuţ în loc să sărute sinul, sărutară mina.

— Mă iubeşti, Adina?

— Dar eu te ador, prostule, răsfăţatule… Dănuţ…

Dulce ca o tânguire de vioară, adusă de vânt; „Dănuţ”…

Şi două trupuri tinere zvâcniră, se zbătură, şi se prăvăliră strânse, ca două mari aripi ale aceluiaşi zbor milenar.

Îi dezmierdă fruntea mică, i-o sărută. Adina-i zâmbea ascunsă în păr, ca un fagure.

— Ce facem mine?

— Azi! îl îndreptă Adina, trecându-şi palmele peste ochi.

— Azi, da!

Zâmbiră. Erau palizi ca flăcările în lumina soarelui.

— Dănuţ, ne vedem la noapte…

Îl văzu şi-l simţi tresărind. Îşi aduse mâna pe gură, privindu-l cu ochii măriţi. Se ridică într-o mină, plecându-şi obrazul pe pieptul lui.

— Vreau să dorm, Dănuţ… Îi ostenită Adina… Crede-mă, Dănuţ! Am să dorm toată ziua, toată ziua, şi după aceea am să te aştept la geam, cu rochia care-ţi place ţie…

Îi vorbea încet, cu ochi rugători, atenţi şi supuşi, ca unui stăpân iubit şi temut.

Dănuţ întoarse capul într-altă parte, privind în gol.

— Dar tu nu ştii că te iubesc, Dănuţ? Numai pe tine… Te iubesc, Dănuţ, stărui glasul cu un tremur, în preajma lacrimilor… De ce mă chinuieşti, Dănuţ drag? Aşa-s de ostenită! …

Dănuţ îi acoperi ochii cu mâna, surâzându-i trist. Şi el era atât de ostenit că uneori ar fi vrut să-şi scoată inima din piept, s-o puie pe pământ, alături, ca o povară, să-şi şteargă fruntea şi să răsufle o clipă.

Bucureştiul se deştepta cu măturătorii, în huruiala dezmăţată a roţilor, ca un om care se scarpină buimac, ascultând zornăitul arţăgos al deşteptătorului care i-a decapitat somnul.

Jupânesele se îndreptau spre piaţă, cu coşul subt braţ. Câte un oltean matinal, cu iţarii suflecaţi pe vigoarea profesională a pulpelor păroase, gârbovit de kilogramele leguminoase sau fructifere din coşurile atârnate în cumpănă pe cobiliţă, îşi anunţa marfa, cu verb sonor, pentru el mai degrabă decât pentru casele încă adormite, cum îşi acordă un muzicant instrumentul.

Pe orizont, soarele lipea mari afişe aurii.

Cu mânile înfundate în buzunarele surtucului şi capul plecat, Dănuţ urca bulevardul spre Calea Victoriei.

Era o ciudată anarhie în gândurile lui, o necontenită vrajbă. I se fragmentase sufletul, ca mercurul vărsat în palmă, şi-acum nu mai era decât larma unor gânduri contradictorii, care vociferau ascuţit ca femeile când se ceartă.

Unele spuneau: „De ce nu l-ai crezut pe Mircea? Adina minte.”

Altele: „Adina te iubeşte, Adina e curată, restul e minciună.”

Şi mintea da ascultare şi dreptate, şi unora şi altora.

Priveşti un cub desenat pe o foaie de hârtie: îţi apare în relief, colţuros, proiectat în afara suprafeţii albe, pe care stă ca un cub de cristal cu muchii vizibile. Îţi primeneşti ochii, după o scurtă reculegere, cu o bătaie de pleoape, şi priveşti din nou – cubul îţi apare în adâncime, scobit înlăuntrul hârtiei din care cască. Şi totuşi, pe hârtie-s aceleaşi linii paralizate, pe acelaşi plan neclintit. Dar ochii văd când un relief, când un adânc. Şi acea simplă grupare de linii îţi poate da ameţeala prăpăstiilor…

Abia plecase de lângă Adina, şi totuşi sufletul înspre ea pornea impetuos, mohorât, ca fumul incendiului încotro bate vântul.

O lăsase dormind. O adormise ca pe un copil, stând la căpătâiul ei, alintându-i fruntea şi tâmplele. El o rugase, o îndemnase să doarmă, vâslind cu mânile somnul spre ea.

Vroia s-o lase dormind, cu somnul, nu cu sufletul ei necunoscut. Şi totuşi, somnul ei îl întristase ca o nepăsare, ca o părăsire. Plecase de lângă ea, ca un vânt, lăsându-i trupul ei ca un voal abia însufleţit. Plecase, lăsându-l singur. Ea se odihnea. El suferea lângă trupul ei.

O veghease multă vreme, privind-o, neputând să se despartă de ea. Adormise cu braţul îndoit sub cap, descoperind o subţioară arămie. Uneori tresărea ca o coardă subt arcuş: de ce?

Oare o lăsase dormind cu-adevărat? Oare nu-l înşelase? Nu se prefăcuse? Ca să plece el, ca să-l alunge de lângă ea, ca să rămâie singură…

Se opri. Îi venea să se întoarcă în goană, să intre pe neaşteptate – ca atunci… Ce-ar fi găsit? O lăsase dormind? Oare ochii ei verzi ca fosforescenţele întunericului nu-l iscodeau pe subt genele făţarnice? … Îi era groază s-o mai spioneze, s-o mai încerce, s-o mai surprindă.

        „Dar nu ştii că te iubesc, Dănuţ?”

Nu, nu-l înşelase. O lăsase dormind… Se smunci din loc şi porni înainte pe Calea Victoriei.

Cum îl chinuia! Îi era frică de sufletul lui ca de-o casă goală, numai cu oglinzi şi ţiuitul tăcerii.

Ar fi vrut să n-o mai iubească, atât era de trudit! Când nu iubea încă, sufletul era ca un pat alb într-o odaie cu ferestrele deschise spre cer şi spre livezi.

Când nu iubea! …

        …Nu, Monica fusese totdeauna sora lui, prietina lui, odihna lui. O iubea cum îţi umpli pieptul de aer curat, cum bei din pumni apa unui şipot de munte, şi fără să-ţi fie sete, cum ţi-e drag primăvara să stai pe-o bancă la soare printre înfloriri.

Lângă Monica era aşa de clar şi de uşor sufletul că parcă nu era, cum parcă nu e văzduhul unor dimineţi de april, plin de egala transparenţă a luminii…

        …Nu. Adina nu-i spunea minciuni. Adina îl iubea. În buzele ei mici nu încăpea minciuna. Atunci de ce se temea? De ce se temea de ochii verzi? …

La întretăierea stradei Pitar-Moşu cu strada Mercur, în dreptul şcolii de călugăriţe, se întâlni cu Herr Direktor.

— Bon giorno!

— Bună dimineaţa, papa.

Monoclul lui Herr Direktor scânteia ca o vitrină. Pălăria de pai era pusă pe ceafă, nasturii de jos ai vestei descheiaţi. Buzele umede zâmbeau.

Purta întipărirea veseliei acelora pentru care casele încep să se strâmbe umoristic – făcând din ochi, mişcându-şi hogegile ca nişte urechi – felinarele, subit elastice, să facă reverenţe, şi pământul să curgă.

— La culcare, fiule. Mi se pare că ne-am cam făcut de cap! Ce zi îi azi?

— Duminică, papa.

— Eşti beat, fiule?

— Dumincă, papa.

— Dacă zici tu, sfânt! S-a isprăvit! … „Embrasse moi, Binette, embrasse moi39… ta-ta-ta-ta-ta…” Cum îi, frate, mai departe?

— Nu ştiu, papa.

— Răăău, domnule! Învaţă, fiule, învaţă!

— Cocoricooo! Cocoricooo! intonă Coco cucurigul cucoşilor galici.

— Bravo ţie, Coco! Face pe cucoşul! Să-l facem stareţ la poiată!

— Noapte bună, papa.

— Ce noapte? Eşti turtă! Ziuă mare, fiule! Paaa! … Auzi, domnule, face pe cucoşu!

Gheorghiţă adormise pe un fotoliu. Auzind paşi pe scară, sări în picioare, frecându-şi ochii.

— Şi-ţi fac un ceai, conaşule?

— Nu. Mă culc, Gheorghiţă. Să mă scoli la dejun.

Se dezbrăcă repede, lepădându-şi hainele cu dezgust. Trase obloanele. Se sui în pat, cufundându-se în întuneric.