II.

Aşteptă somnul, chinuit de aceleaşi amintiri, de aceleaşi îndoieli.

Şi încet-încet, treptat-treptat – cum se topesc în viteza neagră rândurile unei scrisori de dragoste, arsă în mina – sufletul lui Dănuţ se-ntunecă de somn, până când trupul, cu o delicată destindere, se despărţi de suflet, rămânând singur, ca mâna din care a picat în flăcări o cenuşă.

Cucoana Catinca Balmuş nu era grasă cum îşi închipuie cetitorul. Asta nu înseamnă că nu era robustă, falnică oarecum în ţinuta de gospodină.

În alte vremi, capul care purta tulpanul ar fi putut purta casca războinică, trupul înfăşurat în şorţ alb, armura cavalerească şi mânile în care zăngăneau cheile tuturor dulapurilor, spada sau buzduganul.

Olguţa coborî din taximetru după domnul Deleanu cu Au jardin de l'Infante în mina.

Auzind trompa automobilului oprit la poartă, cucoana Catinca ieşi din grădiniţă – unde supraveghea cafeaua cu lapte a lui Mircea şi-a lui conu Mihăiţă – şi văzându-l pe domnul Deleanu alungă încruntarea cu un zâmbet, se-ncruntă iar la cinele care lătra şi înaintă spre poartă cu braţele deschise prin panica albă a hulubilor…

— Maiestoasă ca Marseilleza! şopti Olguţa la urechea tatălui ei, insinuându-i un zâmbet.

— Sărut mina, cucoană Catincă.

— Vânt din Moldova! … Ce-mi văd ochii? Sora diavolului. Ce cauţi aici?

— Pe Hardmuth! şopti Olguţa, strânsă în braţele afectuoase ale cucoanei Catinca.

— Ia dă-i pace băiatului! Uite la ea! Ca o ţigancă! De unde mi-ai furat ochi codaţi?

Din bucătărie se repezi Măndiţă gătită de duminică, de Dumnezeu – cu ochi de romaniţă şi obraji ca oule de Paşti; de ea – cu haină de horă şi tulpan cu mărgele albastre.

— Sărut mina, duduiţă. Iaca dau jos bagaju.

Era deprinsă ca toţi musafirii din Moldova să fie găzduiţi la stăpâna ei.

— Stai, fetiţo, o opri domnul Deleanu, că plecăm îndată.

— Cum să plecaţi? Ce vorbă-i asta? se scandaliză cucoana Catinca.

Între domnul Deleanu şi cucoana Catinca începu o târguială însufleţită ca în bazarurile orientale. Cucoana Catinca vroia să-i găzduiască la ea pe toţi – „cu diavol cu tot”. Domnul Deleanu invocă gradul de rudenie cu Herr Direktor, deranjul… Amândoi vorbeau repede, cu bucuria de-a vorbi, de-a născoci, de-a replica, de-a gesticula.

Pe stradă răsunau, viguroase, glasurile vânzătorilor ambulanţi, îmbinându-şi discordant strigările.

— Iaurt caimacel, iaurt caimacel…

— Puia-gaia, gaia-puia… Pui-puiiii…

— Chiop-chiop cărbuuu, chiop-chiop cărbuuu…

— Hai la gaz-gaz-gaz…

Era în toi arlechinada de zgomote a Capitalei: tramvaie, automobile, camioane, căruţi, sonerii de biciclete… Lumina soarelui cânta parcă din mii de talgere.

Olguţa exulta. După tăcerea mânăstireasca a Iaşului, Bucureştiul îi răsărise în ochi – de la gară până-n Popa Nan – şi-i răsuna în urechi ca o vehementă panoramă, ceardaş de sunete şi de culori. Nu mai văzuse din copilărie Bucureştiul. Îi venea să vorbească tare, să râdă tare, să gesticuleze, să danseze, să sară. Intrase în Bucureşti ca într-un han cu clopoţei: nu mai putea sta locului.

Taximetrul opri motorul. Cucoana Catinca ajunsese la o înţelegere cu domnul Deleanu. Îl obligase să ia cafeaua şi masa de sară la ea.

— …împreună cu toate neamurile: să nu-mi spuneţi că vă despart.

Intrară în grădiniţă, cu Olguţa în frunte.

— Bine-ai vinit! Ci mai faci, iubite domnule Deleanu? A matali-i fetiţa? … Ei, şi-ţi trăiascî! Îmi pari bini cî ti cunosc, duduiţi dragî.

Conu Mihăiţă era moale ca vorba moldovenească pe care o personifica. Vorbea cu capul înclinat puţin într-o parte – ca pe-o vioară sentimentală – şi surâsul îi acoperea toată faţa cu blândeţă, ca o lumină de lampă. Era în halat şi papuci. Îşi uitase jumătăţile de ochelari pe vârful nasului. Într-o mână ţinea Universul cu delicateţă, ca pe un lucru fragil şi sensibil.

— Unde-i Mircea? întrebă cucoana Catinca, încruntându-se la ceaşca de cafea pe jumătate plină.

— Aici-i, răspunse conu Mihăiţă, distrat ca toţi magistraţii din preajma Casaţiei.

— Mircea!

— Mircea, nu te mai dichisi, că doar nu te-nsori! Mircea era în odaia lui, ghemuit în genunchi jos pe covor, cu atitudinea unui bagaj căzut din care iesă un cap de pisică al cărei trup e captiv – ca să nu-l zărească de pe fereastră. Inima-i bătea în piept bubuind, cu străşnicia cu care se bat covoarele la grijitura năprasnică din vinerea Floriilor.

Nu. Nu vroia s-o vadă. Se temea: de ce? Era exasperat: de cine? Ştia sigur că se va întâmpla o nenorocire: care? Era ridicol!

Olguţa… Cum era? … Nu, nu, nu! Nu vroia s-o vadă!

Venise ca un trăsnet în liniştea dimineţii, peste versurile lui Samain, peste pacea lui, peste timiditatea lui. Venise ca o furtună pe geamuri, prin cărţi şi caiete.

Se uita zăpăcit, cu obrajii roşi, cu ochii alarmaţi, cu părul căzut pe ochi, cu tunica de alpaga, destrămată în coate – îmbrăcată peste cămeşa de noapte, cu pantalonii bombaţi la genunchi, cu şireturile ghetelor înnodate provizor numai în copcile de sus – cu sufletul răscolit ca un dulap jefuit în goană.

Trebuia să fugă, să se refugieze, să scape. Târându-se pe jos, trecu pe subt fereastră în odaia de alături. Mai înaintă, scăpând încă de un geam. Se ridică. Îl durea spinarea umilită. Se rezemă oftând de părete. Ascultă. Auzi glasul domnului Deleanu; alt nimic.

Un fluture gălbui intră pe fereastră, palpitând. Mircea închise ochii. Nu-l mai chema nimeni. O întristare îi îngreuie inima. Ar fi vrut să fie cineva blând cu el…

Domnul Deleanu istorisea anecdotele baroului şi magistraturii ieşene. Uneori îşi usturoia accentul cu jargon ovreiesc. Deşi vorbea singur, parcă vorbeau mai multe persoane. Conu Mihăiţă îl asculta, zâmbind cu bonomie.

Cucoana Catinca încălzea în bucătărie laptele şi cafeaua, priveghind totodată prăjirea feliilor de pâne.

Olguţa se plimba prin grădiniţă – fără să privească florile – ascultând larma crescândă a Bucureştiului.

Măndiţă ieşi din bucătărie cu pânea prăjită.

— Fetiţo, cum îţi zice?

— Măndiţă, sărut mina. Eu îs din Holboca…

— Bravo ţie, Măndiţo, o felicită Olguţa cu convingere. Ia spune-mi tu, unde-aş putea să mă spăl pe mini?

— Cum nu, duduie, în odaia lui conaşu Dan…

— Cum? Ş-aici are odaie?

— Ei, duduie, acuma dă mai rar pe la noi, zâmbi cu înţeles Măndiţă, care ştia de la Gheorghiţă multe. Mata eşti sora lui conaşu Dan! Parcă eu nu văd, că şi eu am un frate la Holboca: bădiţa Toader, oftă adânc Măndiţă. Pe aici, duduie, acuma la dreapta.

În ochii şi-n sufletul lui Mircea, Olguţa răsări brusc, alta decât aceea pe care şi-o închipuise, înfricoşător alta, cu ochii ei mari, care-i puneau o umbră pe inimă.

— Intră mata, duduie, o îndemnă Măndiţă din urmă.

Olguţa intra, naltă purtătoare a unui zâmbet.

— M-mă recomand Mircea…

Se opri dezolat. Fruntea-i năduşise.

— Balmuş.

— Ştiu.

Se plecă moale, şovăi între mânile întinse ale Olguţei. O luă pe cea stângă, o sărută cu buzele strânse şi murmură:

— Merci.

Olguţa bufni.

— N-ai pentru ce!

— Pardon, domnişoară!

— Domnule Mircea, îmi săruţi mina, îmi spui domnişoară! Mai lipseşte buchetul de flori şi discursul! … Se poate, prietine Mircea!

— Duduie Olguţa…

— Nu. Olguţa. Toţi prietenii îmi spun Olguţa.

Numai el nu putea să-i spuie!

— Mircea, toarnă-mi te rog apă să mă spăl pe mini. Măndiţo din Holboca, tu adă-mi de pe masa din grădină un pacheţel. Singurul meu bagaj! adăugă Olguţa, clăbucindu-şi mânile cu săpun.

— Cucu, cucu, cucu, cucu…

Cu glas de contraltă, cucul orelor de nouă ori cânta cucu.

Vântul legăna ritmic perdelele şi, ritmic, valuri de soare cădeau ca scânteieri de grâu în cadenţa coasei.

— Mircea, deznoadă-mi basmaua.

— Am adus, duduie, da nu pofteşti mata la cafea?

— Măndiţo, deznoadă-mi basmaua.

Măndiţă înlocui cu degete groase – femeieşti totuşi – timiditatea, stângăcia şi spaima degetelor lui Mircea.

— Mai este apă?

Măndiţă se repezi la cană. Dar cana era strânsă convulsiv de mâna lui Mircea. Începu să-i toarne apă în pumni. Era atâta veselie şi tinereţă în felul Olguţei de-a se spăla, că obrajii ei păreau că râd ascunşi în palme, şi odaia toată râdea în jurul ei.

— Prosop… Uf! M-am răcorit!

Din prosop, obrajii răsăriră proaspeţi ca din ger. Cucoana Catinca se aplecă pe marginea ferestrei.

— Poftim! Bine, oameni buni, se adresă ea lui Mircea şi Măndiţei, nu v-aţi priceput să scoateţi un prosop curat?

— I-a lui conaşu Dan, coniţă, se îndreptăţi Măndiţă.

— Hai la cafea. Poftim! De ce nu ţi-a dat frate-tău buclele?

— Fiindcă le are de la mama. În limbaj juridic, mama are nuda proprietate a buclelor, Benjaminul are numai uzufructul.

— Las-o pe mama! Hai la cafea… Hai c-o torn! răsună imperios glasul cucoanei Catinca.

— Mircea… Se apropie de el, privindu-l drept în ochi… ţi-am adus Au jardin de l'Infante… Cine-i Adina, Mircea?

Îi vorbea în şoaptă, confidenţial, alături de el. Erau deopotrivă de înalţi, dar Olguţa îl domina cu portul capului.

— Doamna Stephano?

— Doamna?

Mircea plecă fruntea, roşindu-se.

        „Perechea Monicăi”, gândi Olguţa stăpânindu-şi un zâmbet.

— Cine-i doamna Stephano?

— O doamnă! suspină Mircea ca şi cum ar fi spus: „o catastrofă”.

— Şi-atât?

— Daa… o doamnă.

— De ce-i face versuri?

— Îi face versuri?

        „O! sfânta candoare!” gândi Olguţa cu sprâncenile ridicate în faţa sincerităţii clare, în obrajii lui Mircea, ca florile roşii la ferestrele caselor de ţară.

— Da. Află că-i face versuri.

— Eu nu ştiam! se scuză Mircea dezolat.

— O iubeşte?

Ochii lui Mircea se înăspriră, ocolind privirea Olguţei.

— Spune-mi, Mircea.

— Nu merită s-o iubească!

— De ce?

— E urâtă?

— E roşcată, îngâna Mircea cu o nuanţă pejorativă.

— Atunci e frumoasă?

— E mică.

— Ţie îţi place, Mircea? Am toată încrederea în impresia ta.

— Vai, duduie…

— Olguţa.

— …uie Olguţa.

Cucoana Catinca apăru din nou la geam. Văzându-i alături, deopotrivă de bruni şi de înalţi, avu un zâmbet – jumătate ironic, jumătate înduioşat – şi se retrase ridicând din umeri. Abia primise insistenta invitaţie a domnului Deleanu ca Mircea să-şi petreacă vacanţa la Medeleni.

— E deşteaptă?

— O astfel de femeie! zâmbi Mircea, cu dispreţul adolescenţei pure şi studioase pentru femeile frumoase, mai cu seamă când sunt şi uşoare.

— E artistă?

— Dan n-ar trebui s-o iubească! izbucni Mircea, roşind. A cunoscut-o astă-iarnă la patinaj pe această doamnă, şi de-atunci şi-a pierdut capul. Dar eu ce pot să fac, duduie…

— Olguţa, Hardtmuth!

— Pe mine nu m-ascultă! urmă Mircea, cu şuviţe de păr pe frunte, tot mai dezordonate. Bine că vine vacanţa. Nimeni nu-i mai fericit decât mine că Dan are să plece din Bucureştiul acesta…

— Ce ai cu Bucureştiul?

— Mata nu-l cunoşti!

— Mata îl cunoşti, duduie? zâmbi Olguţa cu sprâncenile ridicate. Hai să ne bem cafeaua. Să nu-i spui nimic Benjaminului. Dă-i cartea şi-atât. Ne-am înţeles?

Mircea rămase din nou singur, cu tunica destrămată în coate, pantalonii cu genunchi, părul căzut pe frunte, fruntea încreţită…

Era sigur mai dinainte că are să i se întâmple o nenorocire. I se-ntâmplase. Nici nu se mai miră. Se resemnase. Dar o turburare niciodată simţită până atunci îl stăpânea, căci în acea clipă aceiaşi ochi trişti care se închideau pe veci în sufletul lui înviaseră mai mari decât îi visase, şi dominatori pe chipul celei ce râdea în soare: nalt purtătoare a unui zâmbet.

Dar se întâmplase o nenorocire? …

— Unde mi-ai fost? răsună de-afară glasul cucoanei Catinca.

— Am vorbit oleacă cu duduia matale, răspunse Olguţa cu o moldovenească ad-hoc.

Taximetrul plecase. Cucoana Catinca se întorcea de la poartă.

— Doamne, cuconiţă! gândi Măndiţă cu glas tare, amarnică-i duduia asta: s-o mănânci, nu altceva!

— Aşa-s moldovencile noastre, Măndiţo.

Mircea intrase în casă şi se culcase din nou, îmbrăcat.

În grădiniţă, conu Mihăiţă îşi răsucea o ţigară. Zărind-o pe cucoana Catinca, îşi alintă mustăcioara.

— Ţi-o întors capul şi matale!

— Aşa noră mai zic şi eu, Mihăiţă!

— Cum vrei mata, Catinca! zâmbi conu Mihăiţă cu o ironie mai subţire decât musteaţa.

Dar cucoana Catinca redeveni cu energie gospodina încruntată.

— Măndiţo, de-acuma ne punem pe treabă.

— Atunci eu ies să ieu oleacă de aer, anunţă cu resemnare conu Mihăiţă, ridicându-se, cum făcea şi când începeau grijiturile.

— Allo! Allo! Hai, Nae; hai, Nae!

Nae respira delaolaltă – răsturnat într-un fotoliu din grădină – parfumul leguminos al dimineţii şi mirosul de cerneală tipografică şi de sublim al fasciculei 159 din Contesa fără nume, abia cumpărată de la chioşcul din Clemenţa.

La auzul „alloului” care anunţa oprirea unui automobil, îşi pături fascicula şi se îndreptă spre poartă cu demnitatea indiferentă a unui chelner în frac, deşi era numai în jiletcă vărgată.

— Bună dimineaţa, Nae. Acasă-i fecioru-meu, frate-meu?

— Vă salut, domnule avocat. Imediat… Ioşca, Ghiţă! Nu se mişcă, domle! Ioşca, Ghiţă! bătu el din palme enervat, răsfrângându-şi buza de jos.

— Hai, Ioşca! Hai, Ioşca!

Şoferul socoti oportun să intervină cu răgetul trompei. Coco delira.

Gheorghiţă şi Ioşca soseau în goană.

— Mata eşti, duduie?

— Chiar eu, Gheorghiţă!

— Sărut mina, duduie. Da mare-ai mai crescut! Mai şi nu ti cunosc! Ci-are şi se mai bucure conaşu Dănuţ… Sărut mina, cuconaşule. Bine-aţi vinit…

— Lasă, domnule! Mă, Ghiţă, mă, serveşte, mă, nu sta ca nărodu! Ce-aştepţi! Mă, degeaba-mi stric eu pieptu cu voi! Taci, Coco!

— Cari-i bagaju matale, duduie?

— N-am bagaj, Gheorghiţă.

— Zău?!

— Zău.

— Iracan di mini! Zic şi eu ca prostu! Parcă n-o ştiu eu pi duduia Olguţa!

Domnul Deleanu ieşi din casă urmat de Nae.

— Gheorghiţă, şi Dănuţ doarme?

— Doarme, da îl sculăm noi.

— Dă-i pace. Miroase-a chef pe-aici! … Haidem la baie, Olguţa. Nu ţi-i poftă de un abur? Un abur uscat, adăugă domnul Deleanu văzând lipsa de entuziasm a Olguţei.

— Da-i pregătesc eu o baie la noi, interveni Gheorghiţă. Zău las-o, cuconaşule!

— Rămân cu menajeria, papa.

— Livănţică-livănţică-livănţică… Dă haine – dă molii…

O ţigancă se oprise la poartă cu panerul înnoptat de livănţică albastră. Avea două glasuri distincte pentru marfa ei. Striga: „livănţică-livănţică-livănţică”, într-un crescendo strident de soprană, care exploada în cer deşteptând îngerii somnoroşi; şi: „dă haine, dă molii”, cu un bariton de baragladină, care poruncea crunt, dârz, răstit, opintit.

— Mişcă d-acolo! o alungă Nae cu un deget de Cezar.

— Aoleo, frumosule, mânca-te-aş! Fă-mi o saftea.

Subt privirea şi buza indignată a lui Nae, Olguţa cumpără întreg cuprinsul panerului.

— Dă să trag şi eu un fum… că nu ţi-o spurc! jindui ţiganca ţigara domnului Deleanu… Aoleo, că bună-i! Să-ţi trăiască frumuşica!

— Ce mai stai? Mişcă! explodă Nae.

— Cea te zborşaşti, mă, pocitule! Iote, mă! Nu vezi că vorbesc cu boiarii!

— Pleacă, madam. Fără vorbă!

— Livănţică-livănţică-livănţică… Dă haine dă molii, păntru pocitanii, păntru chelboşi!

— Papa, îi vorbi Olguţa de pe scara taximetrului trepidant – nu uita complotul: numai tu ai fost la cucoana Catinca pe care eu, natural, n-o cunosc. Invitaţia pe diseară e transmisă prin tine. Te rog, papa, să nu gafezi! …

— Duduie Olguţă, o luă Gheorghiţă confidenţial, nu intrăm pe din faţă: avem noi intrarea noastră.

Rămânând singur, Nae se tolăni din nou în fotoliul din grădină şi, cu devoţiunea musulmanilor, care nu intră în moschee decât după ce şi-au înlocuit încălţările de stradă cu papucii rituali, scuipă printre dinţi, îşi supse de două ori, cu sunet, măseaua, şi întovărăşi iarăşi suferinţele aristocratice ale Contesei fără nume.

Buf, buf… O pernă-n spate, alta-n ceafă.

Prin obloanele deschise, soarele, iezit până atunci, năvălise plin.

— Iii! … Iii?

Dănuţ tresăltă, clipi, îşi scutură capul somnoros gata să se culce din nou pe cealaltă coastă, şi înainte ca ochii să fi văzut şi mintea să fi ghicit, mormăi refrenul copilăriei:

— Dă-mi pace, Olguţa!

O altă pernă izbucni, cu râsete, bufnind gras în părete. Olguţa se aprovizionase cu pernele musafirilor, grămădite pe un dulap în antreţelul odăii de baie.

Trezit de-a binelea în plină bombardare, Dănuţ simţi în inimă elasticitatea unei bucurii. Sări pe covor, în pijama, cu picioarele goale.

— Olguţa?

— Nuuu!

— Ei! … Tu, Olguţa!

Ultima pernă zbură. Dănuţ se feri şi, fiindcă n-avea pernă-n mina, zbură el spre Olguţa. Ondulând ca o apă, Olguţa-i trecu pe subt braţe, în ietac. Dănuţ se răsuci îndărăt. O pernă se turti în fruntea lui.

Bătaia cu perne începu vioaie ca o bătaie cu zăpadă la ieşirea din clasă. Două perne explodară pe geam, una în capul lui Ioşca, alta în braţele lui Nae care privi mai întâi cerul, apoi perna, ca pe un copil din flori depus la el în braţe.

Ochii lui Gheorghiţă participau activ, în locul mânilor, la bătălia ale cărei urmări dezordonate el avea să le sufere. Odaia somnului înviase, ca şi obrajii lui Dănuţ, ca şi inima lui. Parcă-i intrase copilăria pe geamurile deschise, cu soarele.

Gâfâiau. Basmaua Olguţei se strâmbase. Părul lui Dănuţ era vâlvoi. Braţele se mişcau lent ca în filmele de box, încetinite. Cu un „uf” Dănuţ se lăsă pe covor, răstignindu-se orizontal cu faţa în sus. Olguţa-i astupă faţa cu o supremă pernă şi, fără suflare, se trânti lângă el.

Tavanul era un nor din care ningeau fulgi de gâscă scărmănaţi la Medeleni. Vântul legăna ferestrele, acordându-le scârţiitul de scripci, ca pentru o sârbă după o bătută.

— Olguţa, marş la colţ. Dănuţ, treci în ietac. V-arăt eu acuşi. Numai Monica-i cuminte în casa asta!

Prin glasul Olguţei, tonul şi vorbele doamnei Deleanu străbătuseră prin ani, întregind scena.

— Buftea a început.

— Ba tu!

— Minţi!

— Tu minţi.

— Daa? Să spuie Monica?

— Eu, tante Alice, nu ştiu… n-am văzut nimica…

— Vezi, Buftea!

— Lasă, lasă! Am să-ţi arăt eu ţie!

— Marş în ietac, Dănuţ. Are să-ţi arate papucul!

— Iartă-l, tante Alice, izbucni Olguţa cu tremurul Monicăi în glas, întinzând mânile în semn de implorare.

Dănuţ râdea cu hohote… Dar mai lipsea cineva? Avu o tresărire.

— Olguţa, a venit şi Monica! Unde-i?

Dănuţ se ridică.

— Monica!

        „De ce n-am adus-o?” medită Olguţa.

— Nu te ambala! Măria-sa Monica se deplasează mai greu decât mine.

— Gheorghiţă, a venit duduia Monica?

— Eii, şi fi vinit, era aici! …

Bucuria, aprinsă întru întâmpinarea Monicăi, se stinse, şi ca pe o torţă stinsă gândurile o trecură din mâna în mină până în fundurile unde e noaptea şi unde fumegă înnăduşit melancolia.

Dar faţa lui Dănuţ şi faţa sufletului său, întinerite, râdeau Olguţei.

— A venit Olguţa! Ce surpriză! Ce bucurie!

Cu proaspete puteri, o luă în braţe. Un dans nebun înlocui bătaia cu perne. Căzură ameţiţi pe pat.

— Ia să te văd, Olguţa.

— Ne te gęne pas!'40

Se îndepărtă de-a-ndaratele, o privi, o măsură.

— Bine, Olguţa, nici nu ne-am sărutat!

— Pupă-mă, frate.

— Te-ai făcut frumoasă, Olguţa!

— Stop!

— Ai crescut. Hai să ne măsurăm.

Trecură în odaia de baie, în faţa oglinzii, umăr lângă umăr.

— Olguţa, nu trişa! Ai tocuri.

— N-am călcâie, munteanule!

— Cum? Moldova-i egală cu Muntenia?

— Sigur. Moldova are papuci de tenis.

— Ei! Ai venit la Bucureşti în papuci de tenis?

— Tot bagajul meu e pe mine! N-am nimic. Omnia mecum porto 41, cum s-ar exprima Hardtmuth.

— Ei, Olguţa!

— Aşa-i, Gheorghiţă?

— Nica n-are, conaşule! N-o ştii mata pi duduia noastră?!

— Te-a lăsat mama să pleci aşa?

— Am fugit de-acasă…

— Eii!

— Cu…, şovăi Olguţa, plecându-şi capul cu împovărare.

— Cu? se alarmă Dănuţ, serios, cu o mişcare ocrotitoare şi ameninţătoare.

— Cu papa.

Izbucniră în râsete.

— Unde-i papa?

— La baia de aburi. Mai întrebi?

— Bine, Olguţa, şi să nu-mi scrii? Să te fi aşteptat la gară.

— Cu pâne şi sare!

— Zău, Olguţa! … Ei, da tu n-ai luat nimic! Gheorghiţă, iute ceaiul. Ce iei, Olguţa? Ceai? Şocolată? Cafea cu lapte?

— Ş-un ceai, ş-o cafea! se răsti Olguţa cu accent ţigănesc.

Alte hohote de râs. Aşa răspundea Huduba, ţigan lăutar de la Medeleni, clipind alb într-o faţă neagră, când era întrebat alternativ: „Ce vrei, Huduba? Un rachiu? o ţuică?” „Ş-o ţuică, ş-un rachiu.”

— Olguţa, am pentru tine nişte bunătăţi! O mie şi una de nopţi gastronomice.

— Stil simplu şi direct, Metaforel!

— Covrigi cu susan, proaspeţi; cornuri cu sare…

— Bun…

— Frişte.

— Cuax?

— Ceva fain! Cuax, cuax, brekekecs! Ţi-aduci aminte? Săracul Andersen!

— Lasă lirismul! înclin spre covrigi, fără lichide, ştii, am luat ceaiul la Ploieşti, zâmbi Olguţa amintindu-şi de copioasa cafea cu lapte de la cucoana Catinca.

— Gheorghiţă, o sută de mii de covrigi. Zboară!

— Benjaminule, hai să-ţi văd apartamentul. Până acuma numai odaia de baie n-a rămas repetentă.

— Să nu-mi critici garsoniera!

— Că te omoară mama!

— Ce face mama? zâmbi Dănuţ.

— Te-aşteaptă… cum aşteaptă livezile – de zarzări şi de meri, bineînţeles – toastul înspumat al primăverii, în stilul tău.

— Olguţa!

— Ce-i? nu-ţi recunoşti stilul?

— Te mai sărut o dată!

— Pupă-mă, Metaforel! Pe fiecare obraz am câte-o procură: a mamei, a… Adică numai mama mi-a dat!

Dănuţ nu mai avea astâmpăr. Prezenţa Olguţei răspândea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.

Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vâjiise peste balustrada terasei – proclamată filet – alungind definitiv pe Contesa fără nume mână-n mână cu Nae. Cântaseră şi floretele mânuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decât Metaforel.

Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la „Nestor” după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţând prosoape din dulapul gospodărit de mânile, medelenizate”, cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutând o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas râsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.

Acum, Dănuţ urca scara fredonând un lied. Cumpărase de la o ţigancă un mănunchiu de garoafe – numai roşii. Garoafele roşii erau florile Olguţei, încă de pe vremea lui moş Gheorghe. Şi Dănuţ vroia ca în toate odăile să lucească roşul lor ca un pavilion înălţat în cinstea Olguţei.

Se opri în ietac. Auzea ploiţa impetuoasă a duşului şi frânturile unui cântec tineresc – Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne42…”

Tineresc liedul, tineresc glasul, şi primăvăratec murmurul apei.

— Olguţa.

— Olguţa, ce cânţi? … Da! Asta-i dovada telepatiei! Închipuieşte-ţi că şi eu fredonam acelaşi lied.

O clipă, cântecul încetă. Se auzi numai grabnicul foşnet al duşului. Olguţa râdea mut, cu mănuşa aspră în mină, cu picioarele în apă, cu tot trupul îmblănit de săpun. Apoi din nou liedul răsună.

Cu mănunchiul de garoafe în braţe, Dănuţ se aşeză pe marginea patului ascultând.

        …Uneori, la Medeleni, când erau singuri ei trei – Olguţa, Dănuţ şi Monica – Olguţa cânta liedurile lui Heine cu muzică de Schumann, acompaniindu-se la pian. Glasul Olguţei era mic, dar pur, neted, fără stridenţe, fără asprimi, natural ca râsul, şi inteligent. Într-o noapte, pe când Olguţa cânta Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne… Dănuţ urmărise cântecul ca şi cum ar fi fost al său. Şi o dată cu finalul – Sie selber, aller Liebe Wonne, ist Rose, und Lilie, und Taube, und Sonne43. – ochii lui se ridicaseră spre Monica. Monica-l aştepta mai demult, cu ochii îndreptaţi spre el. Se roşiseră amândoi, întorcând capetele… În noaptea aceea de sfârşit de vacanţă, Dănuţ scrisese: „II était un petit pommier Grave comme une mignonne Infante…” „Monica!” „Adina!”

Chipul luminos al „surorii merilor înfloriţi” se întrista blând, şi brumele trecutului îi învăluiră cu treptata lor înserare.

Doi ochi verzi îl priveau… Dănuţ respiră adânc jarul pipărat al garoafelor.

Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilăriei lui.

Aşeză gânditor garoafele, urmărit de glasul Olguţei. Trecu în birou, urmărit de parfumul garoafelor şi de glasul Olguţei.

        „Dragostea mea e naivă ca fluierul unui păstor copil. De aceea zilnic îţi voi spune că-mi eşti dragă, cu toată suflarea iubirii mele mereu înnoite, veşnic aceeaşi.

Ochii tăi mă urmăresc pretutindeni. În ei e tot sufletul meu, toată tinereţea mea; în adâncul lor verde, cu parfum şi răcoare de mintă, se adună zâmbetele mele şi zburdă ca nişte miei pe întâia luncă a drăgostii mele.

Să nu mi-i iei, Adina. Să fie mereu ai mei. Să-mi fie luncă blândă şi pătimaşă dezmierdare a goliciunii mele.

Astăzi e casa plină de garoafe. E sărbătoarea roşie a sărutărilor nopţii. Aş vrea să fiu o garoafă în mânile tale copilăreşti şi sălbatice, Dănuţ.

Diseară am să vin mai târziu…”

Îşi trecu mâna peste frunte, peste faţă. Un geamăt abia desluşit… De ce se temea? De ce spaime stranii îi îngreuiau sufletul ca şi cum, teluric, munţi crunţi s-ar fi înălţat acolo unde, limpezi, pluteau zările, munţi cu vastă suflare îngheţată?

Pe coperta unui caiet de notiţe, scrise repede, oblic, oprindu-se uneori cu faţa aplecată şi oarbă ca deasupra destinului:

Seigneur, oh! Seigneur!

Sur mes tempes brűlantes Poses la douce fraâcheur Des menthes reposantes.

Dis, mon pauvre coeur, Quel est ce seigneur?

Car voici ta plainte.

Voici ta douleur…

Ou est la douceur?

Ou est ton seigneur?

Oh! printemps navrant Sans joie, ni fraâcheur!

Mon amour, mille ans Blanchissent ton printemps”44…

Reluă scrisoara către Adina. Reciti: „Diseară am să vin mai târziu”… Şterse.

        „Poate să trec o clipă pe la tine în timpul zilei. Aproape sigur. Aşteaptă-mă.”

Minţea. Dar vroia să fie sigur că toată ziua îl va aştepta pe el, numai pe el… Ce mizerie!

        „Mon amour, mille ans Blanchissent ton printemps…”

Închise plicul.

Îi scria Adinei în fiecare zi, uneori de-acasă, alteori de la şcoală, pe pupitru sau subt pupitru. Îi scria în fiecare zi, deşi în fiecare zi o vedea. Dar pentru ea era mereu bogat. Sufletul îi trimetea cireşe, cofiţe cu fragi, mere copilăroase, renclode toropite şi prea-dulci piersici, grele ca inima când buzele se topesc sărutate. Pentru ea, sufletul lui Dănuţ avea necontenite crânguri, păduri şi livezi, în care amintirea trupului ei se prefăcea în fructe cu parfum candid sau pătimaş.

De ce se ridicase, ceaţă, între scrisorile de-atunci şi cele de-acum, ziua cea urâtă cu blestemul suferinţei, al îndoielii, al spaimei?

Scrise adresa. Ascunse scrisoarea în fundul saltarului.

Venise Olguta! Venise Olguţa! O auzea cântând… „Monica, de ce n-ai venit şi tu? Ce întreagă mi-ar fi fost bucuria ştiindu-te cu Olguţa alături de mine, aici.

Azi dimineaţă m-am deşteptat cu Olguţa. Intrase ca o glumă înveselind odăile. Tu ai fi fost o lumină, o lumină aurie şi scumpă, cum sunt acelea din noaptea Învierii, pe care le aduci acasă ocrotindu-le cu mânile. O lumină pe care o aprinzi în zilele de furtună, de spaimă, de primejdie, ca să te păzească, să te însenineze.

De ce n-ai venit şi tu, Monica, la fratele tău Dănuţ? Ce zi minunată ar fi fost! Noi trei împreună! V-aş fi pregătit eu singur ceaiul, baia, florile care vă plac. Ce sărbătoare pentru mine să vă primesc eu, să vă îngrijesc eu, să ne facem de cap împreună, să nu dormim toată noaptea – cu cafele negre – să hoinărim prin Bucureşti, să vă însoţesc prin librării şi magazii de vechituri!

Te-aş fi pieptănat eu, Monica, n-am uitat…”

Îşi trecu mâna pe frunte. Şterse cu dungi groase, opace, ultima frază. Oftă. Se aplecă din nou asupra scrisorii.

        „Lipsa ta e o tristeţă, care a intrat în casă o dată cu bucuria venirii Olguţei.

Oare te-ai schimbat, Monica? Am avut o nedumerire văzând-o pe Olguţa. A crescut şi s-a făcut frumoasă deodată. Şi frumuseţea ei are pentru mine ceva necunoscut, enigmatic. Înainte, anul trecut chiar, Olguţa era simpatică, vie, dar copilăroasă, deşi ne teroriza pe amândoi. Mai că n-am recunoscut-o! Nu ştiu de unde vine schimbarea. E tot aşa de veselă – chiar acuma o aud şuierând în odaia de baie, până mai adineaori a cântat – e tot aşa de teribilă, şi totuşi s-a schimbat. Îţi mărturisesc că după ce ne-am bătut cu perne – ştii cum mă deşteaptă Olguţa! – după ce mi-a dat răgaz s-o privesc, s-o văd mai bine, mai că nu-mi venea s-o sărut, s-o tutuiesc. Îmi venea să-i sărut mina respectuos. Noroc că Olguţa-i tot Olguţa! Ar fi fost penibil, odios, imposibil să fim ceremonioşi, jenaţi, străini.

Cum eşti tu, Monica? N-am să te mai recunosc? Nu. Nu se poate, Monica. Ştiu, aş putea spune că aud cum creşte frumuseţea ta mai deplină, mai profundă, mai pură, ca acordurile ariei de Bach.

Dar tu, Monica, vei fi cum ai fost întotdeauna pentru mine, simplă şi clară ca un buchet de violete într-un pahar cu apă limpede, pe masa odăii unde-i copilăria mea, Dănuţ.”

Olguţa-şi făcea corespondenţa la biroul lui Dănuţ.

Era îmbrăcată într-un halat de baie cu ţesutul roş şi creţ ca al garoafelor de pe birou. Îşi pieptănase de o parte şi de alta a cărării la mijloc părul lins, compact ca două aripi de oţel arcuite, bombat pe tâmple, pieptănătură care da trăsăturilor trufia ageră a tinerilor voievozi când primeau călări prada steagurilor duşmane. Dar faţa zâmbea mereu, gata să râdă cu hohote. Şi clămpănitul papucilor arăta pofta de mişcare a trupului biciuit de duş, de răceala apei şi de propriul său neastâmpăr.

        „Ia sama, Melizando! Scrisoarea mea protestează violent. Uită-te bine la ea pe masă, acolo unde ai azvârlit-o ca să citeşti scrisoarea Benjaminului.

Adică de ce ceteşti întâi scrisoarea lui? E mai interesantă decât a mea? Nu. Cel puţin aşa e politicos să-mi răspunzi. Conţine mai multe noutăţi agreabile tandrei Melizanda, decât a mea? Nu. Asta o afirm cu certitudine. Vei simţi, cetind acestea, cum vibrează scrisoarea în mânile tale.

Ce poţi afla din scrisoarea Benjaminului? Că azi dimineaţă a sosit Olguţa la Bucureşti? Perfect. Dar asta o ştiai tu de ieri! Că venirea mea i-a evocat duioase amintiri… ca nişte păsărele micuţe, îngheţate de frig, care încep să ciripească drăgălaş când le încălzeşti în mina?! Dar asta o ştii de când ştii că Metaforel e Metaforel!

Pe câtă vreme eu îţi voi scrie ce-am văzut, ce-am auzit, ce-am dres şi ce-am făcut aici, în casa Benjaminului. Vra să zică „ultima oră cu cele mai palpitante ştiri” o vei găsi în scrisoarea mea, nu în scrisoarea lui. Atunci de ce scrisoarea mea stă pe masă, şi scrisoarea lui în mânile tale? De ce?

Ce-ţi poate scrie Benjaminul? Mă întreb chiar dacă din scrisoarea lui rezultă cu claritate cel mai important eveniment al zilei de azi: sosirea mea. Cred că nu. Şi iată de ce…”

Muşcă rizând dintr-un covrig cu susan. Vedea enervarea şi exasperarea Monicăi la lectura balivernelor, ca şi cum ar fi avut-o în faţă.

Dar avea chef de glumă!

        „Benjaminul nu cunoaşte o elementară axiomă de geometrie plană, anume că „cel mai scurt drum dintre două puncte e linia dreaptă”. Să mă explic. Dacă-i spun, de pildă, lui Puiu: „Cuţulachi, adă trei porţii de îngheţată, două pe fructe, una pe lapte – imediat!” Cuţulachi se uită la mine jalnic, la tine indignat, îşi ia bicicleta, coboară pe strada Neculai Gane, coteşte la dreapta, se opreşte la „Tuffli”, ia îngheţata şi se întoarce acasă, parcurgând în sens invers acelaşi drum ca şi la dus, cu singura deosebire că la dus vroia să se sinucidă şi la întors să se răcorească mâncând îngheţata, ceea ce înseamnă că alt imbold l-a făcut să se ducă şi să vie cu aceeaşi iuţeală pe cel mai scurt drum dintre casa noastră şi cofetărie. Vra să zică Puiu cunoaşte axioma liniei drepte.

Ei, dacă i-aş cere acelaşi serviciu lui Metaforel, ce crezi tu c-ar face? Nu răspunzi? Să-ţi spun eu răspunsul tău: „M-aş duce eu, Olguţa, în locul lui Dănuţ”. Dar asta nu rezolvă problema liniei drepte.

Aşadar, Benjaminul auzind serviciul pe care i-l cer, în loc să-şi ia pălăria, să plece la vale pe strada Neculai Gane, şi-ar trece mina prin chică – are o chică extraordinară; mă mir cum de-a scăpat! – şi ar porni-o prin Calea-lactee, ar colinda toate constelaţiile şi după vreo câteva sute de mii de ani s-ar întoarce cu îngheţata de la „Tuffli”, de mii de ori topită şi reîngheţată prin temperaturile varii ale traiectului astral…

Aşa-i Metaforel! Nu poate spune un lucru simplu decât după ce-a colindat toate constelaţiile metaforelor. Îl întrebi: „Cum e afară?” Îţi răspunde: „Orizontul serveşte omletul zeilor; acuşi trebuie să vină şi farfuria cu frişcă proaspătă”. Cu alte cuvinte: soarele apune, acuşi trebuie să răsară luna.

Îl întrebi: „Câte ceasuri?” Îţi răspunde: „Timpul e crucificat”. Cu alte cuvinte: e nouă şi un sfert, sau trei fără un sfert, ore când minutarele sunt unul în prelungirea celuilalt.

Cum vezi, scumpă Melizandă, în această privinţă Metaforei samănă cu Neculai. Ambii sunt adversarii liniei drepte.

Atunci de ce ceteşti scrisoarea lui, din care nu vei afla nimic şi nu scrisoarea mea din care vei afla totul?

Asta mă revoltă, scumpă Melizandă. Ce vrei? Nu pot suferi ca scrisoarea mea să facă anticameră! Şi fiindcă anticamera e inevitabilă, dat fiind concurenţa scrisorii Benjaminului, te voi pedepsi pe unde ai păcătuit, ca sfântul Dumnezeu.

Deci, nu-ţi scriu nimic. Află dacă poţi ce te interesezează din scrisoarea metaforoasă a Benjaminului, pe care o sorbi subt privirea furioasă şi indignată a scrisorii mele.

Olguţa.

P. S. Ţi-ai şters ochii? Bun! Acuma ascultă cele ce urmează, fără să te impacientezi. Azi am chef de vorbă: sper că şi se cunoaşte! Asta-i o caracteristică a Bucureştiului. La Iaşi ai chef să taci – tu, nu eu – aici ai chef să vorbeşti – eu, nu tu. În fond, asta-i o caracteristică a mea. Fraternizez cu Bucureştiul limbut ca şi mine.

Ascultă un poem.

Deschid mai întâi o paranteză. După ce mi-am făcut baia – dragă Melizando, peniţa e îngrozitoare (scârţâie şi zgârie) dar Benjaminul e epatant: are o odaie de baie şi nişte halate şi nişte parfumuri! … – vra să zică după ce mi-am făcut baia intru în biroul Benjaminului: îl surprind într-o poză inspirată, cu mâna pe frunte – ca statuile pansive, părul vâlvoi, specialitatea casei, ochii languroşi, de rigoare. Imediat l-am trimis să se calmeze la duş şi i-am luat locul. Sunt nevoită, oricât te vei indigna, să deschid o nouă paranteză. Dar fiindcă suntem pe teritoriul unei alte paranteze, deschisă mai sus, s-o numim pe aceasta – tot avem noi moldovenii mania diminutivelor – o paranteziţă, sau parantezişoară, sau parantezelă, sau parantezusculă.

Am făcut o descoperire a cărei însemnătate nu-ţi va scăpa, şi pe care te rog s-o comunici profesoarei noastre de română pentru ca aceasta la rândul ei s-o comunice Academiei Române. Formulez descoperirea mea astfel: scaunul sau fotoliul „cheie de boltă” în explicarea scriitorului sau a operei.

Această lapidară formulă este punctul de plecare al noii teorii pe care deocamdată o schiţez numai.

Ca să fii scriitor – mai întâi – trebuie să scrii. Ca să scrii, trebuie să stai. Ca să stai trebuie să ai pe ce şedea. Aşadar, ca să fii scriitor, trebuie să ai un scaun sau un fotoliu pe care să stai. Restul vine de la sine, dacă nu vine…

Dar ce este scaunul sau fotoliul în raport cu scriitorul? Aici e totul. Este sinteza „rasei”, „mediului”, „circumstanţelor” – să m-audă Taine! – şi a eredităţii.

Sinteza rasei: evident, un scriitor de rasă albă îşi va alege un scaun civilizat, un scaun care să-i poată oferi confortul a cărui nevoie e organică tuturor celor care aparţin acestei rase care şi-a pierdut coada de foarte multă vreme: dar un scriitor de rasă neagră? Aici îmi vei putea obiecta – tu sau, eventual, Academia Română – că oamenii de rasă neagră nu stau pe scaune. Ei, şi! Dacă nu stau pe scaune asta înseamnă că nu scriu. Dovediţi-mi contrarul, citind în original operele unui scriitor de rasă neagră, care se poartă gol, e antropofag şi nu stă pe scaun. Exclud rasa neagră. Când va binevoi să stea pe scaun, vom sta de vorbă.

Sinteza mediului. Scriitorul poporanist (vezi revista Viaţa românească) va sta pe un scaun cu trei picioare, la fel cu acela pe care stau, când îşi mănâncă mămăliga, eroii rustici, cărora şi el le aparţine (prin legături sufleteşti, dacă nu familiare) şi între care se simte „regenerat”; scriitorul aristocrat şi cu literatură aristocratizantă va sta pe un scaun Louis XV sau Louis XVI, de un stil tot atât de autentic şi de pur ca şi acela al eroinelor sale (vezi Duiliu Zamfirescu).

Sinteza circumstanţelor. Scriitorul boem va sta pe un scaun boem, evacuat ca şi el de toţi proprietarii, din toate mansardele, pe toate vremile, fără nici un menajament. Aşadar vom avea un tip de scaun alarmat, eu picioarele rupte şi prost reparate, un scaun anarhic, proletar. Scriitorul căsătorit şi gospodar va avea un scaun obez, care nu se clinteşte de la locul lui din faţa biroului, un scaun căruia zilnic îi face toaleta o cucoană scrupuloasă la ştersul colbului. Vom avea un tip de scaun sedentar, care n-are măcar experienţa frigului sau ploşniţelor…

Sinteza eredităţii: Tată, bunic şi străbunic magistrat, odrasla lor ultimă, scriitor. Pe ce scaun? Este o infirmitate comună tuturor sedentarilor, dizgraţioasă şi inomabilă, care implică scaunul cu fund moale sau „rondul de piele”. Deci eredul acestei infirmităţi îşi va compune operele pe un scaun cu fund moale. Sau, dacă va avea temeritatea să nu respecte exigenţele eredităţii, statul pe scaun va fi un calvar, şi scrierile sale vor avea grimasa celor atinşi de infirmitatea de care-ţi vorbeam când stau pe scaune dure, şi titlurile operelor sale vor fi: Dureri tainice, Prometeu, Răstigniri. Vra să zică scaunul este o sinteză. Şi între scaun şi scriitor se întâmpla fenomenul numit în chimie osmoză, adică o interpătrundere, un schimb de energii şi influenţe. Aşa că se poate spune că operele unui scriitor sunt rezultatul colaborării permanente dintre el şi scaunul său. Nu crezi? Atunci de ce scriitorul nu poate scrie decât pe scaunul său? (Toţi afirmă aceasta.) Fiindcă absenţa scaunului său îl lipseşte de un colaborator indispensabil.

Concluzia. Arată-mi scaunul scriitorului, şi-ţi voi spune cum e şi ce scrie scriitorul. Aceasta e teorie. Dar acum să-ţi indic o latură practică a acestei teorii, o terapeutică literară. Iat-o. Scaunele de lucru ale scriitorilor morţi există, chiar dacă operele lor au pierit. La ce servesc acele scaune ilustre? La nimic.

Cel mult, unele din ele, satisfac o indiscretă curiozitate a posterităţii, şi-atât. Iar altele sunt vândute de moştenitorii scriitorilor dacă au o valoare intrinsecă (vorbesc de scaune) sau trimise în pod, dacă scriitorul respectiv n-a devenit ilustru după moarte, şi scaunul său, congediat de istoria literară, n-are măcar o valoare comercială.

Graţie descoperirii mele însă, acele relicve pot căpăta o utilitate practică. Cum ţi-am dovedit mai sus, scaunul e impregnat de personalitatea scriitorului, după cum scriitorul fusese impregnat de personalitatea scaunului. Şi prin aceasta scaunul poate fi transformat într-un adevărat sanatoriu literar.

Exemplu. Criticii vigilenţi semnalează publicului cititor că junele X este atins de boala sentimentalismului. Ce-i de făcut pentru a-l salva? Foarte simplu. O cură de două-trei săptămâni pe scaunul lui Voltaire, şi literatura va scăpa de un scriitor, şi scriitorul va scăpa de-o boală incurabilă altfel. La noi în ţară, de pildă, aş obliga pe fiecare scriitor incipient să facă o lungă siestă, pe scaunul lui Caragiale, plătind, evident, o taxă acestuia. Astfel, literatura românească ar rămânea mai săracă numeric, iar Caragiale ar avea un venit egal cu al latifundiarilor.

Închid toate parantezele. (Am uitat câte-am deschis.)

Cum am luat locul Benjaminului m-am simţit inspirată. Şi la biuroul său am compus următorul poem:

Minunile amorului „Îmi plăceau fetele. Grozav îmi plăceau! Mă prăpădeam după ele! Fie micuţe, fie năltuţe, fie grăsuţe, fie slăbuţe, fie masive, fie gingaşe, fie limbute, fie tăcute, fie cochete, fie simpluţe, fie isteţe, fie lălâi, fie brunete, fie şatene, fie roşcate, fie blondinete, fie ochioase, fie năsoase, fie cârnuţe, fie buzate, fie pistruiete, fie şpanche – îmi plăceau fetele şi gata! …

Dar de când te-am văzut pe tine, Unica, Adorata, Preacurata, Minunata, mor după tine. Şi tu-mi eşti şi micuţă, şi năltuţă şi grăsuţă şi slăbuţă etc…” (Nu mai continuu ca să n-am aerul că jignesc.)

De ce strâmbi din nas, Melizando? De ce nu-ţi place poemul meu? Fiindcă nu-i scris franţuzeşte? Ţi-l traduc imediat. Nimic mai uşor! … Acuma-ţi place! Dar ascultă-l pe nemţeşte, în versiunea lui Heine: „Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne, Die liebt'ich eins alle în Liebeswonne.

Ich libe'sie nicht mer, ich liebe alleine Die Kleine, die Faine, die Reine, die Eine.

Sie selber, aller Liebe Wonne, Ist Rose und Lilie, und Taube, und Sonne45.”

Te-ai emoţionat puţin! Ce vrei? Aşa mi-e dat mie! Şi un neamţ ca Heine te poate emoţiona; eu nu!

Dar acum atenţie, ca la matematici.

Fredonam acest lied – poate cu acelaşi scop cu care se introduce hârtia de tournesol în baze şi acizi la experienţele chimice.

Benjaminul mă aude şi-mi spune – pedant, cum obişnuieşte – că asta e dovada telepatiei fiindcă şi el fredona acelaşi lied.

Ce mai spui? Pleci ochii în pământ? Roşeşti? Acuma îţi place poemul meu? nu-i aşa?

Concluzia 1. Asta înseamnă, scumpă Melizandă, că ceea ce ţi-am spus la Iaşi şi ceea ce ţi-am scris la începutul scrisorii, este exact. Benjaminul nu cunoaşte linia dreaptă. Adina este o stea – hai să zicem – în parcursul astral al Benjaminului.

N-ai grijă: tot la tine ajunge.

Concluzia II. Făcând bilanţul scrisorii mele mă întreb: adică de ce ţi-am scris atâta? Simplu era să încep cu sfârşitul şi să pun punct. N-am făcut aşa: de ce? Fiindcă am năravul digresiunilor, precum Benjaminul îl are pe-al metaforelor.

Cu alte cuvinte, nici Benjaminul, nici eu nu cunoaştem linia dreaptă. Dar dovadă mai concludentă decât asta că suntem fraţi ce vrei? Şi dacă suntem fraţi într-atâta – întru părinţi şi întru năravuri – înseamnă că-l cunosc tot aşa de bine ca şi pe mine. Şi atunci consideraţiile mele asupra traiectoriei lirice a Benjaminului sunt purul adevăr.

Quod erat demonstrandum, Olguţa.”

— Gata, Olguţa?

— Bre, bre! Ce intrare senzaţională! În „marinel!”

Dănuţ se gătise în alb: haină de olandă, civilă bineînţeles. Părul lins pe spate. Avea într-adevăr un aer marinăresc, de june aspirant, voinic şi cochet, cu cearcăne marine în jurul ochilor.

— Tu nu te-mbraci, Olguţa?

— Cu ce?

— Cu…

— Cu?

— Rochia la spălat, bluza la spălat, şi eu trebuie să mă îmbrac. Cu ce? Asta-i problema. Ai cuvântul.

— Nu, serios, cu ce te-mbraci?

— Îmbracă-mă.

— Cu ce?

— N-ai prietine?

— Ei!

Dănuţ se roşise. Olguţa zâmbea.

— Tu ştii că pământul e rotund?

— Nu ştiai? Află.

— Olguţa, serios, cu ce te-mbraci?

— Dacă pleci, urmă imperturbabilă Olguţa, dintr-un punct al pământului, şi ai fire de globtrotter, ajungi la acelaşi punct. Aşa şi eu. Plec de la pantaloni – singura mea îmbrăcăminte în momentul de faţă – şi ajung tot la pantaloni, la pantalonii tăi însă.

— Te-mbraci c-o uniformă de-a mea?

— Ai sesizat?

— Aa! Ar fi nostim! I-am face o farsă lui Mircea! … Nu, serios, Olguţa?

— Nu, serios, Olguţa? … Eşti extraordinar! Cum spun ceva serios, familia crede că-i glumă! Tu eşti perechea Melizandei. Îi spun: „Melizando, junele R. M. S.”…

— Ce-i asta?

— Adică cine-i ăla, vrei să spui?

— Cine-i?

— R. M. S., adică Minodor Stratulativ plus R. R. E de la mine.

— Cine-i acest caraghios?

— Nu-i de loc caraghios, să mă ierţi! Licenţiat în drept, secretarul lui papa; un preafrumos june – un Pelleas, în stilul tău.

— Şi ce-i cu el?

— Ascultă cu răbdare ş-ai să vezi. Vra să zică îi spun Monicăi: junele R. M. S. E cupidonizant faţă de tine. Răspunsul: „Nu! Serios?” Întocmai ca tine. Ascultă, Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeţi vorbesc serios. De asta-mi place mie Caragiale, şi ţie nu.

— Serios, Olguţa, îi face curte Monicăi?

— Serios, foarte serios, arhiserios. Dacă vrei, mă jur.

— Şi Monica?

— Monica? Monica-i Monica! întreab-o.

— Şi-l cheamă Stratulativ?

— Plus Minodor.

— E ridicol.

— Numele, el nu. Şi după cum ştii, omul face numele.

— N-are nici-o importanţă! Da-mi pare aşa de curios să ştiu că cineva îi face curte Monicăi!

— Nu-i curios de loc. Când e aşa de frumoasă! îi face curte tot Iaşul. Aş putea face un catalog cu numele admiratorilor.

— Poate! Da mie-mi pare curios … Orice mi-i spune tu, n-o pot vedea pe Monica între oameni. Eu o văd la noi la Medeleni, cu noi, în livadă. N-o văd pe Monica decât la o parte de lume, ca o icoană, ştiută din copilărie, pe acelaşi părete alb, în aceeaşi odaie tăcută…

Cu mânile în buzunar, Dănuţ se plimba prin odaie, agitat. Olguţa muşca dintr-un covrig.

— Uite, urmă Dănuţ, numai fraza aceasta: „Minodor Stratulativ îi face curte Monicăi”, e jignitoare…

— Jignitoare? Pentru cine?

— Pentru Monica.

— Nu se ştie! Asta numai ea poate s-o spună.

— Nu. Din alt punct de vedere, din punct de vedere estetic. Pe tine nu te… jigneşte…

— Iar?

— …nu te supără noţiunea aceasta mondenă, frivolă, „a face curte” alăturată de numele Monicăi?

— Dragă Metaforel, expresia „a face curte” e incomplectă. E întreagă, şi poate fi discutată numai atunci când îi adaugi şi persoana care face curte.

— Nu, Olguţa. Şi numele acesta Monica, şi… sora noastră…

Olguţa zâmbi.

— …care-l poartă aşa de firesc, ca ceva religios. „A face curte”, alături de cuvântul Monica, e o impietate, o dezarmonie, ca o cutie cu fard alături de o evanghelie.

— Scrie-i Melizandei că eşti jignit de succesele ei şi că alături de numele ei nu admiţi decât cuvântul „dragoste”: asta-i ideea, nu?

Dănuţ se înroşi şi se întoarse cu faţa spre fereastră.

Olguţa-şi reluă scrisul.

        „Dragă mamă, Degeaba te superi. Neculai nu-i nici stilat, nici meloman. Oricât i-ai spune să nu intre într-o odaie fără să nu bată la uşă, el va intra; şi oricât te vei enerva că te deranjează de la pian cu discursurile lui, el te va deranja. Dar de data aceasta, fie, că face – cum se spune în stil democratic. O compoziţie de-a Olguţei – având ca temă „cum este şi ce face Benjaminul” – atârna mai greu, chiar într-o inimă fanatică, decât o sonată de Beethoven…

Cum este Benjaminul? Mare şi frumos.

Ce face? Bine, merci.

Ce-ai spune, mamă dragă, dacă, urmându-ţi sfaturile, după aceste două concise răspunsuri, m-aş iscăli? Vezi, mamă dragă, că uneori e mai utilă insuportabila limbuţie a Olguţei decât muţenia scumpă la vorbă şi la scris a Benjaminului…”

— Olguţa, ce scrii tu de-atâta vreme?

— Pardon, pardon! îl opri Olguţa acoperind scrisoarea cu mâna. Fii discret, Metaforel!

— De ce nu-mi arăţi?

— Fiindcă nu se poate.

— Olguţa!

— Ce-ai păţit!

— Evrika! Tu scrii, răspică Dănuţ accentuat, sărutând-o pe amândoi obrajii.

— Stop! Stop! … Ei, da, scriu.

— Scrii, Olguţa? Şi tu scrii? jubilă Dănuţ, bătând din palme.

— Sigur, scriu scrisori, după cum vezi!

— Fii sinceră, Olguţa. Mărturiseşte: şi tu faci literatură.

— Nuuu! Faci tu pentru tot neamul!

— Dacă-i adevărat ce spui, rău faci că nu scrii, Olguţa. Păcat!

— Ţi-e poftă de scris? Poftim: pune-te şi scrie mamei. De când nu i-ai scris?

— …îi scriu câte-o carte poştală… din când în când.

— De când nu i-ai scris?

— De la Crăciun, mi se pare.

— Eu sunt sigură. Ascultă Benjaminule, un alt aforism: Cel mai crud animal e poetul sentimental, tigrul, care are o reputaţie de cruzime bine stabilită, mănâncă prada numai când i-i foame, şi după ce-a mâncat îşi linge buzele şi se culcă; poetul sentimental e crud oricând, în mod dezinteresat – ca să zic aşa – dar varsă mereu lacrimi versificate. Asta e nesuferit!

Bufni de râs în faţa aerului dezolat al lui Dănuţ.

— Pune-te şi scrie mamei, tigru metaforic!

Dănuţ începu să scrie pe marginea ferestrei, în timp ce Olguţa îşi reluă condeiul şi covrigul.

        „Dragă mamă, Iartă-mă că nu ţi-am scris de-atâta vreme…”

Se opri enervat. Pe cât scria de uşor şi direct versuri şi scrisori de dragoste, pe-atât de greu izbutea să închege o simplă scrisoare cu naraţiune curentă.

De la întâia frază se descuraja, se dezgusta. Prozaismul şi înlănţuirea stereotipă a concretului îi apăsau condeiul, paralizându-l. Scrisorile pe gustul lui erau numai fulgere lirice, impresii, eliptic exprimate, şi metafore prin care sufletul să-şi plimbe lenea şi melancoliile cu trenă lungă, ca printr-o alee de plopi înalţi.

        „. Nu ţi-am scris de-atâta vreme fiindcă am fost ocupat. Azi dimineaţă a venit Olguţa…”

Auzea peniţa Olguţei alunecând cu presteţă, ca un patinator îmbătat de ger şi de viteza tăioasă. Alături de ea se simţea infirm, ca un olog nevoit să-şi târască trupul cu mânile din piatră în piatră.

Întoarse capul. Olguţa scria ca şi în copilărie, cu vârful limbei afară, ca o mlădie corniţă mefistofelică. Pletele-i alunecaseră pe frunte: o frunte mică, dar dominând cu arcul ei încordat rădăcina nasului, o frunte care nu chema dezmierdările plăpânde, ci da senzaţia vigoarei, vitezei şi trufiei, ca o pânză bombată de vânt, minusculă în zarea marină, dar purtătoare a unei corăbii cu bogăţii şi marinari atletici.

        „Fruntea Olguţei dă nostalgia luptei”, gândi Dănuţ. Şi iarăşi, ocoli cu un fel de mânie, de ciudă amintirea Monicăi. Dacă Monica ar fi intrat pe uşă în acea clipă, nu i-ar fi sărit înainte, nu i-ar fi zâmbit, nu i-ar fi strâns mânile. Ar fi întâmpinat-o corect, distant, poate glacial… Dar fiindcă Monica nu intra pe uşă, fiindcă Monica era departe – poate alta decât aceea pe care o ştia din copilărie – era neliniştit ca şi cum i s-ar fi furat ceva, fără să ştie bine ce, ca şi cum ar fi trecut o umbră de nour pe un îndepărtat şi veşnic vesel, până atunci, hotar al sufletului, ca şi cum pe un cireş al lui, necopt încă, abia aburit de roşeaţă, s-ar fi abătut prădalnic un stol de vrăbii.

Reciti scrisoarea începută: „Dragă mamă, Iartă-mă că nu ţi-am scris de-atâta vreme…”

Rupse scrisoarea.

— Nu merge proza? Scrie-i în versuri. Are şi mama dreptul la o mică ofrandă de trufandale… leguminoase, dacă nu florale.

— Mă duc să-ţi pregătesc o uniformă. Isprăveşte şi tu, să stăm de vorbă.

Olguţa zâmbi lung în urma lui Dănuţ şi-şi continuă scrisoarea.

        „. Şi-acum – după ce-am răspuns copios la întrebările: cum este şi ce face Benjaminul – să trecem la futilităţi, adică la restul lumii.

Prima cursă pe care am făcut-o sosind în Bucureşti a fost în Popa Nan. Teribil nume! Teribil trebuie să fi fost şi popa! La cucoana Catinca. Nu te scandaliza, mamă dragă! Nu i-am sculat din somn. Erau la cafea în costum lejer. De altminteri, tu ştii că papa şi cu mine avem o reputaţie de răucrescuţi, care corespunde realităţii ca mai toate reputaţiile. E curios cum părerile majorităţii oamenilor – luate-n parte – sunt sub 0, adică neghioabe. De îndată însă ce părerea devine colectivă – cum e în cazul reputaţiei – este inteligentă, chiar dacă nu e răutăcioasă. Dac-am spus o prostie – şi mi se pare că aşa-i, ştii, în fuga condeiului! – teoria aceasta s-ar confirma. Închid paranteza. De altfel, nici nu ştiu bine dacă am deschis-o. Asta-i o scuzabilă manie a mea, pe care o are şi respectabilul savant N. Iorga: jonglăm cu parantezele, el în public, eu în patru ochi.

Trebuie să adaug ceva în privinţa buneicreşteri: deşi papa şi cu mine suntem răucrescuţi, familia noastră e binecrescută. Şi iată de ce: tu şi cu Monica sunteţi într-un taler al balanţei; papa şi cu mine în celălalt. Greutăţile se neutralizează. Echilibrul e stabil. Pe Benjamin nu-l pun la cântar, el fiind mai presus de astfel de aparate umane. Am vorbit bine?

Ajunseseră în Popa Nan. Să intrăm.

— Bucuroşi de oaspeţi?

— Bucuroşi.

Aşa de bucuroşi, că de-abia am scăpat de-acolo.

Cucoana Catinca? C'est une femme ŕ poigne46, Un fel de Napoleon al casei din Popa Nan. Dacă ar fi o revoluţie în Bucureşti o văd pe cucoana Catinca în fruntea popă-nănenilor impunându-se dictator. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost părechea ideală a lui Herr Direktor. Puşche pe limba-mi.

Conu Mihăiţă, în schimb, e dulce ca vanilia. Nici n-are nevoie cucoana Catinca să-l ducă de nas; vine el singur, cu nasul magnetizat gata. Am însă impresia că dulceaţa dumnealui – ca să vorbesc ŕ la Sadoveanu – e agrementată cu puţintică ironie – şi pentru el, şi pentru ceilalţi. Amândoi sunt nişte oameni de ispravă cum rar întâlneşti – ştii, eu, cu experienţa mea, pot să-mi permit astfel de reflecţii. Şi ştie cucoana Catinca să facă o cafea! Ţi-ţi! Cu tot regretul, te-a pus în cofă!

Am avut o surpriză cu Hardtmuth! Închipuieşte-ţi că nu-i de loc Hardtmuth! De loc, premiant întâi, model brevetat! Dacă afirmi, de pildă, că Ştefan cel Mare a murit în 1500 în loc de – habar n-am data exactă! – nu se uită la tine condoleant, având aerul să-ţi spună: „Vai! ce prost eşti!” Vorbeşte ca toţi oamenii, fără să intercaleze citate latineşti, cum pretindeam că face când nu-l cunoşteam, şi cum fac eu, fiindcă nu ştiu latineşte, probabil! E un fel de duduie care-a studiat la „Humpel” şi a cetit versuri pe „banca Graţielelor”. Se roşeşte aşa de repede şi de uşor, încât ai impresia că are inima în cap, nu în piept. Şi nu poate vorbi de Bucureşti decât sub formă imprecatorie. Drept să-ţi spun, mamă dragă – ş-aici simt că am datoria să deschid o paranteză obiectivă – asta îmi displace profund. Ce-i moda asta la moldoveni să ponegrească Bucureştiul? Că-i conrupt, că-i vulgar, că-i murdar, că n-are stil, că-i mahalaua Parisului etc. Cuax? Cu Bucureştiul e ca şi cu piesele frivole ale teatrelor de vară. Toţi îl critică şi toţi îl frecventează, făcând chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place Bucureştiul. E un oraş care cânta – cam tare, cam fals – dar cânta. Vibrează. E viu. Mă simt bine dispusă aici, am poftă de mâncare şi nu mă simt exilată pe Calea Victoriei, pe care de altfel n-am văzut-o decât în treacăt, venind de la gară – dar mai exagerez şi eu puţin!

Aceste judicioase reflecţii le-am împărtăşit şi lui papa, când ne întorceam de la cucoana Catinca. Papa a căzut de acord cu mine: de n-ar uita, numai, până la Iaşi!

Revin la duduia Mircea. Îmi pare că însuşirile părinţilor săi sunt în el în stare de indiviziune, cum se spune în limbaj juridic, dar atenuate. Nu-i nici vanilie, nici Napoleon: fă şi tu o medie între vanilie şi Napoleon, ş-ai să vezi ce iese. Ca fizic, frumuşel şi fin: îl văd jucând pe L'Aiglon47.

Vra să zică ţi-am vorbit şi despre amicul cel mai bun al Benjaminului. Invitaţia de a petrece vacanţa la Medeleni a acceptat-o… cucoana Catinca: ea se exprimă pentru toţi…

Am făcut o pauză. Extraordinar e papa! A sosit chiar acum din târg: îmbăiat, ras, fresco, musteaţa puţin încreţită. Îl vezi? Să aibă tupeul să mai spuie că Bucureştiul e aşa şi pe dincolo! Dar să-ţi spun în ce constă extraordinarul: ce crezi c-a adus papa? Stridii. Se ceteşte: stridii, cu apă la gură. De unde le-a denişat în zi de duminică? Mister. E extraordinar papa! Nu degeaba-i spun eu Aladin.

Nenorocirea cea mare e că Benjaminul m-a îndopat cu covrigi. Ce-i de făcut? Singura soluţie – acceptată de altfel, căci icoana de Herr Direktor nu s-a trezit încă, şi-s două jumătate! – e să-mi jac poftă de mâncare prin mişcare, adică scriind.

Olguţa.

P. S. Nu zâmbi. Aşa-i. Ştiu. Post-scriptumul este Benjaminul meu. Şi ce nu face o mamă pentru al său post-scriptum!

Uitasem să-ţi comunic că ai uitat să-mi comunici un comision capital: să-ţi cumpăr levănţică. Aşa-i? De adus mi-am adus aminte acuma, dar levănţică n-am cumpărat încă şi cum sunt „şi distrată şi uitucă” – citez, după cum vezi, autori serioşi – ce-i de făcut?

Foarte simplu. Dă-mi o telegramă urgentă. O voi alătura imediat. Tu o trimeţi numai la poştă.

P. P. S. Te rog supraveghează-l pe Cuţulachi în lipsa mea. În Monica n-am încredere: e prea moale. Îi interzic formal lui Cuţulachi orgiile de cosmetic. Nu înţeleg de ce se îndărătniceşte să-şi facă cărare, când e tuns chilug! Asta nu-i poate intra în cap. Dar nici eu nu tolerez cosmeticul. Dacă-l prinzi uns, pune-o pe Profira, în faţa ta, să-l spele cu leşie şi cu borş. Am să-l educ eu la vară.

Te sărut, Olguţa.”

— Olguţa, nu ne tortura!

— Papa, numai să scriu o telegramă.

— O telegramă? Cui?

— Mie.

Dănuţ şi domnul Delaanu, se aplecară peste umerii Olguţei.

        „Olga Deleanu Pitar-Moşu 20

Bucureşti.

Urgent.

Nu, uita să-mi cumperi levănţică. Stop. Institui premiu pentru memorie o duzină ciorapi de mătasă şi alte surprize. Stop. Să nu-mi vii gutunărită. Stop. Pune-ţi pelerina. Stop. Nu bea apă când eşti năduşită. Stop. Multe sărutări lui Dănuţ.

Mama.”

Se încinse un râs şcolăresc. Olguţa-şi lipi scrisorile.

— Hainele, Metaforel.

— După dejun.

— Vai! Am amorţit! Nu mă pot mişca.

— Hai s-o luăm pe umeri, propuse domnul Deleanu.

— Hop! Aii! se văită Olguţa, purtată pe umerii lor, schimonosindu-se din pricina furnicăturilor.

— Herr Direktor doarme?

— Dus!

— Jos cu el!

— La moarte!

— Hai să-l trezim cu muzică. Deşteaptă-te, române. Hai! Papa, să nu cânţi fals. Atenţie! Una, două, trei: Deş-teap-tă-te, ro-mâ-ne…

Văzând alaiul care cobora pe scări urlând „din som-nul-cel-de moa-ar-te” – Nae întoarse capul, cu buza de jos răsfrânta, ca în faţa unui spectacol indecent; în timp ce, ieşind din ietac în halat de odaie, cu monoclul în ochi şi ţigara în gură, Herr Direktor exclamă frecându-şi tâmplele:

— Îs beat sau nu-s beat?

— În-ca-re-te-aaa-dân-ci-i-ră, bar-ba-rii de tira-a-ani, bar-ba-rii-de-ti-rani…”

— Îs treaz fraţilor, dar nu va ţine mult!

Şi, intrând în pas cu cortegiul Olguţei, intona cu glas dogit:

— A-cum-ori-ni-cio-da-tă, cro-ieş-te-ţi-al-tă-soar-ar-tă…”

În urma corului, care râdea cântând în sofragerie, Nae îşi frecă ochii şi, încordându-se, intră demn în infern.

        * „. Atunci ne-ntâlnim la patru. Nu uita Infanta.”

La patru fără douăzeci, Mircea apăruse în capătul străzii Pitar-Moşu, cu Au jardin de l'Infante în mina.

Ca să nu depăşească ora indicată de Olguţa, începuse pregătirile de la unu, cu febrilitate, după o apatie care-o făcuse pe cucoana Catinca în timpul dejunului să spună:

— Măndiţo, du furculiţa la gură, lui conaşu Mircea!

În timp ce Măndiţă înfierbântase maşina de călcat, el îşi lustruise pantofii galbeni. Apoi supraveghease netezirea şireturilor de la pantofi. Apoi îşi călcase singur pantalonii de olandă; în Măndiţă n-avea încredere; ea era femeie – prin urmare, incapabilă să înţeleagă însemnătatea dungii – şi pe deasupra nu putea fi în stare să facă un astfel de efort. În concepţia lui Mircea, călcatul pantalonilor era ceva asemănător cu săparea unui tunel prin munţi de granit, cu îmblânzirea unui cal sălbatec, cu duelul a doi adversari crânceni. De aceea n-avea încredere nici în croitori. Croitorul e un profesionist indiferent; dunga, pentru el, e un mijloc de câştig, nu un scop. Şi nu poate fi capabilă o mina indiferentă de tensiunea laborioasă şi pasionată din care iesă dunga netă şi tăioasă, ca o lamă din focul care i-a modelat şi călit oţelul.

Îşi călcase pantalonii îndelung, fără cruţare, udind cârpa fumegândă încă de fierbinţeala jilavă, fără să-i dea răgaz să se usuce de-a binelea, apăsând cu toată puterea în minerul maşinei dogoritoare, participând cu trup şi suflet la această trudă dătătoare de migrene şi crampe musculare.

Apoi urmase problema „cărării”, inedită pentru Mircea. Până atunci se pieptănase cu cărare la stânga, fără să ştie de ce anume şi fără să se preocupe dacă-i şedea bine sau nu. De data aceasta, însă, după ce-şi udase părul, tocmai când începuse să-şi aleagă maşinal cărarea, se oprise zăpăcit în faţa unei adevărate răspântii de cărări. De ce la stânga, şi nu la dreapta sau la mijloc? Încercase deci cărarea la dreapta, la stânga, la mijloc, având mereu impresia că ultima îl dezavantajează mai grav decât precedentele. Îşi pieptănase părul pe spate, ca Dănuţ. Nu-l prindea! Avea fruntea prea mare! Descoperirea ei complectă îl stânjenea ca o indiscreţie, ca o fanfaronadă, ca un decoltaj… Revenise la vechea cărare, regretându-le pe celelalte.

Călcatul pantalonilor şi enervarea pieptănatului îl congestionaseră, învăluindu-i obrajii cu o flacără vestitoare parcă de furuncule…

De la două la trei se plimbase prin odăi, gata îmbrăcat, oprindu-se în faţa fiecărei oglinzi, alungat de fiecare dintre ele spre alta, cu speranţa dezminţită că următoarea îi va fi mai puţin ostilă.

Era extenuat şi nu îndrăznea să stea jos din pricina dungii. În dezacord cu inima lui, timpul trecea încet, şi singura lectură posibilă era exasperanta lectură a orelor.

De obicei, migrenele lui Mircea erau precedate de obsesii muzicale, violent scandate de bătaia tâmplelor: refrenuri de operete, detestate; sau, mai ales, canţonetele populare fredonate de melomanii nocturni din Popa Nan. De astă dată, migrena se anunţase prin imnul regal: „Trăiască regele în pace şi onor etc…”

Întovărăşit de fanfarele migrenei monarhiste, la trei plecase de-acasă.

        „Atunci ne-ntâlnim la patru…”

La patru fără zece pusese mâna pe mânerul portiţei din Pitar Moşu 20. Apăsând minerul, meditase, şovăise, îl privise cum se ridică din nou purtându-i mina – ca pe un înecat aruncat de apă – şi plecase mai departe.

Nu era aşa de simplu cum îşi închipuise! Ca arhanghelul cu spadă de flăcări din faţa paradisului, în faţa portiţei din Pitar Moşu 20 era Panica. Panica de? … „ridicol”, răspunsese un gând ironic.

Până la patru mai erau zece minute. Avea timp să se reculeagă.

        „Atunci ne-ntâlnim la patru…”

La patru şi cinci vorbele Olguţei răsunau imperativ şi nerăbdător în mintea lui Mircea. La patru şi un sfert, aceleaşi vorbe răsunau dojenitor în inima lui Mircea. Era o decepţie în accentul lor; la patru şi douăzeci, o mâhnire; la patru jumătate, o melancolie. De la patru jumătate Mircea nu se mai uitase la ceas. Regăsise în el tovărăşia celor doi ochi trişti, dulcea povară a vechii melancolii, sporită de alta nouă.

Încetaseră fanfarele migrenei, preocuparea de dungă şi cărare, tulburarea vizitei de la patru.

Nu se schimbase mai nimic. Odinioară purta în el tristeţa unei fetiţe necunoscute, căreia îi făcuse un rău involuntar: acum, aceeaşi tristeţă înviase, întâlnindu-se cu o altă tristeţă, dar amândouă erau ale Olguţei… „Atunci ne-ntâlnim la patru… Vezi, Mircea, te-am aşteptat şi n-ai venit! … Vezi…”

Da. Vedea două lacrimi desprinse din ochii care păreau dominatori, dar care erau trişti… Numai el ştia secretul ochilor Olguţei: tristeţa. Ceilalţi o credeau veselă fiindcă râdea. Dar el ştia cita tristeţă ascund ochii ei negri. Şi cum să nu ştie când din pricina lui era tristă Olguţa… Olguţa… Când îi spunea numele, simţea un tremur, o lungă risipire de lacrimi în inima lui.

Ar fi vrut să fie singur, în odaia lui, prin întuneric…

Vocea lui Herr Direktor îl deşteptă. Abia avu răgaz să fugă, adăpostindu-se îndărătul bisericii Pitar-Moşu.

Herr Direktor trecea însoţit de domnul Deleanu. Se duceau probabil la club. Era târziu. Se uită la ceas: cinci.

        „Atunci ne-ntâlnim la patru”…

Şi erau cinci!

Şi – ciudat! – vocea Olguţii răsunase obiectiv, fără nuanţe dojenitoare, triste sau melancolice.

Cum or să-l primească? Ce explicaţie va da? Cum se va prezenta?

Ajungând în faţa portiţei, se îndreptă din nou, aruncând o privire ostilă casei de peste drum, care-l privea cu toate ferestrele ei indiscrete, şi grăbi pasul. Casele din Pitar-Moşu îi aruncau sarcasme; trecea pe lângă ele ca un laş printr-o alee de eroi.

        „Bună-ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu eşti singur!”

Vorbea prea tare, nenatural; era prea gătit – cine l-a pus! – şi se roşea îngrozitor… Da. Intrarea aceasta imaginară era ridicolă ca a unui lacheu dând buzna pe uşa monumentală, afectată apariţiei „contesei” aşteptată cu reverenţe, de nobila asistenţă, în aplauzele şi râsetele publicului, care nici nu huiduie măcar.

        „Salve, Dan. Ai musafiri? Nu ştiam. Te stânjenesc (de ce nu deranjez?). Plec. Altădată. La bună vedere (de ce nu la revedere?).”

Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu poate suporta musafirii când vine la un prieten intelectual.

Fals! Odios de fals!

Ridică din umeri, exasperat. Un domn, braţ la braţ cu doamna, trecea pe lângă el.

— Numai proştii pot fi naturali! monologa Mircea.

— Mă rog?

O faţă cu ochi de revolver şi musteţi explozive îl măsură.

— Georges, nu te enerva! interveni doamna.

— N-am spus nimic, se apără Mircea.

— Am crezut…

Părechea se îndepărta ricanând.

Ajunsese în faţa judecătoriei din Clemenţa. Se întoarse îndărăt, hotărât să intre: erau cinci şi un sfert. Încetini pasul treptat. Examină o piatră a pavajului, lung. Ajungând la întretăierea străzii Pitar-Moşu cu Mercur, nu departe de numărul 20, avu o bătaie de inimă, o revoltă, o resemnare, o laşitate energică, şi apucă pe strada Mercur spre grădina Icoanei.

Îi era sufletul ca un dezgheţ de ape curgătoare. Îl dureau picioarele. Pantofii galbeni se prăfuiseră, devenind de un cenuşiu mat, ca o răpănoasă piele de antilopă.

Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri lângă un gard, năduşit. Avea o singură batistă. Dar îl preocupau pantofii, mai mult decât fruntea. Cu batista de olandă îşi curăţă pantofii, îi lustrui şi, dezgustat, o aruncă. Şapca îl apăsa pe frunte: îi era prea strâmtă şapca de vară, pe care o avea de anul trecut, acum, de când purta părul lung. Cercă s-o scoată cu băgare de seamă, ca să nu-şi strice cărarea. În tramvai se făcuse că nu vede pe profesorul de istorie, de teamă că, salutându-l, îşi va răscoli părul pieptănat cu-atâta grijă. Şi acum era nevoit să-şi scoată şapca, fiindcă simţea bine că-i imprimase o dungă roşie pe frunte.

Ce mizerie! Părul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar îi arăta zburliri ţepoase şi o şuviţă rebelă ca a lui Poil de Carotte48. Luându-şi inima în dinţi, se opri în dreptul unei ferestre, se sui pe ieşitura zidului, privindu-şi cu insistenţă oglindirea.

Un domn cu ochelari şi frunte încreţită, brusc răsărit de după perdele, îl ameninţă dinlăuntru, cu un deget autoritar de proprietar urban.

Fugi, roşu.

A! Îşi uitase cartea. Reveni pe subt zid, furişându-se luă Infanta.

— Ce ai, mă, cu casa mea? Ce-i, panoramă? Ia să-ţi văz număru! Mă, puştiule!

Fugea ca un hoţ, urmărit de glasul domnului care deschisese fereastra privind fuga lui cu o duşmănie mahmură.

Se opri în Pitar-Moşu. Îi bătea inima iepureşte, avea o revoltă de Prometeu şi un abur de lacrimi în ochi.

Ura pe toată lumea, dar mai ales Bucureştiul. Străzile, casele, oamenii, zgomotele, adierile gramofoanelor prin arşiţa prăfuită aveau un relief cinic, brutal.

Parcă deodată plăpânda spaimă din el ridicase ultimul văl al Bucureştiului. Şi Capitala i se arătase cu faţa ei veridică: vulgară ca un „mă” în gura unui om cu buze groase şi burta plină.

Şi el era osândit să-şi plimbe sufletul în acest oraş!

Iaşul răsări blând nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al dealurilor moldovene… Iaşul adormit în albăstrimi de cer şi dealuri; cu lumini brumate ca vastele oglinzi murale ale palatelor părăginite; cu uliţe neînsufleţite, pe care nopţile cu lună se apleacă albe şi somptuoase, ca salcimii în floare; cu oameni timizi şi modeşti, care surâd uşor şi vorbesc moale, atinşi parcă de o comună melancolie – Iaşul în care, necunoscută şi misterioasă, ca o corabie venind din Orient, era casa Olguţei…

Şase fără douăzeci!

        „Atunci ne-ntâlnim la patru”…

— S-s-salve, mă! T-t-te-ai gătit ş-ş-şmechere!

Apariţia lui Tonel, în loc să-l indispună, îl reconforta brusc. Deprins să fie autoritar cu Tonel, îşi regăsi, văzându-l, automat, prestigiul şi demnitatea de şef al clasei a şaptea modernă.

Respiră. Înviase.

— De unde vii, Tonel?

— F-f-f-fii discret, mă!

— Şi unde te duci?

— U-u-u-unde zici tu, m-m-m-mă Balmuş, consimţi Tonel, cu un ton de înduplecare.

— Haidem, Tonel.

O apucară spre numărul 20, cu o egală uşurare.

— M-m-mă Balmuş, a-a-azi eşti m-m-mişto!

Mircea zâmbi. Îşi regăsea pe rând siguranţa gândului, a vorbei, a zâmbetului, a pasului, alături de Tonel.

Intrară fără de miracol pe portiţă. Vraja străvezie, cu piedicile ei, pierise.

Dar inima…

Mircea oftă. Avea altă inimă decât până atunci. O purta stângaci, o simţea tot timpul şi se împiedica mereu de ea, ca o fetiţă de şaisprezece ani când îmbracă pentru întâia oară rochia lungă.

Tonel trecu de-a dreptul pe terasă – „o-o-observatorul lui Tonel” – unde găsi urmele unui ceai îmbelşugat: cataifuri, fursecuri, covrigi, glasele şi fructe.

Mircea intră în birou. Nu era nimeni. Oftă uşurat. Rând pe rând, cu precauţiuni de detectiv în căutarea asasinului ascuns, trecu prin toate odăile.

Nu era nimeni decât dezordinea, care pusese stăpânire peste toate odăile, ca un hohot de râs colectiv.

Nimeni!

Atunci plecaseră!

— Dan!

— Dan!

— M-m-mă Balmuş, t-t-tu nu-nfuleci? îl îndemnă Tonel, răsturnându-şi în gură – cu gestul specific al copiilor napolitani când mănâncă pletoasele macaroane – un cataif întreg.

— Nu-i nimeni acasă, Tonel, suspină Mircea cu faţa trasă.

— M-m-mă, să fii al dracului! exclamă Tonel, bătându-se cu mâna peste frunte.

— Ce-i, Tonel?

— I-i-i-iote, mă!

Prinsă cu ţinte în lemnul uşii, o foaie de bloc purta următorul anunţ: „Onoraţii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri-Tonel şi toţi cei care vor binevoi să onoreze cu prezenţa lor superba teiasă ŕ la rose, cu vedere pe „plopii fără soţ”, sunt rugaţi să-şi toarne singuri ceaiul, să se alimenteze până la indigestie, s-o combată cum ştiu, să-şi împrospăteze verva şi apoi să descindă în magnificele saloane ale apartamentului directorial, unde are loc – între orele 5 şi se va vedea – balul dat de rajahul Metaforel-Sadea în cinstea ambasadorului Bruno del Bahluio Far-Niente.

Ţinuta: pantaloni fără genunchi, cărare fără cosmetic, ghete neprăfuite şi legiunea de onoare a bunei dispoziţii.

Metaforel-Sadea Bruno del Bahluio Far-Niente Cyrano de Dâmboviţa – Apă Dulce.”

— M-m-mă, d-d-drăcia dracului! C-c-ce-i asta, mă?

Mircea se roşise. Era acasă.

— H-h-haide, mă Balmuş!

— Nu luăm un ceai, Tonel?

— C-c-ce, mă! C-c-ce ce-ce-ceai, mă!

— Du-te tu, Tonel.

— H-h-hai, mă, n-n-nu face f-f-fasoane!

— Hai.

— O-o-o-or fi şi d-d-dame, mă! Ş-şmecher Deleanu!

Bombându-şi bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, Mircea îl urmă. Coborându-se pe scări, simţea golul vertiginoaselor descinderi în ascensor.

— V-v-veni Tonel, mă! D-deschide-ţi, mă! C-c-ce dracu!

Uşa salonului era închisă cu cheia. Dinlăuntru răsunară râsete, şopoteli – apoi numai Dunărea albastră care curgea orhestral şi valsat prin pâlnia gramofonului.

Tonel bătu cu pumnul în uşă. Văzând că violenţa n-are nici un efect, făcu din ochi spre Mircea, îşi drese glasul şi improviză pe melodia Dunării albastre următoarele spirituale stanţe, intonate cu un zguduitor lirism vocal: „Deschideţi, mă, nu fiţi măgari, Deschideţi, mă, nu fiţi golani!

Deschideţi, mă, veni Tonel, Veni şi Hardtmuth după el, Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta, Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta, Ta-ram-bam-bum-ta-ta-ta, Ţi-ri-ri-ri-ram-ta-ta! …”

Urale şi ropote de aplauze acoperiră vocea lui Tonel, care făcea să vibreze geamurile „ş-ş-şi inima d-d-damelor”. Uşa salonului se deschise. Stăpânita încă de convulsiunile râsului, o păreche valsa: Cyrano, în uniformă de vară, cu un alt licean în uniformă de camgar, cam lărguţă, dar purtată ştrengăreşte, cu papuci minusculi de tenis şi cagulă de hârtie albastră, care nu dezvăluia decât lucirea ochilor şi albeaţa dinţilor.

— F-f-fără d-d-dame, mă?! exclamă decepţionat Tonel scărpinându-şi o nară păroasă cu degetul cel mic, încârligat cochet.

Cu obrajii dogoriţi de ruşine, Mircea îl trase discret de tunică.

— Tonel, vorbeşte frumos! îi strecură el la ureche.

— Cc-c-ce-am spus, mă! izbucnl Tonel. C-c-ce? D-d-dame, mă! C-c-ce eşti a-a-aşa ruşinos, c-c-ca o fată mare?

Mircea năduşise.

Părechea se opri pe loc, râzând cu hohote.

— C-c-ce râzi, m-m-m-mascatule?

— Calmează-te, Tonel, interveni Dănuţ, aşezându-l pe scaun cu autoritate, văzând că se repede la mascat.

— Frige soarele? se adresă mascatul cătră Tonel şi Mircea, cu glas îngroşat.

— Frige soarele? reluară în cor Dănuţ şi Cyrano.

— F-f-frige, mă! V-v-v-aţi ciupit, mă!

— Haidem, Cyrano.

— Aprčs vous, Del Bahluio.

În treacăt spre uşă, Olguţa făcu un semn de complicitate lui Mircea. Cyrano o urmă afară. Gramofonul cânta înainte. Dănuţ valsa cu Tonel.

La o parte de veselia celorlalţi, pentru întâia oară în viaţa lui, Mircea simţi singurătatea despuiată a celor părăsiţi şi trădaţi.

Care liceu, care clasă liceală sau care societate omenească – ţinând seamă că orice grupare socială implică o pluralitate de persoane, deci de nasuri – nu-şi are Cyrano-ul?

Cu singura deosebire că la unele licee cei care au un nas mai avântat – în sus sau în jos – sunt porecliţi popular „năsosul”, „năsoilă”, „năsoacă”, „nazone”, „cartoafă” sau „alifantu”, pe câtă vreme la alte licee sunt porecliţi mai literar „Cyrano”.

Clasa şaptea modernă a Liceului Lazăr poreclise pe Dorel Deiu – Cyrano, încă din clasa patra. Ceea ce arată, pe de o parte, că nasul lui Dorel îşi arătase cu precocitate vocaţiunea de nas din ultima clasă a cursului inferior şi, pe de altă parte, că între colegii lui Dorel Cyrano de Bergerac avea o popularitate care dăinuia de trei ani.

Dorel Deiu suporta spiritual şi porecla şi nasul: numai spiritual. Aroganţa proeminenţei faciale – de când luase lămurită cunoştinţă despre ea: în oglindă şi-n poreclă – nu determinase, cum se întâmpla de cele mai multe ori, o alterare a psihologiei purtătorului acelui nas, în sensul aroganţei, ceea ce ar fi însemnat vasalitate, sau în sensul acririi, ceea ce ar fi însemnat vanitate.

Dorel Deiu se născuse roz, blond şi zâmbitor şi, cu anii, aceste trei însuşiri nu dispăruseră, ci evoluaseră simpatic. Părul devenise ceva mai cenuşiu, tenul ceva mai sanghin, şi zâmbetul mult mai conştient. Dar ochii erau albaştri ca al pruncilor serafici, aşa că zâmbetul spiritual al buzelor niciodată nu putea fi – nici nu putea fi socotit – răutăcios din pricina ochilor permanenţi şi albaştri.

Dorel Deiu era agreat – cum se spune în societate – de toată lumea: şi de colegi, şi de prietenele surorilor sale, şi de părinţii săi – y compris ascendenţii şi colateralii acestora – şi de profesori, şi chiar de trecătorii de pe stradă. Ştia să danseze orice dans; ştia să cânte şansonete şi să se acompanieze singur la pian; ştia să fluiere opere, operete şi arii de tot felul; ştia să cârpească ciorapi, să însaile rochii, să fabrice cravate din resturi dezafectate, ştia să combine ştofe între ele şi cu tenurile ceie mai rebarbative; ştia să presimtă apariţia şi dispariţia modelor; ştia să calce – nu numai pantaloni bărbăteşti – dar şi mânicile tunicilor, şi bluzele, şi dedalienele guleraşe feminine, şi rochiile plisate: ştia să facă „bezele”, torturi, nuga şi caramele de şocolată; ştia să împrumute pe colegi şi să aibă discreţia rară de-a uita aceasta; ştia să decline şi să conjuge la latină, să raţioneze la matematici, să fugă de la şcoală – având absenţe numai motivate – când gheaţa Cişmigiului era propice flirtului, căci ştia şi să patineze fără să cadă, şi să flirteze fără să se îndrăgostească. Şi era, pe deasupra, aşa de serviabil, încât nu era „cunoştinţă” pe care să nu o fi îndatorat.

Această universalitate de însuşiri a lui Dorel Deiu, îndreptăţeşte o a doua poreclă, dată de Dănuţ: „La bazarul universal”, poreclă care nu prinsese, deoarece era lungă şi pretindea să definească un complex, pe câtă vreme porecla „Cyrano” era scurtă şi definea un nas, ceea ce e suficient pentru o poreclă şcolară şi chiar pentru una homerică.

Abia o cunoscuse pe Olguţa, şi o şi servise. Îi fabricase o ermetică şi cochetă cagulă, ca să nu ghicească Tonel şi Mircea că Bruno del Bahluio Far-Niente e sora lui Dănuţ: accelerase printr-un procedeu ingenios uscarea rochiei şi a bluzei – de care Olguţa avea nevoie pentru masa de la cucoana Catinca – şi acum i le călca în spălătorie, cu o îndemânare care o înmărmurise pe Şari, soţia lui Ioşca.

— No, asta boier noghi zérek! exclamă Şari, bătându-şi coapsele ecuatoriale.

— Grăbeşte-te, Cyrano, că-ţi aduce cinci hectare de rochie la călcat, bufni Olguţa.

A doua apariţie în salon a mascatului fu urmată de prezentările de rigoare făcute de Cyrano, cu acompaniament de gramofon.

— Bruno del Bahluio Far-Niente; Don Juan de Totonel, seigneur des cinémas et d'autres lieux fins; Hardtmuth-Iaşi, seigneur des premiers prix moldo-valaque. Fiţi discreţi, vă rog. Ambasadorul Del Bahluio ţine să petreacă incognito.

Dănuţ schimbă acul gramofonului, dezlănţuind aceeaşi Dunăre albastră răguşită, ca după chef. Gramofonul era luat cu împrumut de la Nae, care, de la o vreme, simţind că nu-şi mai epatează rudele, venite să-l viziteze în Pitar-Moşu tocmai din „Făgădău”, cu repertoriul biling al lui Coco, cumpărase un gramofon de la „Feder”, plătindu-l în rate. Repertoriul gramofonului era alcătuit din producţii vocale. Nae aprecia orhestra numai atunci când o vedea la berărie. În schimb, o voce care nu iese dintr-o gură, ci dintr-o pâlnie „e ceva”!

— Să-mi dai, domnule negustor, unu care să zbârnâie geamurile când îşi dă drumu.

Şi magazinul „Feder” îl servise pe Nae cu Carusso, servindu-şi şi interesele comerciale. Totodată psiholog, vânzătorul plasase şi producţiile lui Iulian.

Singura placă orhestrală din colecţia lui Nae era Die schöne blaue Donnau49 Nae ascultase melodia la berăria „Carpaţi”, unde-şi lua halba duminicală, cu o ţinută de magistrat pensionar. Un meloman de la masa vecină se exprimase, cu dantele de bere în jurul buzelor:

— Asta-i Dunărea albastră…

Şi fredonase melodia, nostalgic şi fals, după ce orhestra încetase, strângând o alună americană în degete, ca un suvenir.

Nae fusese impresionat. Dunărea albastră luase loc în cutia de carton, între Carusso şi Iulian. Şi astfel, singurul vals al balului dat în cinstea lui Bahluio Far-Niente, era languroasa Dunăre albastră.

Tonel dansa cu Dănuţ, el fiind „c-cavalerul”, Dănuţ „d-dama”; Olguţa cu Dorel, alternând rolurile. Mircea nu ştia să danseze. Dispreţuia dansul şi balurile, fără să fi dansat vreodată, fără să fi văzut vreun bal decât în romane.

Covorul din salon fusese scos. Patru părechi de picioare lunecau pe luciul blond al parchetului.

Nu-şi închipuiau dansatorii că Mircea le înfiera pasiunea şi tinereasca însufleţire cu versurile lui Baudelaire: „Je hăis le mouvement qui déplace les lignes;

Et jamais je ne pleure…”50

Ceea ce era inexact, căci trebuia să facă o violentă sforţare ca să-şi stăpânească lacrimile.

Erau şapte fără un sfert.

Inima lui Mircea se opri la şapte fără un sfert: Olguţa se înclinase în faţa lui, poftindu-l la vals. Tonel se repezi în ajutorul lui Mircea.

— M-m-mă, cum îţi zice?

— Del Bahluio, signor Tontonelino.

— M-m-mă, c-c-că spiritual mai eşti! C-c-ce ai, mă, c-c-cu Mircea? E-e-el e băiat s-s-serios!

Dar spre surprinderea lui Tonel, Mircea se lăsă răpit.

Acul gramofonului depăşise circumvoluţiunile muzicale, intrând în cele periferice, hârşcâitor, huruitor, orăcăitor.

— Învârte, Tonel! protestară dansatorii.

— Acul, acul!

— Vai! Urechile!

— D-d-dansaţi, mă, c-c-că vă cânta Tonel!

Şi iarăşi, pe melodia Dunării albastre, improviză: „Dansaţi băieţi, nu vă lăsaţi, Dunărea merge la Galaţi…”

        …în timp ce aşeza acul la începutul plăcii. Începu să învârtească manivela. Cu un fel de lehamite bleagă, valsul se opinti şi renăscu pe măsură ce Tonel învârtea.

— U-u-unde-s, mă?

Mascatul şi cu Mircea dispăruseră. Tonel se repezi la uşă. Era închisă cu cheia.

— M-m-mi-o făcu m-m-mascatul!

— Nu mai pot! răsuflă Olguţa, lăsându-se într-un fotoliu din biroul lui Herr Direktor.

Îşi scoase cagula, descoperindu-şi obrajii aprinşi. Îşi desfăcu tunica la gât.

— Deschide ferestrele.

— Duduie…

— Olguţa.

— Olguţa, repetă supus Mircea, deschizând ferestrele.

        „Dacă mă întreabă de ce-am întârziat, ce-am să răspund?”…

— Lasă uşa deschisă.

— Să nu răceşti, duduie…

— Ah! Olguţa, Olguţa, Olguţa! De ce eşti aşa de ceremonios, m-m-mă Mircea? C-c-ce dracu!

Mircea redeschise uşa. Se roşise. Minţise. Vroise să închidă uşa ca să rămâie singur cu Olguţa. Şi-i era aşa de frică să rămână singur cu ea, încât rămase la uşă, neîndrăznind s-o privească.

Tolănită în fotoliu, picior peste picior, cu braţele spânzurând în lături, Olguţa îl privea leneş. Însufleţirea dansului îi aprinsese focuri bengale în ochi şi pe obraji.

— Câte ceasuri?

— Şapte, răspunse Mircea fără să consulte ceasul.

— De unde ştii? Ai intuiţia timpului? cum ar spune Metaforel…

— Acuşi plecăm la Şosea.

Tăcură. Atent, trupul Olguţei urmărea valsul din salon.

Desperat, Mircea simţea că fiecare secundă îl înşurubează mai adânc într-o tăcere umilitoare, nătânga.

Olguţa se ridică, aşezându-şi din nou cagula.

— I-ai dat cartea?

— Nu.

— De ce?

— Am uitat.

— Ai uitat-o acasă?

— Nu. E sus, îngâna dezolat Mircea.

— Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”… De ce nu vrei să dansezi?

— Nu-mi place. Nu. Nu ştiu… Ştiu eu!

— Te rog să-i dai Infanta. Vii cu noi la Şosea?

Olguţa intră în salon. Mircea urcă scările, lăsând în urmă Dunărea albastră în care nici nu se putea îneca măcar.

— Olguţa…

Dănuţ se opri prea târziu. Tonel tocmai începuse valsul. Auzind numele, examină încruntat mina revelatoare a mascatului, ca pe-o fiţuică venită din senin: farsă ori fiţuică?

— B-bine, mă! D-d-daţi-o dracului de treabă! C-c-ce nu-mi spuneţi, mă, c-c-că-i d-damă!

De afară se auzea claxonul unui automobil oprit la poartă.

— M-m-mi-o făcurăţi, mă!

Olguţa-şi sfâşie cagula, descoperându-se.

— Îmi pare bine, Tonel.

— P-p-pardon! P-p-p-rezintă-mă, c-c-camarade, se adresă el lui Dănuţ, care râdea în unison cu Dorel.

— Soră-mea.

— P-p-parol?

— Pe onoarea mea, Tonel! îl asigură Olguţa, cu degetul cel mare ridicat.

— D-d-d-domnişoară m-m-mă prezint cu onoare. A-a-a-a…

— Ce A? Tonel sadea, protestară Dănuţ şi Cyrano.

— A-anton I-i-idriceanu. D-d-daţi-o dracului, mă! S-s-sânteţi mojici!

— Încântată, Antonel, nu te uita la ei.

— Mircea te-a recunoscut? o întrebă Dănuţ ştergându-şi ochii.

— Dacă Tonel nu m-a recunoscut, cine putea să mă recunoască! Haidem la Hardtmuth.

— Unde-a dispărut?

— Î-î-î-învaţă, mă, p-p-pe mine! E-e-el învaţă, da Tonel, mai ş-ş-şmecher, joacă!

— Trăiască Tonel!

— Vivat Tonel! Ura!

Porniră în goană, grăbiţi de claxonul automobilului lui Herr Direktor, venit să-i ia la Şosea.

— E-e-e deşteaptă, m-mă, s-s-soră-ta, declară Tonel ciupindu-şi mustaţa. Da nici Tonel nu-i p-p-prost!

Graţie vitezei Olguţei, când ceilalţi sosiră sus, Olguţa şi făcuse cunoştinţă cu Mircea. Şi, graţie unei simple strângeri de mină şi unui zâmbet care-i făcea complici, sufletul lui Mircea basculase din regiunile pluvioase în cele solare, cu alte bătăi de inimă şi alte reverii.

— Dan, închipuieşte-ţi că Au jardin de l'Infante era la mine-n taşcă.

— Ei!

— Uite.

Ochii lui Dănuţ zâmbiră.

— Semn bun! Azi plouă cu bucurii! Gata, Olguţa?

Scările duduiră. Odăile era aureolate de colb.

Cinci liceeni se instalară gălăgioşi în automobilul albastru, cu caroserie prelungă şi cauciucuri albe. Kulek fu expulzat Dănuţ, în haine albe, fără pălărie, trecu la volan.

— Vii lângă mine, Olguţa?

— Nu. Eu stau la umbra nasului eroic. Nu te superi, Cyrano?

— Vai de mine! Prea onorat! Numai să nu-l întunec pe Tonel!

— L-l-lasă, mă, s-spiritele!

Încălecând speteaza, Tonel trecu lângă Dănuţ. Se instala strâmb, cu cotul rezemat de spetează, în atitudinea lăbărţată a celor ce stau în loje gratuite.

Olguţa, cu şapca trasă pe ochi, se ghemui în fund, între Dorel şi Mircea.

În hohotul de râs general, patru chipie se aplecară omagial în faţa celor trei fete de la geamul casei vecine. Mai cutezătoare, Olguţa-şi permise gestul unei bezele cu trei degete: ŕ la Tonel.

— D-d-daţi-o dracului, mă! P-p-pardon, domnişoară!

Glasuri tinereşti, cu unul prea sopran între ele, înlocuiră semnalul claxonului cu un refren ad hoc:

— Ton-ton… Ton-ton… Ton-ton…

Iar Tonel, imperturbabil, cu o superbă voce de bariton îi acoperi, reluând silabele:

— Ton-ton… Ton-ton… Ton-ton…

— Auzi, domnule! Elevi de liceu?! … Se duce ţara de râpă! comentă un pieton serios şi năucit apariţia şi dispariţia corului impertinent din automobilul zburlit de braţe.

Scăpat din pumnul lui Satan pe cimitire şi privelişti mute, miezul nopţii cădea fără de mister şi de solemnitate asupra Bucureştiului de vară, în care nopţile sunt ca o umbrelă ciuruită deschisă peste somnul sau cheful congestionat.

Zbârnâiau orhestrele, ţiuiau tarafurile, ca ţânţarli bălţilor cu friguri şi fosforescenţe.

Şi singurele stele remarcate în această darnică noapte erau „stelele” grădinelor de vară, cinematografelor şi teatrelor, deoarece observatorul astronomic, din pricina duminicei, nu funcţiona.

În nopţile de vară, principalii acumulatori lirici ai capitalei sunt Cişmigiul şi Şoseaua, prelungită până la Băneasa, după dispoziţie sau pungă.

Cişmigiul absoarbe lirismul pedestru în iarba sa nupţială; Şoseaua – cu sau fără parfum de tei – absoarbe revărsarea onctuoasă a automobilelor cu faruri indiscrete pentru alţii decât cei dinlăuntru, a muscalilor – eunuci cu hăţuri ai haremului cu roţi de cauciuc – şi a tuturor vehiculelor în stare să ofere un trap, un coş şi dosul tutelar al birjarului, amorului care n-are nevoie de corăbii, nici Cytheră, spre a se îmbarca exuberant.

Într-un cuvânt, din pricina anotimpului, nopţii şi duminicei, vehiculele Bucureştiului se duceau la Şosea sau veneau de acolo, reducându-se. Aşa că cele disponibile pentru cursele interne erau rare. Şi puţinele care mergeau la pas, slobode, se duceau la culcare.

Birjarii erau blazaţi, ca în timpul ploilor torenţiale.

— Liber, birjar?

— Hei, birjar! Liber?

— Ă-ă!

— Iese o piesă!

— Ai?

— Două piese…

— Suie.

În trăsura care-l ducea agale – somnoroasă din bici până-n copite – Dănuţ strângea pumnii, exasperat.

Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.

La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sângele-i tremura în tâmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l minţea! … Fericirea delicată ca o căsuţă japoneză a ultimelor zile era clădită pe pământ plin de cutremure, nesigură, trecătoare…

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?

O văzuse când se întorcea de la Băneasa. Automobilul luneca lin. Tonel cânta cu patos o romanţă italienească – Una furtiva lagrima – pentru „c-c-cucerirea” Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.

Adina venea într-un muscal – mică în trăsura amplă – puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în „doamnă”; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor când privesc jarul pe care se coc castanele…

Îl zărise. Şi spaima ei de-o clipă îi zvâcnea şi-acum în inimă, ca o altă inimă. Vra să zică se temuse, văzându-l, minţise, îl înşelase. Nu-l aşteptase la ea acasă, cum o rugase în scrisoarea trimisă cu Gheorghiţă. Nu-l aşteptase, aşa cum îi făgăduise ea singură când se despărţiseră în zori.

Îi nimicise tot: bucuria de a râde cu Olguţa şi camarazii săi; bucuria mesei cu atmosferă de vacanţă la ţară, de la cucoana Catinca; mândria de-a fi tânăr în tovărăşia Olguţei şi de-a fi fratele ei după o despărţire de un an…

Zadarnic luptase împotriva gândului rău. Zadarnic băuse. Ca o lampă care a filat o clipă numai într-o odaie albă, minciuna Adinei, făţărnicia Adinei îi mânjise amănunţit tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lăsând subţiri ninsori de funingine, „De ce o iubesc? De ce o iubesc?”

Ar fi vrut s-o urască.

Da. O ura cu întreaga revoltă a bucuriilor ucise de ea. O ura fiindcă era făţarnică. O ura fiindcă era frumoasă, adorabilă, cu aerul ei de copil zăpăcit de soare şi de fluturi, şi trupul ei miniatural, îngrozitor de feminin… Trupul ei alb, dur şi dulce, cu sânii, şoldurile şi pulpele atât de felurit rotunde, că dezmierdările ameţeau… ca şi amintirile… o ura fiindcă nu putea s-o urască, nu putea cita vreme n-avea la capătul braţelor decât aceleaşi mini care o dezmierdaseră, şi la capătul urii, aceeaşi inimă umedă de amintirea sărutărilor ei.

Alerga. Intră gâfâind pe poartă. Bătu cu pumnul în fereastra luminată.

Îl aştepta! Ha! Acum îl aştepta!

Intră şi i se umplu pieptul de amar văzând-o îmbrăcată cu rochia care-i plăcea lui – rochia cu care era îmbrăcată la Şosea: pentru cine? …

— Adina…

— Ce-i, Dănuţ?

Vorbea încet. Era tristă, ostenită, abătută. Iar minţea!

— Vreau să te văd.

O luă în braţe, o aşeză pe genunchi. Îi luă capul în mini, ţinându-l nemişcat.

— Ai primit scrisoarea mea?

— Da.

— Ai cetit-o?

— Da.

— M-ai aşteptat?

— Da.

Dănuţ tresări, cu faţa suptă şi fruntea brăzdată.

— Adina!

Îi era silă să-i spună: „Minţi”.

— Nu spui nimic, Adina?

— Ce vrei să spun?

— Minciuni.

Capul Adinei se aplecă, îndoit de lacrimi. Îşi ridică din nou capul. Buzele tresăreau, dar ochii se împotriveau încruntaţi lacrimilor.

— Adina, de ce nu m-ai aşteptat?

— Te-am aşteptat, repetă ea, ostenind silabă cu silabă.

Dănuţ îşi scutură capul.

— Adina, uită-te la mine.

Îl privi limpede şi trist.

— Te-am aşteptat. Dănuţ. N-ai venit. După aceea m-am îmbrăcat pentru tine… Aşa… Aşa îmi trebuie… Am vrut să-ţi fac o plăcere… Da. Aşa îmi trebuie… Aneta mi-a adus o trăsură…

Oftă adânc şi întretăiat; uşor, sinii respirară.

— M-am dus la tine acasă… m-am scoborât în colţ, am trimis trăsura cu un bilet…

Vorbele ei se risipeau cu ritm de lacrimi.

— Te-am aşteptat. Aşa îmi trebuie. Nu erai acasă. Da… Şi m-am dus singură, fără nimeni, da singură… Când ne-am întâlnit… tu, tu erai mai vesel decât mine…

— Adevărat, Adina?

Adina plângea, cu fruntea aplecată pe umărul lui Dănuţ.

— Atunci de ce nu mi-a dat nimeni biletul?

— Tu te plimbai.

— Când m-am întors?

— Nu ştiu. Eu te-am aşteptat! suspină Adina, cu pumnii pe şiroaiele de lacrimi.

— Cui i-a dat birjarul biletul?

— U… u… unei… femei de-acolo…

— A! … Lui Şari! de asta… Doamne… Adina! Adina!

Îi dezmierda părul, obrajii, genunchii, braţele, la întâmplare, ca şi cum ar fi vrut să culeagă toată durerea trupului zbuciumat de hohotele plânsului înteţit pe măsură ce dezmierdările îl învăluiau mai dese, mai umile. Vru s-o sărute. Se feri. Ridicându-se din braţele lui, trecu pe scaunul de lângă fereastră.

— Adina, iartă-mă, Adina…

Îngenunchease lângă ea. Adina întoarse capul spre fereastră. Dănuţ îşi aplecă fruntea pe genunchii ei. Se feri de el, mutind scaunul mai încolo.

— De ce nu eşti bună, Adina? Ce ai cu mine?

Se întoarse spre el cu un zâmbet răutăcios şi nările crispate.

— Unde ai fost?

— Cum unde? La Şosea. Nu ştii? Ce-i, Adina?

— Cu cine-ai fost? stărui glasul ei, înăsprit de plâns.

— Cu cine? … Cu nişte camarazi.

— Daa?!

— Sigur. Cu nişte camarazi: Tonel, Dorel… Ce te interesează?

— Da, sigur! Tonel, Dorel, Ionel, Săndel, Aurel… Şi eu ştiu să inventez!

Dănuţ zâmbi, mirat şi amuzat.

— Dac-aşa-i cheamă, Adina!

— Dănuţ, spune-mi drept-drept…

— Drept ţi-am spus!

— Dănuţ! Îi apucă mânile cu fragila ei putere. Dănuţ, nu-mi spui drept. Jură-te pe dragostea noastră…

— Jur…

— Să nu juri! sări Adina, cu obrajii aprinşi. Nu-i adevărat! Să nu juri! N-ai jurat!

— Adina, ce-i copilăria asta?

— Copilărie! … Eu am ochi buni. N-am nevoie de ceasuri ca să disting o fată deghizată, de un băiat adevărat! … Râzi?

Dănuţ râdea cu hohote.

— Nu! Asta-i delicios! … Serios?

Pieptul Adinei se zbătea. Furia şi lacrimile se învălmăşeau în ochii, obrajii şi buzele ei.

Dar Dănuţ tăcu, oprind vorbele care năvăleau râzând. O privea şi tăcea, cu ochii iluminaţi de o bucurie în care triumfau toate amărăciunile şi tot zbuciumul de până atunci.

Vra să zică de asta tresărise Adina când îl întâlnise la Şosea! Vra să zică şi Adina se temea… Şi ea… Nu! …

O privea şi nu-i venea să creadă.

Vra să zică, de asta tresărise Adina când îl întâlnise.

Cu fiecare bătaie de inimă, alte întineriri se revărsau în el. Respiră. Era întâia clipă când simţea că ţine în mânile lui ceva din sufletul Adinei, tot sufletul ei…

Era geloasă! Deodată, dragostea ei devenise străvezie. Îi vedea sufletul ca ondularea unei ape limpezi.

Geloasă!

Icoana vie a cuvântului „gelozie” îi apărea mai frumoasă decât a dragostei enigmatice, mai odihnitoare, mai darnică.

Privind-o, trecu în sufletul ei, se prefăcu într-o Adină pe care o ştia – de astă dată, da, o ştia – suferi cu ea, şi fericirea suferinţei ei îl făcu să-i dezmierde mina. Adina se smunci.

— Nu-mi spui nimic, Dănuţ?

Zâmbi cu o cochetărie feminină; un zâmbet nelămurit: de bucurie? de milă? ironic? duios? crud …

Simţea sufletul ei încordat în jurul lui, fără să-l poată pătrunde.

Trufia de-a fi enigmatic, opac, tăcut, ascuns, chinuitor, neînduplecat… Trufia de-a fi ca o femeie în faţa unei femei geloase, pe care o iubeşti şi din pricina căreia ai suferit…

Şi ce secret copilăros! Ce glumă ascundea tăcerea lui! Dar Adina nu ştia. Şi era a lui… Şi ce bine-i înţelegea suferinţa, curiozitatea sfâşietoare a îndoielii, mai chinuitoare decât durerea, mai felurită, mai ascuţită, mai deasă, mai iute.

Şi el ştia! Nu era nici un mister în el, nici o enigmă, nimic, nimic, decât dragostea lui pentru Adina. Şi ea suferea! Să fi ştiut! …

Ar fi vrut să aibă puterea să tacă. Să plece fără să-i spuie nimic, să simtă sufletul ei prins de el, urmându-l pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Şi să-i adore, din patul lui suferinţa şi zbuciumul…

Dar Adina plângea… Îi sărută lacrimile, ochii, obrajii. Se smulse din braţele lui.

— Du-te!

— Mă duc…

— Dănuţ!

Dănuţ zâmbi.

— Să rămân?

— Du-te… tremură glasul înecat de lacrimi.

Îi venea şi lui să plângă, dar zâmbi din nou… fiindcă ştia. O luă în braţe.

— Am să-ţi spun tot.

Adina deschise ochi mari, sperioşi, atenţi.

— Ştii cine era…

Zăbovi. Îi simţea cu ochii bătăile inimii. Îi venea să plângă de fericire. O adora. Era numai valuri de inimă.

— …fata deghizată?

— Spune. Spune. Nu mă chinui, Dănuţ, spune.

Îl strângea cu mânile, îl învăluia cu ochii, era lângă el, cu frigurile sângelui, şi cu bătăile inimii, şi cu suflarea buzelor, şi cu parfumul cald al trupului şi-al părului…

— Dănuţ! Spune, cine era?

— Sora mea, Olguţa.

— Nu?!

— Da.

— Vai, Dănuţ! Cu mânile pe tâmple, îşi scutura capul, clipind. Drept, Dănuţ!

— Tu n-ai văzut?

Îl strânse de gât eu aprigă putere, fără să-l sărute.

— Vai, Dănuţ! Acuma văd! … Vai! Ce proastă-s! Dar era aşa de frumoasă! … Şi voi toţi păreaţi îndrăgostiţi de ea… mai ales tu, Dănuţ rău! … Îl strânse din nou. Îşi trecu mânile peste ochi. Zâmbi. Sigur. Samănă cu tine. Vai, Dănuţ, ce bine-mi pare că-i sora ta! E aşa de frumoasă! Mi-a fost frică… E sora ta; sigur, e sora ta. Are nişte ochi! S-a uitat la mine… Ea nu ştie?

— Nu.

Se sărutară lung, odihnindu-se în sărutarea lor.

— Ce proastă-s! …

Zâmbea. Dănuţ o privea atent, cu o uşoară nelinişte; avea impresia că se refăceau tăcerile din ea.

— La ce te gândeşti, Adina?

— La tine, Dănuţ. Ce proastă am fost… Sigur, dacă nu era sora ta, ai fi mirosit a străin… a străină, şopti rizând Adina.

Se scutură.

— Dănuţ, şi de ce s-a îmbrăcat băieţeşte?

— Aşa, ca să râdem.

— E veselă?

— Foarte.

— Dănuţ, dar băiatul din spatele vostru cine era?

— Care? Ionel, Dorel, Sandel, Costăchel?

— Da! Acum râzi de mine! … Cel din dreapta, Dănuţ, lângă cel cu musteţi.

— Mircea… un camarad.

— Ce cap frumos are! … Ca de fată… te-ai supărat, Dănuţ?

— Nu. Dar să vorbim de noi, Adina. Lasă-i pe ceilalţi. Vine vacanţa. Ne despărţim acuşi, Adina.

O strânse cu deznădejde, sărutându-i ochii, gura.

— Dănuţ… se smulse ea cu respiraţia tăiată.

— Mă iubeşti, Adina?

— Prostule!

Zâmbea. Iarăşi era enigmatică şi iarăşi presimţea temerile, îndoielile…

Îşi alungă sufletul care se apropia.

— Adina, ştii c-am găsit cartea ta? Ştii: Au jardin de l'Infante.

— Unde era?

— O luase… o rătăcisem…

Ocolise numele lui Mircea.

— Dănuţ, e târziu!

— Ei, şi?!

— Tu te scoli dimineaţă, Dănuţ… Pleci?

Zâmbea.

— Cum spui tu?

— Eu… eu…

Ochii ei verzi stăruiră lung asupra ochilor lui. Şi, cu un cald fior, trupul lui Dănuţ simţi trupul Adinei.

Sufletul îl aştepta afară, la poarta casei.

        …Numai felinarul din ogradă lumina, dar atât de galben şi de recules, încât lumina lui părea culoarea unui frunziş de toamnă; salcie pălind în oglindirea unei ape vinete.

Şi-n odaia lui Mircea era întuneric. Nici luminarea lecturilor de miez de noapte nu ardea. Căci veghea lui Mircea nu era deasupra filelor, ci deasupra sufletului, şi întunericul te-adună mai mult decât orişice carte şi orişice lumină.

Era în pat, în cămeşă de noapte, cu braţele în jurul genunchilor. Surâdea cu genele plecate, ca acele capete de mucenic subt care arde-o candelă în loc de trup.

În sufletul lui Mircea era ca o mirare, care prefăcea conturul sufletului şi al gândurilor. O mirare…

Înaintea primăverii trece-un vânt. Trece un vânt pe străzi, printre case, magazii, biserici, printre oameni preocupaţi, care se duc la treburile lor de toate zilele, într-o zi ca toate zilele.

Şi deodată, un trecător – tânăr sau bătrân, femeie sau fată – ridică ochii, ascultă, priveşte, respiră… Ce s-a întâmplat? A înflorit o zare? Au râs mălinii undeva, înainte de vreme? Au respirat violetele într-o pădure? A zburat un înger nevăzut din ceruri şi s-a dus iar înapoi, cu parfum de toporaşi în aripi? …

Cine ştie! …

Nu s-a întâmplat nimic… Cine ştie! …

A trecut un vânt, înaintea primăverii, printr-un oraş.

Şi capetele trecătorilor se ridică. Cerul pare că a venit. Un trecător zâmbeşte altuia, fără să-l cunoască. Fiecare ar vrea să facă semne de bunăvenire cuiva… Nu-i nimeni. E o mirare, oraşul e altul, oamenii sunt alţii. Undeva un glas începe să cânte. E o mirare pretutindeni pe urma unui vânt care a fluturat soare, perdele, plete, suflete…

Olguţa… numele pur şi luminos ca aburul buzelor inocente în ger.

Deschise ochii. Auzi tic-tacul ceasului de pe măsuţa de noapte. Văzu umbrele, păreţii, lumina felinarului. Se simţi pe pământ, într-o casă prin care trecuse Olguţa. Când închidea ochii, simţea marea mirare, minunarea dinlăuntru, sufletul lui nou şi viu ca lemnul unei icoane pe care-ar fi înflorit rozele zugrăvite. Când deschidea ochii, îşi aducea aminte că iubea pe cineva dinafară sufletului său… pe Olguţa… dar iar închidea ochii, strângându-şi sufletul în braţe, căci dragostea era în el.

Noaptea trecea fără clipe, fără ore, fără hotare.

Cea dintâi noapte a vieţii lui. Întâia insomnie a fericirii.

Iubea! Se întâmplase în el ceva numit de oameni iubire… Iubeau şi alţi oameni? … Mirare! Parcă nu-i venea să creadă…

Se sculă din pat. Se duse la geam. Noaptea era în ogradă, în grădină, pe mânile lui întinse. Felinarul ardea, hulubii dormeau, florile se scuturau sau înfloreau. Toate erau ca întotdeauna…

Dar Olguţa trecuse prin odaia lui… Uneori simţea ca o atingere pe inimă. Iubea. Simţea atâta bunătate în el, că ar fi fost în stare să îmbrăţişeze piatra din ogradă, pe care palpita un fluture de noapte.

        …Îi vedea mânile mici – când îşi aducea aminte îi venea să zâmbească – vii, autoritare, mai ales degetul arătător. Niciodată nu văzuse mini mai expresive. Mini înguste, degete lungi, sprintene, cu unghiile tăiate scurt, nefăcute. Mini brune, uscate, cu încheietura braţului subţire, ca o brăţară de copil.

Acum îşi aducea aminte: văzuse odată pe stradă un cal arăbesc. Strada era plină de oameni ademeniţi de primăvară. Calul venea la pas, călărit de cineva. Îl urmărise. Era negru ca diamantele negre; lumina vibra în el ca gerul. O fantezie nesecată îi felurea pasul. Fiecare pas era altul, mereu altul. Copita abia atingea pământul – vigoare şi delicateţă – tresălta, zbura scurt şi iar cădea, sărind iară. Trupul avea ondulări de apă voinică, şi curba gâtului o graţioasă trufie.

Îl privise multă vreme, până ce-l pierduse. Îi păruse năluca unui ritm din Iliada. După aceea, privise mulţimea de pe stradă, şi deodată, pentru întâia oară, îşi dădu sama că oamenii mergeau urât. Chiar trupurile tinere mergeau greoi, afectat, constrâns, robite de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de modă sau de profesie. Fiecare trup purta pecetea unei vasalităţi. Trist! …

Mânile Olguţei… Văzându-le, privindu-le trăind, înţelese că mânile nu-s făcute numai pentru scopuri utilitare, ci că-s frumoase în sine. Şi doar nu făceau gesturi poetice! Nu. Erau neastâmpărate, combative fără de lene, fără de somn, familiare, spontane. Le privise la masă cum mânuiau cuţitul, furculiţa, întovărăşind vorbele, glumele, ripostele.

Alături de mânile Olguţei, mânile celorlalţi erau greoaie, toropite, fără de supleţă.

Ochii Olguţei…

Pletele Olguţei…

Zâmbetul Olguţei…

Sufletul se umplea treptat.

Astfel albinele aduc primăvara în faguri, culegând-o cântând din floarea zarzărilor, din a piersicilor, din a teilor, din a salcimilor…

Prin întuneric, se aşezase pe scaunul de la birou. Şi era solemnă meditaţia aceasta la biroul pe care lucra de obicei, aplecat pe o carte sau pe un caiet – acum, când era aplecat asupra întunericului.

Multă vreme nu se auzi decât cadenţa unei respiraţii.

Aprinse lumânarea.

        „5 iunie 1914

Mă jur pe dragostea mea, mă jur înaintea sufletului meu întreg şi clar că dacă într-o zi voi simţi că sunt în rândul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptând şi propovăduind minciunile lor şi trăgând foloase de pe urma acestei voluntare sau involuntare sclavii; dispreţuind sufletul meu din această noapte sau ironizându-l; tăgăduind că iubirea este singura justificare a vieţii, ultimul ei scop, singura şi suprema ei frumuseţă, mă jur pe dragostea mea, care în această noapte mi-a adus deplină lumină, să mă sinucid. Şi dacă îmi voi călca jurământul, dacă voi fi atât de netrebnic încât să nesocotesc acest sfânt legământ luat faţă de mine însumi – să ştiu bine că sufletul mi-e rupt în două şi că merit să trăiesc înainte, în rândul tuturora, la fel cu toţi, fiindcă o dată cu jurământul acesta, pe care l-aş rupe şi l-aş călca, mi-aş rupe şi aripile şi zborul.

Mircea Balmuş”

Cu faţa gravă de tinereţă şi severitate, respiră adânc.

Şi în trufia pură, în trufia dintâi a iubirii, sufletul izbucni şi se aplecă aprins asupra viitorului, ca un curcubeu cu arc deplin deasupra mării.

În Pitar-Moşu 20 somnul intrase prin toate odăile felurit, ca un bal costumat.

În apartamentul de jos dormea Herr Direktor şi domnul Deleanu, ca două bărci vâslite de bătăile inimei prin furtuna cărţilor de joc. Dame, valeţi, rigi, aşi, trefle, cupe se înălţau, cădeau, se roteau strâmbându-se, ricanând, gesticulând, când negre, când roşii, când mari, când mici, când în trombe de abataj, când în bulboane de bac… Şi, uneori, buzele arse de fumul ţigărilor implorau „carte” de la somnul care dădea halucinanta bancă.

În aripa servitorilor somnul era nazal, horăitor, ca un energic gutunar.

Între gratiile cuştei, Coco tresărea, stăpânit de un somn ciudat, cu expresii multiple, ca somnul unor refugiaţi de varii naţionalităţi şi categorii sociale, culcaţi de-a valma într-un azil de noapte. Căci în Coco erau mai multe suflete – sonore, fireşte – ca nişte plăci de gramofon căpătate în tribulaţiunile vieţii lui de pasăre tropicală ajunsă în mânile lui Nae, care îl câştigase la loterie, după ce muriseră ultimii stăpâni ai lui Coco, nişte boieri munteni.

În apartamentul de sus, Dănuţ dormea în odaia musafirilor; ietacul îl cedase Olguţei. Dormea, atent parcă, întins pe-o coastă, în atitudinea unui om trântit cu urechea la pământ, ascultând zvonuri depărtate. Dormea cum alţii îşi aduc aminte. Somnul îl chinuia, ca o memorie mai vastă decât cealaltă, în care amintirile aveau relieful zilelor de arşiţă şi mister de umbră opacă.

Uneori zâmbea cu fugare tresăriri de buze – cui? …

Pe uşa ietacului dinspre hall, Olguţa prinsese următorul anunţ: „Pentru Gheorghiţă, Gheorghiţă, să mergi binişor mine dimineaţă, că-i bucluc dacă te aud! Scoate botinele din picioare şi fă treaba în colţuni. Dacă ţipă domnul Nae pe afară, tu fii deştept: ia o cană cu apă şi varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul Nae are să creadă că plouă. El nu-i deştept ca tine!

Şi cum s-o scula stăpânu-tău, cântă-i mereu: „ghi-nişor, că doarme duduia Olguţa”.”

Pe uşa dinspre odaia de baie alt anunţ: „Metaforel, eu din copilărie am năravul să dorm târziu dimineaţa, iar tu ai năravul să te speli cu scandal „ca şi cum te-ai bate cu apa”, ca să mă exprim în maniera ta. Şi aici, ghinionul a vrut ca năravul tău să fie despărţit de năravul meu, numai printr-o uşă!

Ştii ce? Fii băiat de treabă şi nu te mai spăla.

        „F-f-fii m-m-mişto, Deleanu!”

Olguţa”

În ietacul lui Dănuţ, într-o dezordine crâncenă, cu faţa netedă, trupul destins în pijamaua băieţească, dar cu pumnii strânşi – Olguţa dormea tun.