Ca să terminăm cu Giorge Pascu

Pentru acei care îi cunosc compoziţia chimică, Giorge Pascu nu mai e un mister. El nu e om, după cum nu e bicicletă sau pyramidon. Substanţa din care e alcătuit având proprietăţi hiper-mimetice, el. Poate fi orice. Ţinut în apă el prinde, după împrejurări crustă sau aripioare, devenind rac, broască sau ştiucă. În prundiş el se preface în pietricică, pe care drumeţul superstiţios o poate ţine în gură ca să nu-i apară stafii, sau să capete ca Demostene dicţiune, iar cel practic o poate întrebuinţa ca scăpărătoare (singura formă în care Giorge Pascu e scăpărător), în sertarul bărbierului, el devine brici, la stână, oaie sau măgar, în colivie papagal, între filolog şi papagal sunt legături indisolubile, în faza lui actuală Giorge Pascu e filolog. E interesant ca cititorul să afle cum se prezintă el ca atare. Giorge Pascu nu scrie: eu sunt filolog. Nici măcar: eu îs filolog. El scrie: eu-s filolog. Şi fiindcă el-i filolog, îi vom arăta de unde vine al său, până acum, pentru el, inexplicabil nume. Investigaţiile noastre în această direcţie, ne-au dus la concluzia că-u final e de prisos. Ar trebui: Giorge (se subînţelege eu), Pasc. Pasc, de la a pasce-pascere. Verb act. Conj. III Indic, prez. Pers. I singular a III-a plural. (Eu pasc, ei pasc).

Cazul e o curioasă derogare de la teoria originii speciilor, în adevăr:

Omul se trage din maimuţă. Giorge Pascu, pentru a confirma regula, a creat excepţia, trăgându-se din rumegător.

Câteva secole tenebroase a continuat să ragă. Schimbând forma brusc şi fără tranziţie (am arătat mai sus că asta e o însuşire particulară lui), când a fost întrebat de primul biped cuvântător cu care a luat contact: ce mai faci?

— El a răspuns în chip firesc: pasc. Cum în vechea ortografie se scria cu u scurt, i s-a spus imediat Pascu, sau chiar Pasculu. Nu se ştie de ce ţine el să păstreze pe u scurt.

Actualmente, Giorge Pascu umblă cu uşurinţă pe picioarele de dinapoi (parcă aşa ar fi umblat de când lumea) şi în această poziţie extravagantă suie scările Facultăţii de Litere, unde ţine curs de filologie. Se hrăneşte cu iarbă, lăcuste, râme, gândaci şi (vorba cronicarului), alte păsări. Toate evenimentele acestei vieţi îi apar ciudate şi în formă de · cimilituri. De aceea a şi scris despre. Ţinând seamă de plus-quam-cameleonismul insului său, o minte imaginativă i-ar putea pregăti un sfârşit fabulos. Ţinut în pământ până la glezne şi stropi zilnic, el ar prinde rădăcini şi s-ar ramifica. Când frunzele ar ajunge în dreptul nodului ombilical, el ar putea fi tăiat de acolo (ca pruncii) şi restul pus în cireada. Jumătatea preschimbată în malac, ar putea fi legată de jumătatea transubstanţială în plantă. Mulţumită acestei ingenioase procedări, Giorge Pascu ar atinge neatinsa culme, să se auto-consume. Când cei doi şerpi din poveste se întâlnesc şi se mănâncă unul pe altul, anecdota zice că nu mai rămâne nimic. Din Giorge Pascu, bivolul ar supravieţui totuşi. Noi însă, din momentul de faţă îl socotim mort. De aceea i-am şi redactat următorul proiect de EPITAF Aici zace (odihneşte, sau repauzează), Giorge Pascu, filolog, mort subit de apoplexie, citind pe, tocmai când acesta îl iertase.