Giorge Pascu Redivivus

Titlul acesta se cere grabnic lămurit. Cititorul din Capitală şi din restul ţării (cu excepţia Iaşilor), e îndreptăţit să-mi opuie o firească întâmpinare: „cum să reînvie Giorge Pascu, domnule, din moment ce pentru mine, Giorge Pascu, niciodată n-a existat?" De fapt, eu însumi sunt surprins că, dintr-o a mea neglijenţă, pe care sincer mi-o reproşez, din rubricile umoristice ale cotidienelor ieşene, unde-l localizasem ca pe-un buboi, ne-am trezit deodată cu prezenţa insolită a zevzecului meu client, în coloanele ziarelor din Capitală.

Lucrul e de mirare, cum de mirare ar fi ca. Magnificenţius sau Virgilică, personagiile similare din Bucureşti, cu reputaţia circumcisă însă, în loc de Universitate, a unuia la Mărcuţa, a celuilalt la cafeneaua Capsa, să-şi câştige, peste noapte, o popularitate subită în urbea mea natală. Compus exclusiv din infra-uman şi ultra ridicol, apoplecticul deţinător al, prin aceasta, veselei catedre de filologie de pe lingă Facultatea de Litere din Iaşi, părea a fi definitiv resemnat ca prezenţa lui inenarabilă să nu depăşească raza municipiului, a cărui paupertate Notorie o remedia întrucâtva, mărindu-i importanţa geografică, printr-un obiect de curiozitate în plus. Orice sentimente i-am nutri şi oricât am dori să-l diminuăm, trebuie să recunoaştem că de la moartea elefantului circului Sidoli, Giorge Pascu constituie fenomenul cel mai, ca să zic aşa, fenomenal, al regiunii. El prezintă desigur un element de atracţie pentru excursionişti, un motiv de tonică bună dispoziţie pentru localnici, un excelent subiect de articole pentru subsemnatul, în fine un număr. Cunosc cazul unui vizitator din Ardeal, care cu toate că de-abia mai avea bani de drum, n-a vrut să părăsească laşul, unde venise pentru afaceri, înainte de a vedea Turnul Golia şi pe Giorge Pascu. Onestitatea mă obligă să recunosc, că am contribuit la aceasta şi nu odată mi-a fost semnalat de copii pe stradă sau de vecini în sălile de spectacol şi alte localuri publice: „Uite Pascu! Unde-i Pascu? Ăsta-i Pascu? Ha! Ha! Ha!" în faţa acestor entuziaste manifestări, vanitatea mea de scriitor era pusă la grea încercare. Căci (trebuie să fac această confesiune), m-am deprins întru atât să văd în Giorge Pascu o creaţiune a mea, încât de câte ori un confrate îi pronunţă numele, aveam impresia că mă plagiază, iar probele existenţei reale a personajului sfârşiseră prin a-mi provoca ameţeli. Faptele, riguros exacte, atribuite de mine Pascului în presa ieşeană păreau atât de neverosimile, încât publicul (bon enfant!), le punea sistematic în seama imaginaţiei mele de gazetar, în pană de informaţii. Sugestionat de această erezie colectivă, am ajuns să cred eu însumi că Giorge Pascu e o ficţiune. Ca să nu lungesc subiectul îl ucisesem, redactându-i şi un epitaf, pe care nu rămânea decât să-l traduc în latineşte, pentru a pune în urmă să-l sape în, piatră. De aceea, când am citit în ziare că Giorge Pascu, tulburând planul armonic al arhitecturii mele literare, se încăpăţânează într-o existenţă de-aci înainte inutilă, şarjând efectele cu trivialităţi bufone şi continuând porceşte o activitate pe care economia compoziţiei mele cu tâlc proporţionată o reclama imperios finită, am încercat senzaţia stranie pe care aş resimţi-o dacă cineva mi-ar spune că un colonel care nu există decât într-o nuvelă a mea, a fost avansat general şi trimis în Basarabia, sau dacă domnul Mihalache Dragomirescu (ar avea haz ca ăsta să existe), mi-ar cere personal socoteala de cele de mine, despre el, scrise. Revenit în realitate, prin însăşi fapta lui necugetată (uite, ăsta-i pleonasm), Giorge Pascu se cuvine energic, cum se zice pus la punct, în bun părinte, mă simt dator să intervin. Fizicamente, l-am descris aiurea. Nu revin. E destul să menţionez în treacăt, că în vitrina unui librar, fiind expuse mai multe caricaturi şi fotografia Pascului, publicul a opinat că cea mai bună caricatură e a lui Giorge Pascu. Intelectualmente, el face parte din tagma etern majoritară a incultivabililor. A scăpat în cultură ca un câine turbat între cristaluri şi porţelane. Spre ruşinea târgului şi pacostea Universităţii e profesor. S-a suit pe catedră, fiindcă a fost lăsat să se suie. Asta nu-i vina lui. Nu invent nimic reproducând (fidel!), ceva din ceea ce face acolo acest. Tehui reprezentant al ţigăni ei blonde:

GIORGE PASCU Şi după cum ştiţi din Ies „Fpmmes savantes" ale lui Cornelie.

UN STUDENT MUCALIT Nu Corneille, Racine, domnule profesor.

GIORGE PASCU Racine, da, un lapsus.

STUDENTUL: Am greşit, vroiam să zic Moliere.

GIORGE PASCU Aşa-i, domnule, Moliere.

Eu cred că numai timiditatea i-a inspirat studentului soluţia adevărului. Un temerar se oprea, fără primejdie la Dante sau Cervantes. Nul în literatură şi bâlbâit în cugetare, activitatea ştiinţifică a Pascului se reduce la culegerea de cimilituri pornografice, din gura poporului şi la consemnarea acestei particularităţi în notule marginale iscălite Giorge Pascu (aportul propriu), ca şi cum după ce ai tras cu băţul în baltă făcând să sară stropi în văzul lumii, mai e nevoie să explici că ai dat cu băţul şi că au sărit stropi.

În prezent, Giorge Pascu e unicamente preocupat cu pronunţarea lui î din i (î), cu limba în cerul gurii, la antropofagi.

Deprins din şcoală să scrie pe pereţi, Giorge Pascu aduce şi în Facultatea de Litere aceste apucături de derbedeu, însemnând în condica de prezenţă, în dreptul colegilor cu care se află în permanent conflict, idiot, cârn, sau chior. Prins asupra faptului Giorge Pascu a mâncat în mai multe rânduri palme, ceea ce l-a potolit temporar, dat fiind că singură corecţiunea fizică s-a dovedit eficace în soluţionarea cazului, readucând energumenul la rostul lui hilar. Ea i-a fost aplicată însă întâmplător şi fără metodă, de aceea efectul nu s-a produs complet încă. Când de exemplu profesorul Ilie Bărbulescu a cercat să-l lovească, Giorge Pascu s-a refugiat sub redingota d-lui Ibrăileanu care l-a salvat. Convins că d. Ibrăileanu nu bate, Giorge Pascu s-a grăbit să-l insulte, peste câteva zile chiar, în paginile imunde ale unei obscure publicaţii pe care o conduce. Tânăr şi ager, profesorul Şerban, căruia Giorge Pascu i-a făcut nenumărate şi neînchipuite măgării, era desigur indicat să-l sancţioneze mai simţitor, dar l-a scăpat. Căci, de-abia apucase să-i aplice o biată palmă în strada Lăpuşneanu; când să-l mustre cu a doua, Giorge Pascu era în Piaţa Unirii (câteva sute de metri), ascuns în mulţimea trecătorilor pe care-i implora să-l apere. Ajutat cum se vede de noroc, iar de către unii colegi tratat cu aceeaşi inexplicabilă bunăvoinţă cu care l-a tratat şi justiţia, când pe bună dreptate, a fost dus în faţa ei pentru infracţiuni diverse (cum au unii medic cu luna, Pascu are penalist), Giorge Pascu nu se mulţumeşte cu diurnele ce-i reveneau de plin drept ca examinator într-o comisiune din Bucureşti, el dublează ad-hoc preţul şi fără de asta scandalos al ineptelor sale lucrări, obligând candidaţii să le cumpere, achitându-i totodată şi abonamentul la o mizerie de revistă, pe care o scoate el la Iaşi. Acei ce n-au achitat birul au căzut la examen. Un profesor mi-a mărturisit indignat, că acei cari l-au achitat, cunoşteau întrebările dinainte. Că un asemenea examen trebuie casat, nu mai rămâne vorbă. Dar haimanaua de Giorge Pascu mai poate cu asemenea aureolă, să deţie locul pe care îl ocupă? Soluţie, nu· văd decât una: supunerea numitului unui amănunţit examen anatomic.

I Şaht convins că nu e un (cum eronat s-au pronunţat anumiţi naturalişti), antropoid. Exemplar unic 'al faunei terestre el trebuie aşezat pe scara zoologică între oustiti-ul 'suferind de elefantiazis şi veveriţă, sau poate bursuc. Nu mă îndoiesc că anomaliile organice pe care cu siguranţă le prezintă, vor adeveri în totul bănuielile mele. Deci, nu la puşcărie, cum vor unii, nici la balamuc, cum ar dori alţii, ci la menagerie.