Democraţi şi oligarhi

Alături de masa la care luasem loc cu prietenul meu, la restaurantul Enescu, mânca singură o blondă zveltă, cu ochi imenşi şi expresie candidă, în trecere, prietenul meu a salutat-o. I-a răspuns, roşind puţin.

— N-o cunoşti? Mă întrebă.

— Nu.

— E moldovancă.

După nume, o cunoşteam. Părinţii ei fuseseră mari proprietari, într-un mănos judeţ din Ţara-desuş.

— Curioasă povestea ei, continuă prietenul meu şi caracteristică acestor vremi. Rămânând orfană şi-a cheltuit puţinul moştenit ca să-şi termine studiile. E licenţiată în litere şi filosofie. Ca studentă a dus o viaţă modestă şi corectă, locuind într-un cămin, în învăţământ n~a putut intra. Prin stăruinţele unui prieten al tatălui ei care fusese vechi liberal şi ocupase înalte demnităţi în acest partid, a fost numită funcţionară la o instituţie de stat. Auzisem că devenise o funcţionară model şi că era respectată de toată lumea pentru purtarea ei ireproşabilă, dar o pierdusem din vedere. Ei bine, dragă, ştii unde am întâlnit-o acum câteva zile? Într-o casă de rendez-vous!

— Cum aşa?

— Aşteaptă. Jenat, m-am făcut că n-o văd. M-a chemat ea: nu-i nici un secret, mi-a spus Şi te rog să spui la toţi unde m-ai văzut. E în interesul meu.

— Nu mai eşti funcţionară? Am întrebat-o.

— De-o săptămână nu mai: m-au dat afară. Să nu-ţi închipui însă că pentru că sunt aici. Ar fi să faci o confuzie de cauză şi efect. Sunt aici pentru că nu mai sunt acolo.

— Dar cum s-a întâmplat, zic? Reduceri?

— Nici o reducere. M-a denunţat o colegă că sunt liberală. Asta e tot.:

Acuma, urmă amicul meu, socoate şi tu cam ce primejdie poate constitui pentru un guvern o fată ca asta? Cel mult poate paria pe o cutie de bomboane că vin liberalii şi să-şi anine în peretele din odăiţa ei portretul lui I. G. Duca, sau George Brătianu (nu mai ştiu de ce nuanţă e).;

Şi crezi tu, zic eu atunci, că întâmplarea asta justifică.

— Ai răbdare, mă întrerupse prietenul meu,; Văzându-se dată afară cu nepusămasă, s-a dus la secretarul general al ministerului de care depindea instituţia. Acesta (îl ştii), i-a propus să supeze împreună la Chateaubriand, pentru a găsi o soluţie. I-a tras o palmă. Argumentaţia ei de altfel e foarte logică: decâc să cedez unui maimuţoi nesuferit că să-mi păstrez un post în care muncesc opt ore pe zi pentru patru mii de lei pe lună, prefer să câştig Şaizeci de mii, cedând cui îmi place. Crede-mă, mi-a spus ea, n-am avut până acum cinci zile nici un amant. Am intrat însă în această casă cu hotărâri ferme. Alea jacta est. Şi m-a părăsit zglobie, la un semn pe care de după o perdea i-l făcuse patroana. Din uşă, mi-a strigat: „sunt aici zilnic, între trei şi şapte".

Nu sunt dintre aceia care fac responsabilă societatea de toate faptele noastre condamnabile, trebuie să recunosc însă că uneori nici ea nu e complet nevinovată. Dar fapta aceasta care, după cum bine spunea prietenul meu, ilustrează o vreme şi desigur o Iunie, mi-a amintit de-o alta, care, după mi abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâne ilustrează şi ea o vreme şi-o altă lume. O ştiu de mult şi până acum am tăcut-o. Peste ea însă s-au aşternut destui ani, ca să o pot povesti. O însemn aici, aşa cum am povestit-o şi prietenului meu atunci, adică aşa cum a fost:

Se ştie că după pronunciamentul cavaleriei de sub glorioasa domnie a Regelui Carol I, mulţi ofiţeri au fost siliţi să părăsească oştirea. Printre aceştia se găsea şi un tânăr locotenent, băiat de neam, veseL şi foarte simpatizat în Capitală, dar complet lipsit de mijloace. Având relaţiuni în partidul conservator, a fost numit în poliţie, cu o leafă echivalând cu aceea a gradului pe care îl avea în armată. Venind liberalii la guvern, l-au dat afară. Pierderea slujbei coincidea cu o boală gravă care-l lovise pe neaşteptate. Un camarad care s-a dus să-l vadă, l-a găsit într-o stare jalnică. Acest om, care înveselise o lume întreagă, pe patul de suferinţă şi mizeal. O,: teodoreanu Rie plângea. Impresionat, camaradul s-a dus la prefectura poliţiei Capitalei. Prefect era Kneazul Moruzzi.

— Ce pot să-i fac, a spus Kneazul, e conservator.

— Bine, dar îl putem lăsa să moară de foame?

— Asta-i altceva. Eu în slujbă nu-l numesc, dar leafa i-oi da-o, cât oi fi eu prefect, numai să taci din gură.

Şi astfel, prin intermediul acestui devotat şi discret camarad, Kneazul i-a servit leafa, până când a închis ochii. Cheltuielile înmormântării tot Kneazul le-a suportat.

Tocmai când terminam de povestit, suava blondă s-a ridicat să plece, aruncându-ne un surâs nevinovat. M-am uitat la ceas: trei fără un sfert. Începea noul serviciu, pe care generoasa democraţie i-l oferise. Privind-o cum se strecura mlădioasă, sub privirile aprinse care o urmăreau, nu m-am putut opri să nu exclam:

Infamă oligarhie, unde eşti?