Două anecdote

Imediat după război, circula printre liberali o anecdotă. Se zice că bătrânul Pherekide nu plătise niciodată dări. Considera aceasta dacă nu ca un drept, dar ca un mic privilegiu, pe care ţara în slujba căreia albise i-l datoreşte. Şi nimeni nu s-ar fi încumetat să tulbure o stare de lucruri acceptată şi consfinţită de cinci decade şi mai bine de istorie contemporană. Odată, pe când bătrânul om de stat era în opoziţie, un agent fiscal, de-abia numit, se făcu tare să obţină impozitele.

— Nu căuta pe dracul, că-l şi găseşti, i-a spus şeful lui, binevoitor.

El nu, că ştie el ce face.

— Vezi-ţi de treabă, băiatule, c-au mai păţit-o şi alţii!

Agentul nu vroia să ştie de nimic. Chiar în acea zi s-a prezentat la domiciliul contribuabilului recalcitrant. A fost primit imediat.

Pherekide şedea la birou şi citea un ziar:

— Ce doreşti?

Tonul şi înfăţişarea bătrânului au operat imediat asupra agentului, în sens potolitor:;

— Sunt de la fisc, cucoane, ştiţi pentru impozite.

Bătrânul l-a privit cu oarecare uimire, l-a măsurat din tălpi până-n creştet şi după ce l-a fixat o clipă, i-a şoptit:

— Pherekide!

Deşi intimidat, agentul nu înţelegea să renunţe aşa deodată, la scopul vizitei lui:

— Domnule Ministru, nu vi le cerem toate, dar măcar ceva, cât doriţi dumneavoastră.

Răspunsul a fost acelaşi, dar pe un ton ceva mai urcat:

— Pherekide!

Agentul începuse să bâlbâie:

— Dacă nu puteţi acum, Excelenţă, spuneţi-mi când să viu!

Bătrânul se ridicase pe jumătate din fotoliu şi când a răcnit pentru a treia oară: „Pherekide", agentul dispăruse.

E. Foarte probabil că, această anecdotă, nu-i decât o anecdotă. Am motive să mă îndoiesc de autenticitatea ei, dar cine poate nega că nu-i verosimilă? Ba, ceva mai mult: se poate susţine că era nevoie de-un bărbat politic de dimensiunile lui Pherekide pentru ca faptul să fie posibil în Dacia Traiană?

Şi acum o alta. Scena se petrece într-o noapte de iarnă, pe străzile Parisului la 1841 leat.

Unui tânăr i-a plăcut să se distreze introducând, prin surpriză, un bulgăr de zăpadă în corsajul unei trecătoare. Femeia a ţipat şi când şi-a dat seama de unde-i vine neplăcerea, s-a repezit la acel glumeţ şi l-a luat la palme. Tânărul a ripostat. Agenţii poliţiei au sosit tocmai când bătaia era în toi. După Obiceiurile epocii, tânărul a fost lăsat să-şi vadă de drum, iar femeia noctambulă înşfăcată şi condusă la primul post, unde urma să i se dreseze actele pentru cele şase luni de închisoare care o aşteptau. Un domn, care asistase de la început la desfăşurarea evenimentelor se luă după grup. Ar fi voit să intervină în favoarea nenorocitei, în faţa circumscripţiei ezită. Era un om cunoscut. Cine va crede că a putut interveni dezinteresat într-o asemenea afacere şi la o asemenea oră? Avea duşmani şi ziarele umoristice şi cupletiştii de prin toate cabaretele nu aşteaptă decât asemenea subiecte. Bunătatea a primat, însă şi domnul a intrat. Comisarul l-a luat de sus:

— Depoziţia dumitale, mai mult sau mai puţin interesată, nu are nici o valoare. Fata aceasta s-a făcut vinovată de loviri în piaţa publică. A bătut un Domn. Va face şase luni de închisoare.

— Domnul meu, a spus străinul, când vei afla cine sunt, vei schimba, poate, tonul şi felul de-a vorbi şi mă vei asculta.

— Şi, cine eşti dumneata?

— Victor Hugo.

În faţa acestui răspuns, comisarul şi-a pierdut capul, nu într-atât, însă, încât să elibereze arestata. Agenţii depuseseră şi lucrul nu mai era uşor.

— Într-un singur caz, domnule Hugo, aş putea opri lucrurile. Dacă v-aţi semna depoziţia.

— Dacă libertatea acestei femei depinde de semnătura mea, iată.

Şi, Victor Hugo a semnat. Pe semnătura poetului, femeia a fost pusă în libertate.

Nu-i aşa că nu-i verosimil? Totuşi, e adevărat, întâmplarea e povestită de însuşi Victor Hugo în minunatele pagini, care alcătuiesc Choses vues, sub titlul Origine de Fantine. Recitindu-le, mi-am amintit de prima poveste de care aceasta s-a alăturat într-o semnificativă împerechere. Şi, mi-am mai amintit de cel mai mare poet al neamului meu care figurează într-un proces-verbal într-o circumscripţie din Capitală şi care reprezintă un jalnic document al vremii: „Individul Mihai Eminescu, etc."

Dar astăzi chiar dacă un Tudor Arghezi sau Brătescu V. Voineşti s-ar afla în situaţia lui Victor Hugo, la declararea numelui n-ar fi întrebaţi:

— Ocupaţia dumneavoastră?

Şi pe bună dreptate mă întreb: când, oare, cuvântul meşterilor şi cărturarilor noştri, va cântări în viaţa publică, măcar cât al unui agent electoral, din culoarea de verde?