Focuri în vânt: legile

Am asistat demult la serbarea onomasticii unui copil miraculos. Nu împlinise doisprezece ani. Cu taburetul deşurubat la maximum, ca să poată ajunge la claviatură, descifra la primă vedere Schuman, Schubert sau Mozart, orice, cu o comprehensiune muzicală uimitoare. Când îl cunoscusem, până să-i sosească din oraş părinţii, mi abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâ-a cântat acompaniindu-se singur, jumătate din Manon, de Massenet, punând în pronunţare şi în inflexiuni, intenţii şi nuanţe, care, în aceeaşi măsură cu admiraţia, inspirau un fel de spaimă şi în acelaşi timp milă. Haina de catifea neagră îi accentua paloarea. Buclele pletelor blonde atingeau gulerul de dantelă. La fiecare replică din operă, în ochii mari şi negri se aprindeau lumini. Pe un colţ al pianului, un caiet deschis.

Citesc: „Rezumat al teoriei ondulaţiei universale" de Vasile Conta, aparţinând elevului Şerban, clasa a II-a liceală.

Cu prilejul sărbătoririi, tatăl copilului, un imbecil solemn, cu şnapeti suri şi musteaţă-n sfârc de pepene, avusese o fantezie barocă: îl îmbrăcase ca Pe un om mare (escarpins, frac, cravată şi mănuşi albe). Cu toată distincţia naturală a înfăţişării lui precoce, părea un picolo de restaurant mare. Dar intuiţia acestui copil extraordinar şi puterea lui de adaptabilitate îl ajuta să nu pară ridicol în această împrejurare, indicându-i tonul just. Era comic totuşi să-l vezi la uşă aşteptând musafirii, ajutând (cu câtă vocaţie!), cucoanelor să-şi scoată mantourile şi oferindu-le apoi cu cea mai neafectată curtoazie braţul, pentru a le conduce în salon, în timpul mesei a fost centrul atenţiei generale. Plin de vervă şi de haz, nu avea, cu toate acestea nimic copilăresc în conversaţia lui. Pe când oferea o pară pe care o curăţise în prealabil cu măiestrie, vecinei lui de masă, l-am auzit servind iritat, această surprinzătoare replică tăioasă, unui unchi care îl zeflemisea:

— Inteligenţa e experienţa tinerilor, după cum · experienţa e inteligenţa bătrânilor, scumpe domn.

După primul pahar de şampanie, junele se ciupise. Invitat de cunoştinţe, a refuzat să spuie versuri de Alecsandri, zicând că sunt banale. A recitat în schimb din Eminescu (Luceafărul, La steaua şi Satira I), din Musset (La N uit d'octobre) şi din Verlaine (La botine chanson, aproape în întregime).

În timpul acesta, tatăl, înveselit pe aceeaşi cale, apăru c-un ţilindru pe care îl îndesă pe capul copilului, zicându-i:

— Ia, fă puţin pe deputatul, Şerbane, Am fost cu toţii martorii unei improvizaţii oratorice, în genul acelora ce se pot citi zilnic în Monitorul Oficial, cu singura deosebire că era ceva Mai puţin parlamentară, prin aceea că apostrofele pornografice lipseau cu desăvârşire.

Nu ştiu de ce (vorba vine!), dar nu împărtăşeam deloc hazul convivilor. Mă gândeam cu melancolie la Senat, Cameră, Academie, Universitate şi alte lucruri mari şi mai departe la senatori, deputaţi, academicieni, profesori şi alte lucruri mici. Îmi aminteam fără să vreau, că de la Unilrea Principatelor încă, politica noastră s-a căsnit exclusiv să instaleze temeinic conţinătorul, pentru un conţinut enigmatic, care urmează să vie, cu timpul, în picături. Astfel se lămureşte de ce am avut amirali înainte de-a avea flotă, Academie înainte de-a avea scriitori şi savanţi în număr prezentabil, Teatre Naţionale, înainte de-a avea o literatură dramatică naţională, etc. Etc.

Prodigiosul copil îşi terminase discursul. Cum sta tolănit pe fotoliu cu ţigaretă-n gură (un capriciu!) şi cu ţilindrul înfipt până-n urechi, ar fi putut foarte bine reprezenta alegoric civilizaţia românească întreagă. Istoria noastră contemporană n~a început altfel: fă tu pe deputatul, tu, pe senatorul, tu pe magistratul, tu pe economistul, tu pe generalul etc., etc. Aşa a primit, Caragiale opera sa completă, direct din mâinile lui Htibsch. Căci, cincizeci sau şaizeci de ani de zile în viaţa unui popor, oricât de înzestrat nu pot însemna mai mult decât cei unsprezece, în existenţa bipedului cuvântător.

Dar românii (popor eminamente agricol), se trag din romani (popor eminamente juridic). De aceea facem noi doar atâtea legi şi scriem român cu î din a (Roma, Roman, Român). Nici prin gând nu ne trece să ironizăm cumva, admirabilele dispoziţii leii –

Gislative ale poporului român. O simplă observaţie însă. Neîntrecutei perspicacităţi a vechilor Quiriţi, nu i-a scăpat că îndeobşte legile bune sunt provocate de proaste stări de fapt. Tinereţea noastră exuberantă, pare a fi trecut uşor peste acest amănunt. Şi, ca să luăm o pildă din istoria dreptului roman, vom aminti că în începuturi pater familias avea drepturi nelimitate asupra copiilor, femeii şi sclavilor (patria potestas, manus, potestas dominica). Pe atunci sclavul era res-lucru. Laolaltă cu boii şi uneltele agricole, făcea parte din patrimoniu (familiapecuniaque). Epoca de aur a acestei legislaţii barbare, corespunde (curios!), capitolului patriarhal al istoriei latine. Atunci când legea nu oprea pe stăpân să facă ce vrea cu sclavul lui (să-l chinuiască, să-l vândă, să-l omoare), raporturile dintre ei erau din cele mai omenoase, ba se stabilise chiar un. Fel de înrudire domestică (termenul exact îmi scapă). Pe măsură însă ce drepturile sclavului se suie spre punctul culminant, când el, încetând de a fi res, devine persona, condiţiile de viaţă comună, se înăspresc până la cruzime. E drept că şi naţionalitatea a jucat un mic rol în această poveste, învingători în războaie. Romanii reduc la sclavie captivii de alte neamuri, faţă de care nu aveau aceeaşi solicitudine ca pentru ai lor (hospes, hostis). Legiuitorul a trebuit să intervie restrictiv. Dar Romanii erau neîntrecuţi (şi asta am moştenit-o cel mai mult şi cel mai bine), în a eluda legile. Aşa se face că legile cele mai perfecte şi mai înaintate convieţuiesc armonic cu cea mai mizerabilă stare de lucruri. Nu pentru a etala erudiţie am recurs la acest exemplu. El nu e de altfel decât o vagă reminiscenţa din. Elementarul manual al lui Gaston May, pe care l-am cercetat în treacăt pe când îmi pierdeam vremea învăţând dreptul (şi-i cam multişor de atunci). Nu l-am menţionat decât pentru că e folositor temei noastre.

La noi, se legiferează febril. Această agitaţie legislativă dovedeşte că în ţară nu e bine (o ştim de altfel şi de aiurea). Dar ea mai dovedeşte că legiuitorii noştri sunt convinşi că dacă e ceva putred în România, acel ceva e de carton: legea, înlocuim cartonul cu alt carton: similia similibus curantur. Pe urmă, aşteptăm să fie bine. Dacă nu-i bine, iar legiferăm. Ş-am tot legiferat de la război încoace, fără întrerupere. Dar, nu se simte nimic.

De aceea, de câte ori aud la cafenea, vreun eminent bărbat de stat, vorbind de noua lege ce va să ne fericească şi pe care o are în cap, sau numai în buzunar (tot una), eu mă gândesc la altceva – şi mai comand o bere