Polemistul

Că într-o ţară eminamente agricolă, românul s-a născut poet (nu zic eu, Alecsandri), de mirare nu-i: natura. Dar acesta e aspectul rustic. Din clipa în care şi-a lăsat opincile la rohatcă şi a păşit pragul cetăţii pe tălpi gumate, el a devenit polemist. In România-Mare, polemica nu este, ca pe alte meleaguri, un mijloc de a lămuri idei şi fapte. Ea este un scop şi o virtute naţională. Predestinat să fie polemist, citadinul român debutează prin a polemiza cu doica, trece apoi, din şcoala primară încă, la polemica scrisă, însemnând pe pereţii W. C.-elor când nu adevărate mărgăritare folcloristice, cel puţin că profesorul e idiot şi soţia lui peltică, pentru a ajunge să compună în liceu ţepoase catrene epigramatice şi se desăvârşeşte în universitate, mai ales prin activitatea extraşcolară. Dacă nu reuşeşte să-şi treacă licenţa, îi rămâne vocaţia. Arena publică mai câştigă un toreador. De-aci înainte, cluburile politice şi cafeneaua, care geme de polemişti, îi sunt deschise. Să nu-l cumva superi, că te-ai dus! El e mai mult decât un simplu personaj foarte important, mai mult decât un supra-arbitru al luptelor politice, Io*

Mai mult decât un as al redacţiilor şi un Fuhrer al întrunirilor, el e un Mitropolit al reputaţilor, un Patriarh al succeselor şi insucceselor, în fine un Ţar al vieţii publice.

În imperiul lui de hârtie, tăcerea are acoperire aur. El ştie perfect şi la nevoie poate dovedi (numai la nevoie, mă rog frumos), cine e amantul soţiei prefectului, cât a rămas dator cutare ministru croitorului, pe când învăţa la Paris, ce anume doctorii furniza farmacistul din Burdujeni sau Strehaia cutărui episcop şi câte şi mai câte. Dar iubitor al moralei publice şi conştient de menirea lui purificatoare, acest migălos colecţionar de documente omeneşti, cu caziere şi fişe, nu le va da niciodată în vileag, decât (să respectăm expresiile consacrate), silit de împrejurări. Sensibilul pezevenghi suferă, domnilor, când scrie scârbe şi spurcăciuni, vârându-şi în văzul lumii nasul în intimităţi fetide, gest pe care totdeauna îl regretă. De multe ori el e atât de sentimental şi atât de robit eticii pe care unicamente o serveşte, încât în toiul celei mai violente campanii şi tocmai când se afla la doi paşi de victorie, îşi ia seama şi se opreşte brusc. Respiraţia i se, cum s-ar zice, taie. Mulţi au scornit şi nu se sfiese să strige în gura mare, că aceste tăceri subite ar fi remuneratorii. Dar aceia sunt tot polemişti.

Condus de un instinct precis şi sigur, românul a ştiut din vreme să diferenţieze polemica autohtonă de orice manifestare similară de aiurea, în această materie, precum mai sus s-a scris, e cu totul original, în nici o ramură de activitate, specificul naţional n-a triumfat mai deplin, în alte ţări, drumul până la tribună sau la coloana de ziar e plin de Obstacole. Prejudecata cinstei, superstiţia moralităţii, fanatismul bunei credinţe, mania probităţii, ticul răspunderii, obsesia politeţii, poza curtoaziei, pretenţia autorităţii, snobismul eleganţei şi alte mofturi, au ucis în germen atâtea frumoase vocaţii, împiedicând adevărate talente să se manifeste util, pe acest teren. E de mirare chiar, că atâtea popoare pline de toleranţă, pentru scriitori şi artişti, să fie atât de alarmant riguroase, pentru ziarist şi politician, adică, pentru omul altfel public. Sunt sigur, de pildă, că nici un francez cultivat n-ar expulza din bibliotecă pe Francois Villon, în momentul în care se afla că genialul trubadur tâlhărea la drumul mare, după cum nici un burghez cu mintea întreagă n-ar renunţa la citirea operelor lui Oscar Wilde, pentru că s-ar fi întâlnit într-un obicei prost, cu niscaiva polemişti de-ai noştri. Sângele omenesc, pe care stiletul ucigător al inspiratului autor al baladelor, l-a făcut să ţâşnească din pieptul semenilor, nu poate acoperi în ochii cititorului prestigiul unui vers nemuritor şi nici ştirbi farmecul unei rime. Sunt sigur însă că dacă lui Villon i-ar fi tunat prin cap să ţie predici, sau dacă, trăind astăzi (o ipoteză!), ar fi râvnit să devie deputat, sau ar fi întemeiat gazete, el ar fi fost energic împiedicat (nebuni franţujii) de înşişi admiratorii lui, poate. Cel din urmă cetăţean ar fi stârnit aprobări, în momentul când i-ar fi strigat: hoţule sau asasinule, aici nu ai cuvânt! Românul, însă, mai conciliant şi mai estet, a trecut peste aceste amănunte, uşor.

— Hoţ, desigur, pungaş ordinar, de acord, escroc, şantajist, tot ce vrei, dar. Are talent.

Formula înţeleptului dar paradoxalului Petre Carp a fost, după cum se cuvenea, pe dos întoarsă, înainte ca vrednicul om de stat s-o fi formulat:

— Talentul justifică orice incarnaţiune şi frumuseţea implică prostituţia". Acesta e punctul de plecare al polemistului român de talent. Şi care e polemistul român care să nu aibă talent?

Articolul de faţă a fost scris, cu foarte mulţi ani în urmă, în redacţia unui cotidian dispărut. Un coleg de redacţie, astăzi foarte apreciat, citea peste umărul, meu ceea ce scriam. Deodată, m-a apostrofat:

— Dumneata totdeauna te desolidarizezi de breaslă!

M-am uitat surâzând la cele scrise, ca Leopardi la întinsul mării, am salutat şi-am părăsit redacţia.