Era Caragiale inteligent?

Sper că cititorul îşi dă seama că nici îi pun, nici îmi pun asemenea întrebări. De altfel, una, din acelaşi aluat (n-o formulasem eu) aştepta răspuns în coloanele unui mare periodic francez:

Shakespeare, etait-il intelligent?

Răspunsul a venit pe măsură:

Mais, ii n'avait que faire de l'intelligence!

Răspunsul la întrebarea noastră n-a fost însă la înălţime. O recunosc şi cu melancolie, căci eu l-am dat.

Mă dusesem în Dealul Mitropoliei (pe atunci nu aveam Patriarh), la Camera Deputaţilor, unde aveam treabă cu un amic care, la acea epocă reprezenta naţiunea. Amabil, amicul m-a poftit în incintă, până la terminarea şedinţei. I-am mulţumit, dar n-am intrat, în asemenea cazuri, am preferat totdeauna bufetul, măcar că nu-i faimos. Nu-mi place să mă simt tolerat. Şi, întrucât un musafir al incintei e mai mult decât un fotoliu, care în definitiv, e la locul lui şi are măcar voie să scârţâie? Să stai impasibil, pe când un om de seamă, pe care ţi-ar plăcea să-l asculţi, încearcă zadarnic să se facă auzit, fiindcă gloata urlătoare are impresia că va fi mai pe placul şefului, dacă prin interjecţii şi apostrofe nearticulate îl va împiedica să vorbească? Să asişti ca o mumie la votarea prin aclamaţiuni sau ridicare de mâini, a unei legi pe care o socoteşti idioată? Să auzi un energumen, debitând de la tribună, în numele poporului român, cele mai formidabile insanităţi, fără să-ţi fie îngăduit un gest de dezaprobare, o vorbuliţă, sau cel puţin să-i dai cu călimară-n cap?

Nu, nu, prefer bufetul! O bere bună, o cafeluţă proaspătă, un tovarăş întâmplător şi vremea trece.

În ziua aceea, nimerisem bine. O masă de prieteni, băieţi deştepţi şi veseli. Discuţia aprinsă, berea îngheţată. Puteam aştepta oricât! Se vorbea de Caragiale. Costel, un băiat voinic, oacheş, cu păr mare, buclat şi privire pătrunzătoare sub fruntea lată şi boltită, era într-o vervă drăcească. Zise:

— L-aţi auzit adinioarea pe nenea Manolache (şeful organizaţiei din care tot grupul făcea parte)? Şi, imitându-l Munca şi higiena socială sunt cele două coloane vertebrale prin care respiră creerul unei naţiuni! O scrisoare pierdută" continuă, domnii mei, o continuăm. Alegători şi aleşi, toţi avem rol în ea. Oriunde, oricine şi oricum i-ar face monumentul maestrului, nu-i va putea aduce un omagiu mai mare decât acela pe care îl reprezintă această cupolă, care-i adăposteşte copiii, lăsându-i să se manifeste liberi, în văzul întregii ţări. Nu există regizor care să fi visat înscenare în stil mai grandios. Toată ţara participă la spectacol, toţi facem parte din el.

Între timp, se apropiase de masa noastră conu lancu, zâmbind cu bunăvoinţă şi mângâindu-şi favoriţii albi. Conu lancu fusese de mai multe ori ministru şi prezidase pe rând şi Camera şi Senatul. I-am oferit scaunul meu.

— Şi credeţi voi, băieţi, că acest Caragiale era un om inteligent? (Costel îmi făcea semne din ochi să-l las să vorbească, dar nici nu mă gândisem să fac altceva).

Unul, mai fără tact, replică: · – E o întrebare care astăzi nu se mai poate pune!

Conu lancu oftă amar:

— O fi, dar voi nu-l ştiţi decât din scrierile lui. Eu l-am văzut.

În faţa acestui argument peremptoriu Costel avu un gest de aprobare:

— L-ai cunoscut, personal, coane lancule!

— L-am cunoscut pe urmă, dar nu de aproape, întâi să vă spun cum l-am văzut: Mă întorceam cu nevastă-mea din străinătate. După ce trecem de Braşov, intrăm în vagonul-restaurant să luăm un ceai. Să fi fost 8 sau 9 dimineaţa. Nu-mi amintesc. Intrăm. De-abia ne aşezasem când, zărim la masa de alături un individ congestionat şi descheiat la guler. Pe masă, numai sticle goale. Am aflat mai târziu că era de cu seară acolo. Nu trecu mult timp şi apăru alt individ, tot atât de congestionat şi' luă loc la masa lui. Mai comandară bere. Apoi, începură să vorbească pe româneşte, dar aşa porcarii, că nevastă-mea se făcuse verde. I-am făcut semn să se facă că n-aude. Ea, nu, că leşină. Aşa: e damele, sensibile. Ce te faci, nene? Fac scandal.

– Nu face! Ne-am ridicat cu ceaiurile nebăute şi am intrat în compartiment.

— N-aţi reclamat? Întrebă cineva.

— Ca români, nu puteam pentru ca să ne dăm în spectacol în ţară străină. (Costel îmi face cu ochiul, având aerul să-mi spuie: aşa-i că-i dulce?). Dar asta nu importă. Ştii cine era acela care vorbea mai multe porcării?

Toţi amuţiserăm în faţa enigmei. După o lungă tăcere, aprins, mânios, conu lancu ne dumeri:

— Caragiale, domnilor. Ca-ra-gia-le! Privirea lui conu lancu spunea clar: Ce mai Vreţi? Amicii mă spionau neliniştiţi, îmi cunoşteau firea şi sentimentele faţă de marele scriitor. Se aşteptau, fără îndoială, la o replică tăioasă. Sunt sigur că trebuie să-i fi decepţionat teribil, atunci când am întrebat ipocrit:

— Coane lancule, nu te supăra, dar ai văzut cu ochii matale cele ce ne-ai povestit, sau vrei să râzi de noi?

Conu lancu mă privi cu toată buna lui credinţă:

— Cum te văd!

— În cazul acesta, ce să zic? Ai dreptate. Nici vorbă nu mai poate fi de inteligenţa lui Caragiale.

Conu lancu se înseninase:

— Îmi pare bine că, deşi eşti tânăr, nu te laşi influenţat.

De-atunci, conu lancu îmi face deosebita cinste de a mă considera printre prietenii lui. Ce pot pentru ca să fac?