Gramofonul independent

Sau încă M. Dragomirescu, Institutul de Literatură şi România Mare Leş sots sont ici-bas Pour nos menus plaisirs.

Gresset.

Se-ntreabă-un critic: „tu Horaţiu Ce stai acuma în Olimp, Pe când trăiai, oare cât timp Şi cam ce loc aveai în spaţiu?"

Şi i-a răspuns atunci Horaţiu, Cu domiciliul în Olimp: „Dragomirescu are spaţiu, Horaţiu însă n-are timp".

A. Mir ea (Caleidoscop).

CONVERSAŢIE

(Scena se petrece la Lipsea, pe când domnul M. Bragoniirescu făcea doctoratul în filosofie).

AL. O. TEODOREAN1

COLEGUL Mihalache, tu l-ai citit pe Kant?

D-l M. DRAGOMIRESCU Eu nu-l citesc pe Kant!

COLEGUL Dar pe Schopenhauer?

D-l M. DRAGOMIRESCU Eu nu-l citesc pe Schopenhauer.

COLEGUL Nici pe Nietzsche?

D-l M. DRAGOMIRESCU Eu nu-l citesc pe Nietzsche.

COLEGUL Bine Mihalache, dar ce fel de doctorat în filosofie faci tu, dacă nu citeşti nici un filosof?

D-l M. DRAGOMIRESCU Uite ce-i dragă, eu vreau să fac critică în literatura română, de aceea nu citesc nimic şi mai ales străini pentru că aş risca să-mi alterez personalitatea;

(Gura lumii).

Pentru copilăria şi adolescenţa celei mai încerite generaţii, d-l M. Dragomirescu a fost un fenolen autumnal: obsesie. La începutul anului şcolar, Omată cu cele din urmă frunze moarte ale toamnei, dispăreau din vitrinele librăriilor, exemplarele cu înVeliş atrăgător, în locul lor, odată cu ciorile şi corbii, coperta cenuşie a îngrozitoarelor manuale didactice. Peste toate, covârşitor, titlul tenebros al cursului de limba română: M. Dragomirescu. Din înalt ordin ministerial, prin el şi numai prin el, mijlocitor oficial de literatură şi retorică, fragedele vlăstare puteau lua contact cu scrisul lui Eminescu, Creangă, Coşbuc, Caragiale. Printr-o tainică vrere a destinului el şi numai el avea să asocieze o tristă amintire numelui celor mai dragi sufletului nostru scriitori, în ceasurile ce~ar fi urmat să fie de încântare şi reculegere, nu puteai cutreiera hudiţele Humuleştilor, nu te puteai veseli la „Nunta Zamfirei", nici urmări luna plutind „Pe mişcătoarea mărilor singurătate", în închipuirea halucinantă a celei mai · frumoase vârste, fără ca d-l M. Dragomirescu să nu te tragă înapoi, de picioare, în mocirla cu mormoloci şi râme, a notulei sale explicative.

„Mais helas! Ici-bas est maâtre: sa hantise Vient m'ecoeurer parfois jusqu'en cet abri sur, Et le vomissement impur de la Betise Me force î me boucher le nez devant l'azur".

Dar a trecut şi asta. Am părăsit şcoala cu certitudinea că d-l M. Dragomirescu nu-i nici destul de înţelept ca să fie critic, nici destul de nebun ca să fie scriitor, îl iertasem (pe jumătate) şi-l uitasem AL. O. TEODOREANl Aproape. Mi-l amintea arare vreo cronică veselă, caricatură, o anecdotă. De multe ori însă, la auzi numelui său, vechile revolte reînviau tumultoasfe. Simţeam (mărturisesc) o francă aversiune faţă de acest om pe care nu-l văzusem încă. Dragomiresepmihalachizarea literaturii noastre mă irita. Căci p. u se poate contesta că în acest jalnic moment al dfezvoltării noastre literare dominat de prezenţa sa, d-l M. Dragomirescu reprezintă o realitate culturală (calificativul e la modă). Onoare lui! Onoare ţării!

Au trecut ani.

„Realitatea culturală" s-a micşorat în mintea mea treptat, treptat, până la dispariţie. Dar iată, în timp ce-mi făceam serviciul militar, într-o noapte limpede de iunie, în tabăra de la Dadilov, numele d-lui M. Dragomirescu înveselind restriştea unui întreg contingent de tunari. Se făcea mare haz pe vremea ceia, printre ofiţerii şi elevii şcolii de artilerie, de cursurile de drept internaţional ţinute deun căpitan, viitorilor ofiţeri de la altă şcoală.

Cum ne apropiam de terminarea stagiului, regimul se îndulcise simţitor şi ca un semn al libertăţii apropiate, lanterna de la cantină se stingea mai târziu.

Lângă baterii (cu sifon şi gheaţă) ne fixasem pe poziţie, în jurul unei mese, mai mulţi camarazi. Se citau definiţii şi maxime din cursul căpitanului profesor de drept. Un locotenent, băiat cu carte şi prietenos cu elevii, trăgea cu urechea şi râdea cu poftă, când, unul din cei mai mucaliţi brigadieri ai seriei, I 111

Student la litere, interveni: „De ce râdeţi domnilor le-un nenorocit pus să ţie „din ordin", un curs pentru care n-are nici o pregătire şi din care nu-şi face bici o fală? Căpitanul în chestie vorbeşte de dreptul ginţilor, tot aşa cum ar vorbi de datoriile planti^nului sau de cometa lui Haley, dacă i s-ar ponimci s-o facă. Dumneavoastră ştiţi doar cum se procedează în armată. Serviciul interior, specifică del ex. Că la orele 5 recrutul român trece la robinet şi-şi spală fizionomia. Dacă e găsit la robinet fără să se spele urmează acelaş dialog!

SERGENTUL L · ';';';'. '

Pe ce nu te speli, mă leat? (aşa şi pe dincolo).

LEATUL Nu curge apa, trăiţi don sergent.

SERGENTUL (teribil)

Să curgă!

Şi dacă apa se încăpăţânează să nu curgă (ordinul nu se discută), leatul e dus la arest, pentru ca un gradat să-i facă „teoria ordinului" (aşa şi pe dincolo). Căpitanul nostru faţă de ştiinţa dreptului e tocmai ca soldatul faţă de robinet. A făcut sau n-a făcut dreptul, el a primit ordin, să ştie", ba încă să înveţe şi pe alţii. Prin urmare domnii me abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâi, lăsaţi căpitanul în plata Domnului, că nici el nu-i bucuros şi dacă aveţi chef de râs, poftiţi la Facultatea de Litere din Bucureşti, să vedeţi acolo reprezentaţie.

După această introducere, spre delectarea unanimă, camaradul începu o descriere amănunţită a Cursurilor şi seminariilor profesorului M. Dragomirescu. Din spusele lui am aflat cu toţii că d-l M] Dragomirescu are despre literatură o concepţie quasi-militară şi că asemeni instructorilor din oştiri d-sa face Teorie (teoria imaginei, hiperbolei, serqnalul de întrebare, teoria accentului circomfle etc.). D-sa aşează scriitorii în formaţie de secţie, pluton, companie (e pedestraş), regiment, brigadă, etc., punând totuşi în locul ofiţerilor generali, autori geniali. Mai mult. Anticipând regimul sufragiului universal, d-sa se fereşte a înainta în grad/un scriitor sau a-i trece vreo calificare în memoriu, înainte de a se asigura de consensul majorităţii studenţilor. De aceea, de câte ori d-l M. Dragdmirescu vrea să afle situaţia exactă a unui scriitor, îi pune candidatura şi urna decide. Aşa de pildă d-sa deosebeşte 12 feluri de poporanism, dintre care unul instrumental (ce-o mai fi şi asta?). Vrem să ştim ce fel de poporanism caracterizează o anumită publicaţie sau un anumit publicist? La vot!

Alta.

Domnul M. Dragomirescu, după 20 de ani de cercetări asidui a găsit că pentru a fi complet genial, un scriitor trebuie să întrunească 32 de condiţiuni sine quibus non (nimeni nu le-a întrunit pe toate, crede d-sa). Combinaţmnile diverselor calităţi dau naştere la probleme, al căror rezultat precis e edificator şi indiscutabil. Aşa, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, pus în ecuaţie, a dat rezultatul neaşteptat că e o operă „gingaşă". Prin ce alt procedeu s-ar fi putut obţine această precizare matematică?

Nu ştim rezultatul scrutinului pentru toţi poeţii aleşi. E suficient să menţionăm (cu titlul de curiozitate) că votul a hotărât că poeta Carmen Sylva este o lyrico-intimistă şi Maurice Maeterlinck un „lyrico-caduc".

Dar partea cea mai comică a acelei nopţi neuitate, în care am aflat aceste, a constituit-o momentul, în care, încurajat de râsetele spasmodice ale cercului din ce în ce mărit, veselul brigadier a avut inspiraţia întru toate izbutită, să facă citaţii din aforismele căpitanului profesor şi ale profesorului instructor, lăsând analogiile să se stabilească singure. A trecut cam multişor de atunci, aşa că mi-e cu neputinţă să desprind din memorie ceea ce aparţine căpitanului de ceea ce aparţine d-lui M. Dragomirescu. De altfel, cele mai multe din cugetările ce voi cita s-au răspândit în toate colţurile tării, neîntârziind să câştige o binemeritată faimă. Cum, pe de altă parte, atât d-l Dragomirescu cât şi căpitanul au făcut şcoală, las pe sama numeroşilor lor discipoli stabilirea paternităţii, ca nu cumva posteritatea să atribuie căpitanului ceea ce aparţine Dragomirescului şi nici Dragomirescului ceea ce aparţine căpitanului. Cititorul va trebui să con vie că unui ne-specialist îi e foarte anevoie să se descurce. Iată:

Socialismul este atunci când lucrătorii din Germania nu mai vor să lucreze în fabrici.

Operele geniale îşi are obârşia în genialitatea autorilor.

— Tămâie şi otravă Un escadron care caii se întorc asudaţi, nu se poate spune că s-a mărşăluit bine. (Cu toate că e vorba de-o operaţie militară, nu socotim maxima aparţinând căpitanului, deoarece în dreptul ginţilor nu e vorba de escadroane în marş. Să fie atunci maxima de d-l M. Dragomirescu? Simplă hypoteză).

Românii au avut un actor genial: de Max şi în loc să-l păstreze, care ne trebuia, l-a lăsat să se ducă la Paris care mai are şi alţii şi care acuma e societar la Comedia Franceză, pe când noi numai pe el şi în dauna scenei noastre ne-a părăsit, pentru că politica nu se interesează de genialitate socotind-o fără folos, când din contra o ţară trăieşte numai prin geniile ei de ex. Franţa, deoarece geniul e în afară de timp şi spaţiu de ex. Goethe, el fiind etern, măcar că s-a susţinut, mai ales de către simbolişti, care se ştie că este şcoala incoherenţei, susţinută şi de Bergson în care a greşit şi el cât e el de Bergson, cum că geniul aparţine umanităţii care eu cel întâiu am scris la noi în „Convorbiri" că el trebuie să fie înainte de toate naţional, altfel degeaba mai este geniu şi mai bine ne lipsim.

Nihiliştii sunt nişte ăia din Rusia, care s-a pripăşit şi la noi vre-o trei, dar siguranţa generală i-a prinseră şi doi fugind a mai rămas unul închis la Jilava, care la noi nici nu poate fi socialism, fiind o ţară eminamente agricolă.

Brunetiere practică teoria evoluţiei literare, care reduce critica, care e de esenţa ei estetică, la Istoria literară care duce la biografie. Dar după cum am dovedit într-o precedentă prelegere criticul nu are a ţine seamă decât de producţiile geniale care nu pot pentru ca să fie în ritmul evoluţiei literare obişnuite care priveşte numai talentele nu şi geniile care e de sine stătătoare. Când analizăm opera lui Shakespeare, Dante sau a poetului Talaz, poate ca să mai fie vorba de evoluţie literară? Aud?

Moravurile scriitorilor noştri tineri este de nemaiauzit. Ei scrie recenzii obraznice şi bârfeşte autori consacraţi, care în nici o ţară civilizată nu s-a mai auzit, în loc să citeşti, să te plimbi şi să meditezi asupra operelor geniale, te aduni acolo trei, patru scriitori, la cafenea sau în localuri şi bârfeşti colegii absenţi şi chiar pe cei mai buni critici ai neamului, care ar face mai bine cei mai mulţi şi chiar toţi să înveţe ceva de la ei.

Aşa ne-au găsit zorii zilei la cantina taberii din Dadilov.

Terminând serviciul militar m-am întors la Bucureşti. Pe Calea Victoriei întâlnesc un tânăr profesor universitar. „Ce mai faci Domnule?" – „Bine", zic. „Am auzit că te ocupi cu literatura". –,. M'da!" – răspund plictisit. „Uite ce-i" – zice, rău faci că nu te duci la seminarul lui Dragomirescu. E singurul om din ţară de la care poţi învăţa cum să analizezi o poezie. Ne-am despărţit. La seminar nu m-am dus. Nu ţineam să analizez poezii.

Pentru analize de altă natură (Doamne fereşte!), la o nevoie, aveam adresa altor laboratoare.

A doua zi am aflat că pierdusem o şedinţă memorabilă. Discipolii puseseră la vot însăşi persoana maestrului. După lungi şi aprinse discuţii s-a concedat că e inutil şi fastidios să adaugi numelui său 32 de calificative. De aceea, de comun acord, adunarea n-a pus în discuţie decât pe cele mai caracteristice (Maestrul a aprobat).

Rezultatul votului:

Domnul Mihail Dragomirescu este un didactico-estetico-sintetico-integralo-genial.

Peste votul acesta a trecut războiul, zdruncinând din temelii întreaga planetă. S-au făcut şi desfăcut împărăţii şi popoare, aşezăminte multiseculare au dispărut sub valul lui de sânge, capi de Stat ce până ieri umeau zeci de armate ridicând un singur deget, au fost daţi la o parte de capriciul unor împrejurări ce-au stat de-a pururi deasupra lor.

Domnul M. Dragomirescu a rămas unde fusese: pluteşte ca un dop de plută, la suprafaţa oceanului de prostie al inconştienţei majoritare, în care calmul plat pare a se eterniza de când lumea.

De la terminarea serviciului militar şi până acum, nu mi-am mai văzut prietenul de la Dadilov decât de două ori. Prima oară, în cele dinţii zile ale războiului, într-un marş în Ardeal. Bateria mea trebuia să ocupe poziţie la Topliţa. A lui, nu mai ştiu În ce regiune învecinată. Ne-am întâlnit. În zori de zi, la o răspântie. Aveam o bună bucată de drum de făcut împreună. Şoseaua se întindea înaintea noastră, imaculată, ca un preş desfăşurat ca să trecem, de soarele ce-şi arăta după munţi capul hilar de clown congestionat. Nici urmă de nor nu păta albastrul necuprinsului, nici o boare nu turbura liniştea desăvârşită. Arar, din lanuri îndepărtate, ne ajungeau pitpalacuri răzleţe, ca într-o povestire vânătorească de Alexandru Cazaban.

Când ai 21 de ani, când ai dormit sub cerul liber şi ţi-ai răcorit trupul odihnit cu apă de izvor, când mergi alături de-un prieten, călare pe-un cal sprinten pe care de abia îl ţii în frâu, când pleci cu credinţa că vei contribui cu ceva la o victorie dreaptă şi sigură, când toate acestea se întâmplă într-o răcoroasă dimineaţă de august, nu se poate să nu fii optimist.

Tovarăşul meu de arme, ca mai toţi tinerii trăia în viitor. Se destina dăscăliei. Se vedea pe catedra unei şcoli „româneşti din Ardeal", îndrumând sufletele viitorilor cetăţeni ai unei Românii pentru a căreia întregire a pus şi el umărul.

Suiam încet la deal aruncându-ne din când în când ochii spre chesoanele care înaintau încet, ca o coloană de broaşte ţestoase privită cu lupa. Din una-n alta ne-am amintit de vremea petrecută împreună la Bucureşti, în şcoala de artilerie, apoi în tabăra de la Dadilov, de petrecerile ultimelor zile, de maximele profesorului Dragomirescu. Dar prietenul meu încruntă sprâncenele. Nu mai glumea. Ajunsesem la punctul de la care drumurile noastre se despărţeau. Ne-am strâns mâna şi înainte de a-mi Întoarce calul spre bateria mea rămasă mult în urmă, prietenul mi-a spus: „Cu Mihalache Dragomirescu se sfârşeşte capitolul „cultură" al României mici. România Mare nu poate începe cu el.

Noroc!

Noroc!

A venit pacea, prelungind peninsula balcanică de la Nistru pân-la Tisa.

„Avem un vis de împlinit Copil al suferinţii* Iată-l. Aevea. Priviţi vă rog. „E visul unui neam ce-aşteaptă.

De mult o dreaptă sărbătoare*". Ăsta e. S-a făcut ce s-a putut. Visele nu au credit în combinaţiile politice. Acestuia, marii noştri bărbaţi de stat (descoperiţi!) l-au substituit realitatea României actuale. Prin urmare visătorii, după cum se şi cuvine au rămas cu visul.

Mi-am întâlnit prietenul pentru a doua şi ultima oară într-un orăşel de provincie. Ieşea dintr-o clădire mare şi era salutat cu mult respect de-o seamă de copii care, îmbrăcaţi în uniforme negre treceau în grupuri pe lângă el.

— Ce cauţi aici?

— Îl întreb.

— Profesor de română.

— Eşti mulţumit.

O. Goga. * O. Goga.

Drept răspuns, din buzunarul unui palton uzat (de stofă cazonă), prietenul scoase o carte groasă ca un dicţionar. Citesc: Cuns de limba română, clasa VII-a secundară, M. Dragomirescu, Zâmbeam. Cred că-i o formă numai zic – căci îmi închipui că tu nu predai după asta.

— Ba te-nşeli grozav, îmi răspunde, trebuie, să urmez programul, că jâncă nu-s definitiv. Dacă mă prinde vreo inspecţie că nu fac cursul după carte, mă dă afară.

Ne-am aşezat la masă, într-o berărie din apropiere, îmi examinam prietenul pe furiş, cu coada ochiului. Se schimbase mult. Un pic de burtă, un început de chelie, o haină uzată. Aci sfârşesc idealurile zveltului ofiţer de pe şoseaua Topliţei. Se mai revoltă puţin, fiindcă e la început. Cu timpul se va forma. Definitivat, însurătoare, puţină zestre, un îocuşor în parlament de la conu Mitică sau conu Georgică, ceva tantieme într-un consiliu de administraţie şi iată-l în fine pricopsit, mulţumit şi bun român pe deasupra. E trist totuşi să te gândeşti că omul acesta a învăţat, a suferit, a visat, a încălzit în inima lui gânduri scumpe cum îşi încălzeşte vulturul puii şi că s-a dus cântând să-şi dea viaţa pentru ţară, ca să se întoarcă sclav al unei coperţi de carton cu prostie condensată, pe care nu poate fi scris nimic alt decât Mihail Dragomirescu.

Cu vreo trei ani în urmă, am avut a face personal cu domnul M. Dragomirescu. Mi se înfăţişa ca membru în comitetul de lectură al Teatrului National din Bucureşti. Datorită prestigiului de care domnia-sa se bucura printre ceilalţi membri (se putea altfel?) mi-am văzut respinsă o piesă cu o săptămână înainte acceptată. Cu toate acestea ar fi inechitabil să susţin că d-sa mi-a făcut o nedreptate. Că piesa a obţinut un mare număr de spectacole pe scena unui alt Teatru Naţional şi că reţelele pe care le-a făcut au determinat comitetul respectiv s-o premieze e altă chestiune.*

Eu aş jura oricând că d-l M. Dragomirescu a fost sincer şi de bună credinţă atunci când a susţinut respingerea ei. Şi cu toate că momentul în care am luat contact cu d-sa e acela în care îmi făcea, în definitiv, o mizerie, trebuie să mărturisesc că m-a cucerit. Am cercat, cu menajamente, să-i dau oarecare lămuriri, dar m-am convins repede că n-a înţeles nimic. Mi-a vorbit cu atâta seninătate, candoare şi bonomie încât vechile mele resentimente s-au topit pe dată, ca o pastilă de Hyperol într-un pahar cu apă clocotită. Inexpresivi tatea' expresiei sale mi-l dovedea nevinovat. M-am simţit copleşit, deodată, de-o subită şi compătimitoare simpatie. Şi dacă aş fi ascultat porunca afectelor mele turburate, în genunchi i-aş fi cerut iertare. Pentru tot ce scrisesem, pentru tot ce vorbisem, pentru tot ce gândisem despre d-l M. Dragomirescu simţeam remuşcări. Ceea ce-mi făcuse era atât denaturai, atât de în firea lucrurilor! Antipatia mea violentă faţă de domnia lui îmi părea tot atât de ridicolă ca furia copilului care bate copacul pentru că face vânt. Domnul M. Dragomirescu emană prostie, ca sifonul bulbuci de acid carbonic. Am scobo-

* Pentru numărul de spectacole obţinut, nu pentru valoarea ei, pe care azi o neg, dar care în nici un caz nu intra în competenţa d-lui M. Dragomirescu.

Rât scările Teatrului Naţional cu inima împovărată de-o ciudată emoţie. Când să ies, fără să vreau, · m-am -uitat înapoi. L-am zărit în capul scărilor ca un Arhanghel (Mihail) cu cioc şi fără aripi (Dragomirescu), făcând sforţări emoţionante pentru a~şi pune galoşii.

Ieşind în stradă nu m-am putut reţine să nu murmur cu un accent de infinită compasiune: Pauvre type!

În noaptea aceea am avut un vis care contraria în totul noile mele dispoziţii sufleteşti faţă de domnul M. Dragomirescu. Mă găseam în baraca unui iarmaroc, într-un bazin, o focă. Alături într-o cuşcă d-l M. Dragomirescu. La gât avea atârnată o placă ce purta inscripţia, în litere chirilice: „Gramofonul independent" (v, incoherenţa visurilor!), în fracul roş al dresorilor de bestii, camaradul meu de arme, profesor de limba română. Deodată, mica încăpere începe să se populeze: Caragiale, Eminescu, Creangă, Coşbuc, Anghel, losif. În faţa adunării înveselite, domnul Dragomirescu începe să execute felurite mişcări, la comanda omului în frac. După fiecare serie de exerciţii şi giumbuşlâcuri domnul Dragomirescu sărea pe-un trapez cu o dexteritate de mirat la un om corpolent ca d-sa şi mânca alune, în timp ce se repauza astfel, omul în frac îl prezenta publicului, atribuindu-i însuşiri fantastice: „Acest ins cu anatomie anormală (are osuL sacru în nas şi vice-versa), prezintă totuşi înfăţişarea omului matur. E român, vaccinat, major şi critic Literar. E cea mai vie contradicţie a teoriilor darwiniene. La subţioara ambelor mâini prezintă solzi şi urme de aripi înotătoare. Sub ultima vertebră e înzestrat cu o prea frumoasă coadă în evantaliu (roş, verde, galben, albastru, indigo şi violet). Partea curioasă şi enigmatică o constituie cele trei excrescenţe (două pe omoplatul stâng şi una pe călcâiul drept) în care s-au găsit urmele unui lichid asemănător aceluia cefalo-rahidian de la om şi maimuţă. Dacă îl mulgem, constatăm, cu ajutorul hârtiei de turnesol că sânul stâng conţine un acid, pe când cel drept o bază. La vârsTa de 19 ani poseda 20 de noţiuni (în ultimul an a făcut progrese), pe care le lega în propoziţiuni şi fraze, cu o facilitate neîntrecută încă de nici un papagal*. Când a început să se ocupe cu literatura, ştia să deosebească, (dacă nu era obosit) cuvintele: masă, casă, pat, copac, peşte, creion, smântână, foarfece, şoşon, vax, cocoş, pastă de dinţi, cataligi, japonez, revolver şi chiar velociped, După trei decenii de fachirism şi auto-mutilare prin lectură a izbutit să vorbească uşor cu gura deschisă, fără să mişte buzele. Profesorul Pitulescu presupune că învăţătura acumulată, în urma unui bizar proces fiziologic (cauzat – după prof. Parhon de glanda tyroidă), s-a precipitat în plăci de gramofon, de dimensiuni descrescânde, atingând un maximum în abdomen, (centru principal al intelectualităţii tipului) şi un minimum în degetele picioarelor (are treisprezece). E suficient să-i presezi nodul ombilical pentru ca maxilarele să se caşte automat şi omuşorul (foarte elastic şi prevăNici chiar de George Pasc u.

Zut cu ac), să atingă placa. Astfel, prin cavitatea bucală ce afectează forma unei leici (pâlnie) şi devenită în circumstanţă cornet acustic putem auzi vocea lui Taine, Dante, Adelina Păţi, Pamfil Şeicaru sau Cristofor Columb. Refuzând intervenţia chirurgicală în timpul vieţii nu se ştie bine dacă în compoziţia internă are şi organe similare cu ale altor animale, sau dacă e acţionat exclusiv de şuruburi şi rotiţe. Lipsa creierului îi permite ingurgitarea a orice cantităţi de alcool fără să se îmbete.

S-a observat că de câte ori îşi pune o pălărie mai strimtă întregul craniu pârâie (ca harbujli) în timp ce pe gură, nas şi pe-o ureche (cealaltă o astupă cu dop de ebonit), încep să-i curgă sâmburi de cucurbitaceu. Motivat de adagiul că de unde nu-i miez nu ies sâmburi, senatul universitar i-a încredinţat catedra de literatură română de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Când se supără, barbişonul i se lungeşte ca o stalactită de plumb topit şi din solul umezit astfel creşte imediat o ciupercă din specia tricofiţei, prevăzută cu doi gândaci şi trei viermi, în asemenea împrejurări ochelarii îi sar de pe nas ca un şcolar jucând capra. Până în prezent a spart un milion. Pentru a evita cheltuieli inutile, familia i-a cumpărat un lănţuc".

Aici m-am trezit. Ce vis urât! Şedeam la un hotel de pe calea Victoriei. Sun. Apare un chelner bătrân şi foarte afabil. Un ceai te rog. Şi pentru a răscumpăra grozăvia involuntară din timpul somnului îl întreb:

— Arhip, nu-i aşa că d-l M. Dragomirescu e un bătrân frumos şi deştept?

Mi-a răspuns cu o superbă curtenie profesională:

— Frumos domnişorule şi deştept; de ce să nu fie frumos şi deştept? Toţi boierii îs frumoşi şi deştepţi. Dac-au învăţat carte!"

În modestia lui umilă, nici nu-şi închipuia bătrânul Arhip că în momentul acela reprezenta opinia tuturor guvernelor României Mari, faţă de ceea ce îşi închipuiesc a fi cultura românească.

Dar d-l M. Dragomirescu nu e numai profesor universitar, membru în comitetul de lectură al Teatrului Naţional, * membru în toate comisiile de premii, autor de cărţi didactice, oficiale, foiletonist la Viitorul, membru în comitetele mai multor case de editură, fost vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, viitor membru al Academiei (de ce râdeţi?) etc., etc.

Domnul M. Dragomirescu e şi preşedintele Institutului român de literatură (Institut de beaute psyhique et morale pour adultes). Spre delectarea, oamenilor veseli şi documentarea medicilor alienişti, acest institut român de literatură scoate un monitor oficial al şedinţelor, îi zice Buletin al Institutului Român de Literatură.

Lăsăm la o parte puerilitatea chestiunilor puse în discuţie în şedinţele institutului şi consemnate în buletin, ca de ex. (toate sunt de aceeaşi natură), întrebarea pe care şi-o pune un conferenţiar şi care face obiectul discuţiei a două şedinţe (Buletinul

* Nu mai este, dar va mai fi.

TĂMÂIE ŞI OTRAVA No. 5, şedinţa de la 21 Martie 1923 pag. 27 şi Buletinul No, 6j şedinţa de la 2 Mai pag. 33): Este contemplaţia estetică o simultaneizare a succesiunei sau o succesivizare a simultaneităţii?

Ca şi cum s-ar întreba: Sunt discipolii d-lui Mihalache Dragomirescu · Mihalaco-Dragomirescişti sau Dragomiresco-Mihalachişti?

Dar această doctorală publicaţie e tipărită în dispreţul celor mai elementare reguli gramaticale. Într-un aşezământ în care ideile maestrului se acordă atât de bine cu ale ucenicilor, subiectul nu se acordă cu predicatul.

Ex. Mijloacele formale care ne dă muzicalitate stă. În legătură, etc. (Nu poate fi vorba ele greşeală de tipar: e clar) – pag. 2.

Decât că atunci când a reuşit să creeze, simboliştii,. Etc. (pag. 2).

Aceasta ne explică panica de care e cuprins conferenţiarul la pag. 14 în faţa esteticii lui Croce, când zice: „Prin estetica lui Croee am putea să ne reîntoarcem la o artă unde totul este calcul, intelect şi mai ales gramatică. (Doamne fereşte). Nu voi sâcâi cititorul comentând enormităţile, de multe ori amuzante, totdeauna neroade, din acest Buletin.

Oscar Wilde scrie undeva: „Pomconnaâtre la vendange et la qualite d'un vin, îl est inutile de boire tout le tonneau".

De aceea mă mulţumesc să transcriu (nu fără oarecare voluptate), câteva pasagii luate la întâmplare.

Se va vedea că d. M. Dragomirescu e un monomân obsedat de ideea genialităţii, dublat de-un;

AL, O. TEODOREANU

(fără voia lui), farsor. Bombiţile de vax servite la acest festin, în convingerea domniei sale sunt icre de morun. Citiţi şi vă veseliţi.

Avem intuiţia frumuseţii numai când privim natura cu un ochi de artist genial (pag. 18).

Operele geniale sunt produsul genialităţii (pagina 25).

Estetica integrală vede în operele geniale nişte adevărate fiinţe de sine stătătoare (Vaci? Balene? Crocodili?), nişte adevărate specii ale unei lumi noi – ale lumii psiho-fizice, lume deosebită şi de cea fizică şi de cea psihică (pag. 53).

Estetica lui Hegel formează un monument mai impozant prin poezia lui genială, decât etc. (pag. 50).

Guyau este mult mai interesant prin modul cum scrie decât prin ce scrie. Aşa se face că el scoate aşa de puţin din ideea creaţiunii geniale (pag. 47).

Viaţa operelor geniale este infinită (pag. 41).

Aceasta este deosebirea dintre operele de talent şi între operele geniale. Pe când cele dintâi, prin insistenţa atenţiunii cunoscătoare, prin analiza părţilor lor. Ce par sintetizate, devin searbăde şi se Nimicesc în sensibilitatea noastră, operele geniale din contra, etc. (pag. 41).

Emoţia estetică este rezultatul cunoştinţei necesităţii cu care sunt legate între ele diferitele elemente ale unei opere de creaţiune geniale (pag. 34).

Într-o concepţie ştiinţifică a evoluţiei literare nu trebuie ţinut seamă decât de producţiile geniale.

Soarta marilor poeţi (de ex. A unui Eminescu, Alfred de Vigny şi chiar Goethe)* este în această privinţă concludentă. Aşa fiind, ritmul producţiei geniale e altul decât al evoluţiei literare, aşa cum o înţelege Brunetiere (săracul!), pag. 7.

Literatura ţine seamă numai de operele literare geniale. Geneza acestor opere întrucât sunt geniale este inexplicabilă, iar fenomenele explicabile din opera genială nu au nici o importanţă (pag. 9).

Atenţia ştiinţifică nu e orientată de la toate operele unui autor ci e concentrată numai asupra unora din operele sale care se dovedesc că sunt geniale (pag. 9).

Literatura scoate din cadrul istoric cele câteva capodopere ale sale şi le pune în cadrul creaţiunii geniale (pag. 10).

Chiar nu-i delieios?

În ce priveşte teoria d-lui Scarlat Straţeanu despre deosebirea dintre poezie şi literatură una având şi fond şi cealaltă numai formă – ar putea sta în picioare numai în cazul că pot exista opere literare fără să aibă nici un fond. Dar asta cred că nu se poate arăta niciodată. E o încercare interesantă dar nu destul de întemeiată, mai cu seamă când prin deosebirea introdusă de noi (Noi = M. Dragomirescu), între originalitatea elementară, cea intuitivă şi cea plastică ca elemente de fond, s-a făcut exact demarcaţiunea dintre operele ideologice (Phaedon de Platon) operile literare (Rseudokynegetikos de Odobescu) şi operele poetice (Divina Comedie a lui Dante) pag. 44.

Într-o discuţie obiectivă nici „bergsonii" nu ne interesează nici „belphegorii" (Belphegor de J. Benda), căci atunci lupta literară ar degenera în luptă politică (pag. 59).

Arta nu este nici sentimentală, nici voliţională, nici intelectuală. Arta este integrată (pag. 57), etc., etc., etc., etc., etc., etc.

Prin urmare brigadierul de la Dadilov nu spunea poveşti.

Nici n-am voit să demonstrez altceva.