Scrisoare deschisă sfinţiei sale părintelui Damian Stănoiu la „Viaţa Românească"

Îţi scriu, cucernice părinte Damiene şi iaca mi se umple inima de jale şi mă foarte scârbesc în sinea mea, că trebuie să-ţi fac dojana în faţa lumii, scriind sfinţiei tale scrisoare de ocară. Eu nu-mi plec urechea la pârile cele tainice, sfinte părinte şi netrebnicii izvoditori de bârfeli şi amestecături viclene, la mine baftă n-au. Dar cu dovedit temei aflu taică Damian Stănoiule, despre niscaiva scârbavnice şi urâte fapte ale sfinţiei tale, de care fac pomenire în rândurile de faţă, mai jos. Dacă n-ai fi cinstită faţă bisericească şi dacă n-ai fi făcut ţârcovnicii literară în strana Vieţii Româneşti (ca şi mine părinte Damiene) nici n-aş fi stat de vorbă cu sfinţia ta; ţi-aş fi zis măgarule, sau mascara (după dispoziţie) şi te-aş fi dat dracului, ca pe atâţia alţii. Dar de numele sfinţiei tale se leagă o bucurie sufletească şi-o frumoasă amintire, pe care s-ar fi căzut să n-o feşteleşti, părinte. Eram în redacţia „Vieţii Româneşti" cu fratele meu Ionel şi cu dragprietenul G. Topârceanu. Topârceanu citea un manuscris şi vedeam cum i se luminează faţa la fiecare rând. Deodată izbucni: Ştiţi că are talent popa?" (manuscrisul era al sfinţiei tale). Zi-i tare, bre! Fac eu. Şi Topârceanu ne-a cetit, cum citeşte el, (mie-mi place straşnic cum citeşte Topârceanu), frumoasa sfinţiei tale bucată: în căutarea unei parohii, pe care nu pierd prilejul de-a o recomanda cu căldură cititorilor mei. Te-am văzut apoi taică părinte, crescând copăcel, ca un cozonac şi rn-am interesat chiar binevoitor de sfinţia ta, trecând peste unele greşeli de stil şi compoziţie pe care ca începător tardiv, le făceai, întâmplarea a făcut ca remarcabilul sfinţiei tale volum să apară în vitrina „Cărţii Româneşti", care ne-a editat pe amândoi, odată cu modestul meu op. Şi iată că într-o zi, o cunoştinţă de bună ziua, mă anunţă că sfinţia ta ai intervenit personal la un librar şi ai şi obţinut de la el, să-mi scoată volumul meu din vitrină, lăsându-l numai pe al sfinţiei tale. N-am dat crezare acestor vorbe pe care le socoteam de clacă, r>ărinte Stănoiule. Întâlnim doar cu toţii zilnic atâtea lichele, care vin să ne spuie câte bazaconii pe lume, gândind că ne fac plăcere, sau numai aşa, ca să se afle-n treabă. Dar când mai mulţi vechi şi buni prieteni au venit să-mi raporteze aceeaşi faptă de ruşine pe seama sfinţiei tale, am început să intru cum se zice, la idee. Să fi pătruns Ucigă-l toaca într-atâta în neprihănitul suflet al sfinţiei tale, îndepărtându-te de credinţa cea adevărată şi ducându-ţi paşii şovăielnici pe căile pierzării? Mă întrebam!

Odată însă, intrând într-o librărie să mă interesez de vânzarea Hronicului, cu fireasca bună dispoziţie a omului care primeşte o veste bună*, zic:

— Rai mai sunt oamenii! Închipuieşte-ţi ce i-au scornit bietului Damian Stănoiu: cică, ar umbla din librărie în librărie, rugându-se de librari să-mi scoată volumul din vitrină pentru a-l lăsa numai pe al iui".

— E adevărat domnule Teodoreanu, îmi replică un vânzător, nici nu vă puteţi închipui ce negustor e popa. Ăsta-i omul dracului!".

Aferim popă! Mi-am zis în mine. Curat toporul şi pădurea taică Damiene. Şi stai, că nu-i gata. Un prieten, scriitor, îmi zice:

— Dar ştiu că te operează popa!

— Care popă, zic?

— Ghedeon ăla, cu cartea (el credea că sfinţiei tale îţi zice Ghedeon şi cărţii Damian Stănoiu).

Ţ.

— Dar ce-a mai făcut? Întreb.

— Făcea domnule un scandal nemaipomenit la editură, zicând că-l concurezi şi musai să-ţi scoată volumul din vitrină.

Când am auzit-o şi pe asta, m-am hotărât părinte Damiene, să te spun lumii, să te ştie şi să te aduc cu mustrare din rătăcirea care sataniceşte te-a fost cuprins. '

Volumele, sfinte părinte, nu se mănâncă între ele ca lupii şi ca autorii. Neatârnând de voinţa noastră, ele îşi urmează în vreme calea sorocită de mehengiul şi nepătrunsul Destin. Cel care mă citeşte pe mine părinte Stănoiule, te citeşte şi pe sfinţia

* O carte de-a mea. * Se vindea ca o curtezană!

Ta şi cel care nu te citeşte pe sfinţia ta, nu mă citeşte nici pe mine. Aşa că din osteneala sfinţiei tale, dacă stăm şi judecăm, nu rămâne decât o mică şi nevrednică zădărnicie. Şi ca să mă înţelegi mai bine părinte, părintească pildă da-voi sfinţiei tale, azi:

Mă aflam la o masă mare şi bogată. Fracuri, uniforme sclipitoare şi (iartă-mă, Doamne) tulburătoare decolteuri. În faţa mea şedea între două cucoane, gustoase ca două piersici (păcătuim părinte, păcătuim), un tânăr din a căruia privire am înţeles că nu mai mâncase stridii, care tocmai atunci se serveau. Simţeam pentru situaţia lui o jenă (cum simt acum pentru sfinţia ta). Dar tânărul nu şi-a pierdut firea: a început cu mult aplomb să povestească o anecdotă, făcându-se că nici nu bagă de seamă ce are în farfurie şi când prima cucoană a dat pe gât glomotocul lunecos, a făcut şi el la fel. Ai priceput acuşica, părinte Damiene, cam ce îndrăznesc a sfătui pe sfinţia ta? *

Sfinţia ta ai debutat la „Viaţa Românească". De ce nu te-ai uitat cum fac cei de-acolo? Toţi cei care am trecut prin această redacţie ne iubim şi ne stimăm. Un succes al unuia e d sărbătoare pentru toţi. Ne bucură şi ne onorează. E un stimulent, o încurajare, o nădejde, într-o seară, Mihai Ralea* îmi anunţa ca pe un triumf personal:

— Nu-i aşa că ultima carte a lui Sadoveanu (pe-atunci Hanul Ancuţei) e cea mai bună carte a lui?

* Iartă, Doamne, pre robul tău, Damian Stănoiu, acum şi în vecii vecilor. Amin!

* Adversar politic, părinte, dar ce prieten incomparabil!

Şi ne-am bucurat cu toţii că un scriitor care şi-a pus numele pe cincizeci de volume, nu încetează (ca vinul vechi), să se perfecţioneze, scriind o românească inimitabilă, de parcă i-ar izvorî din peniţă valuri de velur. Şi fiindcă ţi-am vorbit părinte, de domnul Sadoveanu în care se împacă noţiunea de mare scriitor cu aceea de om cumsecade, voi evoca sfinţiei tale o scenă din turneul de şezători literare a revistei „Gândirea", când din iniţiativa lui Cezar Petrescu şi sub părinteasca oblăduire a d-lui Mihail Sadoveanu, am colindat toată ţara. Călătoria acea-* sta care a fost pentru d. Mihail Sadoveanu triumfală, a culminat în entuziasm la Cemăuţi: La apariţia pe scenă a d-lui Sadoveanu, sala în picioare aclama. Uralele şi aplauzele nu mai conteneau. Cezar Petrescu se înroşise de fericire, Pamfii Şeicaru trepida între culise şi cu toţii, ne-am trezit dând din palme, laolaltă cu publicul. Şi mă gândesc acum, sfinte părinte, dacă întâmplarea te-ar fi aşezat atunci între noi, te-ar fi lăsat inima să ţii sfinţia ta mânile în sutană,. Pentru că aplauzele nu ţi se adresau? Noi nu ne prezentam ca actorii, părinte Damian Stănoiule şi nu smulgeam, nici nu cântăream aplauzele. Niciunul din noi nu le-a cronometrat durata, pentru bilanţ. Topârceanu şi eu, citeam ambii lucruri menite să descreţească frunţi. Prin urmare ar fi să fi fost rivali. Numai că nu a fost aşa, dar când lipsea Topârceanu dintr-un oraş, citeam eu bucăţi de-ale lui, când lipseam eu, citea el bucăţi de-ale mele. Căci succesul în literatură nu se obţine prin schimonoseli şi mici şurubarii şi durabilitatea lui nu e în funcţie de câteva aplauze trecătoare. Şi altfel nici nu s-ar explica de AL: O.: TEODOREA'NU Ce scriitori care citeau ca actorii, erau primiţi cu răceală, pe când Cezar Petrescu, de ex. Cititor monoton ca un samovar, era sărbătorit pretutindeni*).

Dar literatura, sfinte părinte înainte de-a fi o afacere, e o atitudine, o eleganţă şi o boierie. Scriitorul trebuie să-şi înalţe fruntea sus, ca nici un strop din noroiul preocupărilor meschine să nu i-o maculeze. Sfinţia ta, în loc să iei pildă de la cei mai mari (sunt părinte!)* şi să-ţi ţii heghemoniconul, umbli cu forfârlica şi. Faci pe caraghiosul. Să nu mai faci aşa, părinte că te vede Dumnezeu şi te râde lumea.;

Şi încă ai avut noroc, părinte, că ai dat peste mine, care nu-s tocmai aşa de scriitor (nu vezi că scriu şi la gazetă?)

Un adevărat scriitor, părinte, ţi-ar f i spart poate potcapul (ici e capul, ici potcapul) şi ţi-ar. fi dat sfinţiei tale palmei şi ar fi fost mai mare ruşinea. Eu, ascultă-mă te învăţ de bine. Deabia aştept să te văd pocăit* ca să mă pot veseli în gazetă scriind: Vedeţi că s-a civilizat popa?:

Al sfinţiei tale, întru scris tovarăş şi întru Domnul frate. <

* Nu te superi, gresiile!

* Pe onoarea mea! I' i. – 1

* Şi ce-i drept s-a pocăit, sau cum am zice, s-a schimbat Stănoiul, nu e cum îl ştiţi.