Marele tot şi micul ne-tot sau domnul M. Dragomirescu şi poetul

Fantezie grotescă pe o temă idioată.

Estetica integrală vede în operele geniale nişte adevărate specii ale unei lumi noi ale lumii psiho-fâzice, lume deosebită şi de cea fizică şi de cea psihică.

M. Dragomirescu Casa prietenului meu, poetul Alfa e aşezată în fundul unui parc plurisecular în împrejurimile oraşului Omega. Insulată* în izolare, clădirea aceasta cu un singur etaj, e acoperită în întregime de plante agăţătoare. Iar parcul întins pe câteva hectare e împrejmuit în faţă de vechi ziduri groase care nu lasă să i-se vadă de afară vegetaţia exotică, multiformele boschete, pavilioanele, peluzele, bazinurile

* Cuvânt nou (a insula, insularea, a se insula.) S-ar fi putut să fie rezultatul unei greşeli de zaţ. Anticipez.

Cu peşti de aur şi jocurile de apă pe care fantezia maladivă a unui grădinar artist le-a orânduit cu o desăvârşită şi halucinantă măiestrie, în definitiv n-ar putea preciza nimeni de ce, dar toată lumea era de acord că neobişnuitul ornamentaţiilor acestui decor dădea o stranie impresie de vis şi nebunie, părând mai degrabă a fi materializarea provizorie a unei viziuni de somnambul, decât alcătuit în adevăr din lemn, piatră, plante, marmur şi nisip. In dosul clădirii absenţa zidurilor permitea unui lac nesfârşit să facă punte de safir între locuinţa poetului şi firmament. Nu aveai de scoborât decât vreo câteva trepte de pe terasă pentru a păşi în barca adormită, de unde se vedea mai bine lina lunecare a lebedelor căutând luceferi, printre nuferi paralizaţi.

Prietenul meu se întorsese de câteva zile numai dintr-o lungă călătorie în extremul orient.

Lovind în gangul care agăţat de portiţa de stejar înlocuieşte muzical stridenţa soneriilor electrice, n-a trebuit să aştepte prea mult pentru ca bătrânul Psiho-Phisicus să-mi deschidă cu acelaşi surâs pe care ii cunoaştem de ani şi ani. Bătrânul PsihoPhisicus fusese botezat de D-l Mihail Dragomirescu în al cărui „Institut de literatură" figura încă, în calitate de membru onorific, fiind un personaj abstract şi totuşi palpabil şi (după propria expresie a maestrului) depinzând de stăpânul său (Poetul) şi totuşi de sine stătător ca: Divina Comedie., Faubt, Foiletoanele din Viitorul şi Pseudokinegeticos. Simpatia pe care capul lui înălbit ţi-o inspira era anulată repede şi în întregime de rezerva preţioasă cu care te primea, precum şi de mania de a complica Lucrurile prin vorbirea lui pedantă şi „toute en formules". Îmi era totdeauna teamă să-i pun o întrebare, căci nu se putea prevedea niciodată unde poate duce această imprudenţă. Risc totuşi: · -· Ce face stăpânul tău, bătrâne?

— E un mister pe care slăbitele puteri ale modestei mele minţi nu l-au putut pătrunde.

— Nu-ţi cer un interview Psiho-Phisicus, vreau să ştiu numai dacă în momentul acesta stăpânul tău e vizibil.

— A! E o aluzie la romanul lui Wels! L-am citit.: ·

— Nici o aluzie Psiho-Phisicus, te întreb dacă stăpânul tău e acasă şi dacă-l pot vedea fără să-l turbur.

— Pentru că domnul îşi dă osteneala să insiste, am înalta onoare a-i răspunde mai întâi că pentru stăpânul meu domnul e totdeauna binevenit, apoi că stăpânul meu nu s-a îmbrăcat încă şi că în clipa în care am onoare să vorbesc se găseşte în odaia de lucru. Mi-a poruncit să-l las singur până mă abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâ va chema. A intrat în odaia de lucru la 11 didimineaţa şi iată, deasupra pavilionului chinezesc luna a crescut pe-un ram de chiparos ca un măr de aur într-un pom de Crăciun, fără ca luminatul meu stăpân să fi apelat încă la nerăbdarea mea de a-l servi.

În casă, un fum gros şi mirosind ciudat mă lovi.

— Ge-i mirosul acesta Psiho-Phisicus?

— Numai pentru că domnul l-a remarcat îmi voi permite să-i atrag atenţia că mi-am permis să am impresia că de la reîntoarcerea din orient stăpânul meu se artificializează.

Wl

— Ascultă Psiho-Phisicus, fumul acesta îmi pare a fi de opium.

Psiho-Phisicus păru ultragiat de sublinierea mea indiscretă. ·

— Analizarea acestui detaliu nu intră în umilele mele atribuţiuni.

De abia atunci mi-am dat seama că gogomanul se gândise la „Leş paradis artificiels" de Baudelaire.

Ajunsesem la uşa odăii de lucru.

Cu călcâiele lipite şi mijlocul frânt în unghi drept solemn şi teatral Psiho-Phisicus deschisese uşa, pentru a o închide apoi încet şi fără zgomot în urma mea.

Prietenul meu Alfa, într-un halat de. Mătasă neagră împodobit cu flori galbene, dormea cu capul pe masă. Mâna întinsă de-a lungul suprafeţei lăcuite a acestei minuni de artă japoneză se crispase pe toe, iar bărbia îi era sprijinită de-o coală de hârtie pe care se vedea o mare pată de cerneală neagră, îl bat uşor pe umăr. La vederea mea, expresia poetului ia o înfăţişare de groază:

— Te-ai umflat? Ai crescut? Te-ai bărbierit! Nu găseam nici o explicaţie acestei primiri neaşteptate. Dar prietenul meu îşi reveni.

— Lartă-mă, începu el. Nu-ţi poţi închipui ce mi s-ra întâmplat. Şi după ce-mi oferi ţigări şi cognac începu această extraordinară povestire.

Toată noaptea n-am putut dormi de căldură. Aprindeam lumina la fiecare jumătate de oră, fumam o ţigară, încercam din nou să dorm, imposibil. Aveam câteva cărţi interesante dar nu voiam să încerc niciuna, în nădejdea că la primele pagini de lectură, voi izbuti să dorm. Îmi trebuia ceva uşor, plicticos chiar. Mi-am amintit că pusesem de-o parte câteva publicaţii româneşti.

Reviste, ziare, cu şi fără suplimente literare. Le-am citit pe toate, într-un târziu am adormit. După vreo patru ore de somn, adică pe la zece dimineaţa m-am trezit. După un duş călduţ şi un păhărel de Porto am intrat aici. Îţi mărturisesc că nota. Dominantă a celor mai multe periodice româneşti pe care le citisem în timpul nopţii, mă umpluse de. Jale. Mă pregăteam să scriu pentru „Ţara Noastră" un articol în care intenţionam să discut câteva aspecte ale acestei literaturi.

Bag tocul în călimară, dar când să-l scot simt o greutate agitându-se în vârful peniţei. Te asigur că n-am resimţit deloc curiozitatea pescarului care nii ştie dacă în vârful undiţei se zbate un rac, o broască sau (vorba fabulei) o ştiucă. Un sentiment de groază pusese stăpânire pe întreaga mea fiinţă, în cele din urmă mă hotărăsc şi trag tocul afară. Cine crezi că se zbătea cu nasul înfipt în vârful peniţei mele? Însuşi domnul Dragomir Mihalachescu.

— Mihail Dragomirescu, rectific maşinal şi uluit.

— Nu-i tot una? Zâmbi amicul meu. Cine-o să-şi mai bată capul cu astfel de mofturi? L-am recunoscut după modul de-a rosti cuvântul genial. Şi bagă de seamă, până acum nu-i controlasem pronunţia decât pe hârtie. La vederea lui, graţioasa Ta 103

Nagra pe care o vezi îşi acoperi faţa făcând o bruscă piruetă şi dând cu ochii de bustul lui Voltaire, a căruia înfăţişare se dilatase în semnul celui mai (dacă se poate spune) homerice veselii, i se adresă cu vorbele: „Quelle horreur, Monsieur!"

Asta m-a edificat asupra autenticităţii statuetei, confirmându-mi bănuiala că gingaşa antichitate elină e de fabricaţie pariziană.

În timpul acestei scurte scene, urmând ritmul, zbâniâielii unui bondar, domnul M. Dragomirescu, cum zici că-i zice, dansa pe sugativă descriind în litere ronde, cu ajutorul călcâielor sale pline de cerneală, frazele pe care le poţi citi. Uite. În adevăr citesc pe sugativă: „Estetica integrală, infinitul naţionalizat, eu nu pot avea nimic cu Al. O. Teodoreanu din moment ce nu s-a dovedit a fi genial, ce poate avea el cu mine din moment ce eu sunt?" Urmează câteva curbe capricioase, ca urmele de olandeză pe gheaţă. M-am convins că afirmaţia unora (vezi A. Mirea), cum că domnul M. Dragomirescu ar scrie cu piciorul nu e o banală figură poetică ci un neverosimil adevăr baroc.

— Şi ce-ai făcut, zic, din ce în ce mai uluit?

— Întâi l-am dezbrăcat. Nu-l puteam lăsa aşa plin de cerneală. Mă temeam să nu moară. Dar asta e o prostie. A vrea să-l scapi pe domnul M. Dragomirescu din cerneală, e ca şi cum ai vrea să salvezi peştii de la înec în timpul inundaţiilor. Cerneala e elementul lui. Dacă nu se înăbuşă la aer e că se aseamănă şi în această privinţă cu racul. Chiar dumneata (mi se pare în revista „Gândirea"*),

* Perfect adevărat. Articolul următor e dovadă.

Printr-*o singură apăsare de peniţă, l-ai scos la iveală în mărime supra-naturală (umflat cu aer). De astă dată, l-am pescuit în călimară, de unde a ieşit în proporţiile lui fireşti, adică de mărimea unui E din titlul, Adevărului literar". După ce l-am dezbrăcat, l-am fricţionat cu peria de dinţi săpunată şi la urmă cu „pierre-ponce". I-am făcut apoi un duş cu pulverizatorul (a-ha! I-hu! Bum-ta-rara! Iu, iu, iu!

— Aşa făcea) şi l-am lăsat să se usuce într-o cabină improvizată din cărţi de joc, oferindu-^i un colţ de sugativă, tăiat de mine în formă de halat -de baie. Dar de-abia îl pudrasem cu talc ca pe-un pruncuşor opărit şi el iar s-a repezit la călimiară. Când am văzut că^-i incorigibil l-am luat frumuşel! De ceafă şi l-am pus în palmă (văzut cu lupa e foarte nostim). Partea amuzantă e că a început să mă mustre. Se uita la mine de sus în jos. · Cred că; suferă de un defect de optică. Avea aerul să-şi închipuie că el e uriaşul şi eu piticul. Părea că nici. Nu bănuieşte că nu depindea decât de capriciul meu; să aleg între a-i intrdouce un ac de cravată în nodul vital sau a-i da soarta unei anumite insecte noctambule, strivindu-l prin presiune, cu unghia. Dar supărarea nu i~a ţinut mult. Omuleţul a început să târâie o conferinţă în care nu era vorba decât de infinit, de el şi de eternitate. Un greier ca un ecou răspunse de undeva covârşindu-l. Am profitat de ocazie pentru a-l examina. Cu vârful peniţei i-am ridicat învelişul cutiuţei craniene, cum ridici un capac de lulea. M-am bucurat pentru dumneata. Ţi se dovedea exactă o ipoteză aparent inadmisibilă. Fac o secţiune într-o proeminenţă afectând forma unei circumvoluţii din ceea ce părea a fi un creier.

Gust. Ai avut dreptate: Capul domnului M. Dragomirescu conţine miez de nucă. Acum se explică toate îmi ziceam închizând la loc capacul, pe când pacientul ţârâia înainte. Faptul ar trebui numai răspândit, (ceea ce şi fac. N. A.). Mă mir chiar că vreme de 30 de ani, atât de puţini scriitori români să fi aflat secretul acesta. Un val de aer proaspăt năvăli pe geamul deschis. Am aşezat vivanta miniatură pe-o coală de hârtie şi l-am scos la geam. La vederea bolţii înstelate a făcut un mic gest larg.

Marele Tot! Exclamă el ceva mai tărişor, ţârâind apoi pe-acelaşi ton (monoton, monton!).

Micul netot! Hohoti un liliac din zbor, voind parcă să-l anunţe nopţii indiferente, pe când licuricii toţi parodiau stelele, în aplauzele de catifea ale falenelor. Omuleţul meu începuse să se umfle. La un moment dat devenise complectamente sferic şi nu mai păstra cu hârtia decât un singur punct de contact, înţepându-l atunci cu peniţa (aşa, din glumă) a plesnit de-odată şi n-a mai rămas din el decât pata de cerneală pe care-o vezi.

Prietenul meu tăcu.

Sprijinit de pervazul ferestrii priveam parcul, în lumina selenară diamantele bazinelor se schimbau în ametiste, safire, smaralde şi opale. Şi ca un invizibil bazin muzical, din desişul copacilor înmărmuriţi, privighetoarea aruncă o limpede jerbă de note.

Uite, am spus fără voie. Dacă Mihalache Dragomirescu ar exista încă pe coala dumitale de hârtie, ar scrie desigur fără toc, (cu tocurile), că privighetoarea aceasta are talent dar că poetul Talaz de ex. Are geniu.

Ei şi? Replică poetul întinzându-se de oboseală. Pămmtul şi-ar continua totuşi nesupărat mersul în neant, cu tot cu privighetori, parcuri, nopţi de Mai, Dragomireşti şi alte mofturi.

'· · · · · · Bătrânul Psiho-Phisicus ascultase se vede la uşă.

Cu o temeritate de neînchipuit la un om ca el, intră buzna în cabinet. Era livid. Cu o voce de asfixiat de-abia putu articula, arătând pata de cerneală.:

Asta e tot ce-a rămas din Maestru? B-l Dar ce-ai fi vrut să rămâie, pufni Poetul? · · în faţa acestui răspuns brutal, cu o hotărâre, admirabilă Psiho-Phisicus sări în picioare pe coala de hârtie şi-şi dădu foc. S-a consumat liniştit ca o havană, lăsând nu mai mult ca două scrumiere de scrum gros.

· Şi iată cum, aproape odată cu Maestrul creator, dispăru atât de mişcător şi Creatura, bătrânul PsihoPhisicus, personaj abstract şi totuşi palpabil şi (după propria expresie a Maestrului) depinzând de stăpâriu'l său (Poetul) şi totuşi de sine stătător ca: Divina Comedie, Faust, Foiletoanele din Viitorul şi Pseuăokinegetico's.

Morală:

Nu fumaţi niciodată opium cu stomacul încărcat.