Împuţinarea cuviinţei

Acest articol, conceput în beznă (aici se poate face spirit pe seama autorului), a fost scris la luminare (aici se poate face spirit pe seama direcţiei uzinei), cu toate că imobilul în care a redactat e prevăzut cu instalaţie electrică.

Cititorul a înţeles (cine face spirit pe seama cititorului?) că de mica pană de lumină de aseară e vorba.

Departe de mine gândul de a mă răzbuna de acest „mauvais quart d'heure" pe directorul uzinei, dându-l, cum se zice, la gazetă (s-ar putea doamne fereşte, face spirit pe seama gazetei). Ba ţjn chiar să accentuez că reputaţia de eminent specialist a directorului uzinei nu mi-e necunoscută şi că, mai mult, ştiu că toţi aceia care au avut plăcerea să ia contact personal cu d-sa, păstrează cea mai bună impresie despre civilitatea manierelor sale. Dacă în lupta pe care o duce în contra întunericului succesul câte odată alternează şi treaba nu merge cum s-ar cuveni, adică (vorba ceea), ca

* Tot despre Iaşi e vorba.

Pe sârmă, vina de cele mai multe ori se împarte, între un material mecanic defectuos şi unul omenesc idem, al cărui autor nu e directorul şi prin urmare de a cărui calitate nu poate fi tras la răspundere.

Deşi, nu despre directorul uzinei şi nici despre întreruperea curentului de aseară vom vorbi în rândurile ce umează. Ne vom mărgini să facem câteva consideraţiuni marginale, sugerate de acest incident periodic, cu care ne-am obişnuit tot atât cât şi cu cele două muzici care delectează ieşenii în Piaţa Unirii, executând simultan arii diverse.

Nu sunt un pretenţios absurd şi detest patetismul. Martor mi-e Dumnezeu (şi toţi amicii) că n-am acuzat niciodată guvernul pentru că s-a furat o valiză în Gara'de Nord; că n-am disperat niciodată de viitorul ţării pentru că un brigadier de jandarmi a furat o găină sau pentru că dl. luliu Maniu a mai făcut un expozeu; că n-am avut niciodată crize de nervi pentru că hotelurile din Bucureşti au mai puţine etaje ca cele din New York şi pentru că viaţa din Mizil diferă în totul de cea din Birmingham; că n-am comandat niciodată pârjoale moldoveneşti la restaurantul Capsa, nici gâturi de raci „â la bordelaise" la Lupu Fleică; că nu rn-am mirat niciodată că F. Aderca nu scrie ca Miron Costin şi Camil Baltazar ca Paul Verlaine; că n-am invidiat niciodată pe dl. Mihail Dragomirescu pentru că scriind în aceeaşi chestie, pe mine mă durea capul şi pe d-sa muşchii mâinii drepte; că în fine n-am pretins culturii naţionale să întreacă pe acea a statelor cu tradiţii culturale multiseculare, nici unui singur guvern românesc, să realizeze într~o singură guvernare, atât de mult dorita debalcanizare a moravurilor patriei.

Ştiu de asemeni, că rămăşiţele unui comod fatalism de cea mai pură esenţă slavă, altoit pe un prielnic teren de tembelism oriental, ne-a scutit de efortul unei reacţiuni, fixându-ne în politica braţelor încrucişate, într-o pasivitate, pe care nici Mahatma Gandhi n-a visat-o mai desăvârşită, pentru apaticul lui neam de fachiri, în faţa tuturor relelor ce ne bântuie ne-am deprins să ne mulţumim cu explicaţia, stereotipă şi universal aplicabilă: războiul! Plăteşti bilet de ci. I pe C. F. R. şi garnitura nu conţine decât vagoane de ci. II-a? Războiul! Primeşti o telegramă trei zile după ce-ţi fusese anunţată printr-o simplă scrisoare? Războiul! Cumperi un pachet de zece ţigarete din care trei sunt goale şi restul ca pâumbii cartuşelor Manlicher? Războiul! Te duci la o instituţie a statului care e obligată să funcţioneze până la ora l şi găseşti ghişeul închis la 12 şi un sfert? Războiul! Dacă s-ar pune un premiu pentru acela care ar descoperi un fapt, fie din viaţa publică, fie din viaţa noastră intimă, pe care ODinia publică să n. u-l pună imediat în sarcina războiului, sunt convins că după câţiva ani de adăstare (cum se zice peste Milcov), iniţiatorul ar fi silit să schimbe destinaţia premiului, sau să-şi bage banii la loc, în buzunar.

Războiul e de vină că la Facultatea de Litere de ex. Sunt candidaţi convinşi că „Scrisoarea pierdută" a fost scrisă de Eminescu şi „Pseudokinegetikos" de Sandu Teleajen şi Adrian Pascu! Războiul e de vină că din membrii parlamentului de la tribuna căruia răsuna altădată glasul a tot ce Avea mai strălucit elocinţa românească, se recrutează azi clienţi ai puşcăriei! Războiul e de vină că ne-am trezit deodată cu o generaţie de fete ignare şi de băieţi de-o uluitoare rea creştere! Războiul e de vină că asistăm în trenuri la scena penibilă şi ruşinoasă a tinerilor sportsmani făcând pe cugetătorii în compartimente, pe când oameni bătrâni şi cucoane se chinuiesc pe culoare! Dar dumneata, cetăţene filosof, nu eşti de vină de loc?

Dar să lăsăm răspunderile şi consideraţiunile generale. Fără să vreau m-am îndepărtat de la intenţia mea liminară care nu era decât să povestesc un fapt. Repet că relatarea lui nu e o proestare. Mi-am dat osteneala să-l înregistrez pentru că îl socot pitoresc şi reprezentativ. Iată-l:

Citeam aseară la masa mea de lucru. Tocmai terminasem un capitol, când s-a stins lumina. La timp – zic. Fumăm o ţigară pe întuneric şi ne gândim puţin la cele citite. Lumina însă nu se aprindea: a doua ţigară. Tot aşa. La ţigara a treia, iau telefonul şi cer uzina.

Eu Alo! Uzina?

Funcţionarul.

Da, ce doriţi?

Eu Mă rog matale, pana asta o să ţie mult?

Funcţionarul Nu!

Eu, Cam cât?

Funcţionarul Până mâine! ·

Toată lumea ştie că după mai puţin de jumătate de oră, lumina s-a reaprins. De bună seamă că funcţionarul acela o ştia şi el. Plăcut surprins de reaprindere, am făcut haz de gluma lui şi i-am apreciat sincer spiritul de farsă.

Asta nu m-a împiedicat însă să constat cu oarecare melancolie că ideea de autoritate stă gata să se prăvale, dacă nu s-o fi prăvălit. Bineînţeles (şi asta e un rezumat al celor spuse), că nu pot pretinde funcţionarului român o egală curtenie faţă de toţi contribuabilii. Rezultatul acesta nu-l poate da decât o lentă evoluţie a întregii societăţi, al cărei produs este. Dar câtă vreme se găseşte în această fază el se cere stăpânit şi trebuie să ştie (ca să evităm perifrazele), de frică. Or, cine-l putea asigura pe el, că acel care întreabă, nu e comandantul corpului de armată, prefectul de judeţ sau chiar primul ministru? Răspunsul lui dovedeşte că nu-i pasă de nimeni şi de nimic. El glumeşte. Ei bine, eu în gluma aceasta văd sămânţa unei ameninţătoare anarhii, de aceea îmi permit a supune cazul tuturor conducătorilor noştri de oameni, pentru o mai serioasă meditare.