OMUL CARE NU NE TREBUIE

Înscriu acest titlu în fruntea rândurilor de faţă, cu hotărârea şi convingerea pe care mi-o dă sentimentul covârşitor, că unanimitatea unui plebiscit, l-ar ratifica. Nu e nevoie de mai mult, ca toţi să înţeleagă ce vreau să spun şi despre cine e vorba. Văd în picătura de cerneală cu care scriu lacrima amară pe care o varsă un neam deznădăjduit şi simt adunată în ascuţişul penei mele toată indignarea publică, în felul în care fulgerele cerului îşi frâng zig-zagul de foc în vârful derizoriu al paratonerului. M-am coborât în fundul prăpastiei care stă să ne înghită ţara şi din fundul prăpastiei strig:

Duhul răscolitor al nesupunerii se ridică din toate unghiurile, ameninţând să prăvale firmamentul în cioburi, peste capetele noastre. Catapeteasma lumii se clatină şi Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.

La fiecare colţ de stradă nu întâlneşti decât figuri supte şi mohorâte, pe când răzvrătirea încleştează dinţii şi ridică pumnii în faţa fiecărei administraţii financiare.

Dar nu pentru a evoca mizeria care şi-a întins hrăpăreaţa-i mână nemiloasă din coliba plugarului şi mansarda studentului, până la masa altădată încărcată, a fostului mare proprietar, m-am aşezat să scriu. Am vrut numai să desprind din jalnica frescă a actualităţii două momente trăite, profund semnificative, prin izbitorul lor contrast.

Fusesem la agapa anuală a foştilor combatanţi care, ca şi în alte rânduri, avusese loc la via de la Copou, a camaradului Dan Badareu, preşedintele asociaţiei. Niciunul din participanţii la marea epopee, adunaţi acolo, nu era dintre aceia în care sămânţa otrăvită a revoltei să germineze. Dar voioşia de odinioară dispăruse şi o mare îngrijorare se citea în ochii tuturor. Eram parcă înstrăinaţi unul de altul şi glumele cu care câţiva mai căutau să învioreze adunarea cădeau în vid, lăsând pe fiecare cu gândurile lui. O clipă însă, ne-a unit pe toţi. Prefectul judeţului se ridicase să închine, după ritualul întâlnirilor noastre, cel dintâi pahar, pentru Rege. Când a rostit numele Suveranului, ca la o comandă pe care nimeni n-o dase, toţi ne-am trezit în picioare, intonând imnul regal.

A fost o clipă de reculegere şi îmbărbătare. Discursuri propriu zise n-au urmat. S-au evocat scene din război şi s-au răsfoit amintiri comune. Vechea legătură se restabilise. Şi la acel ceas al înfrăţirii şi al destăinuirilor, maiorul invalid Emil Miclescu, cu lacrimi în ochi şi buza tremurândă s-a spovedit nouă arătându-ne starea de plâns în care se află tovarăşii lui de glorie şi suferinţă. Nici ei, nici invalizii de război, nu-şi mai primesc nenorocitele pensii, lăsaţi de vitrega stăpânire în voia sorţii, ca nişte oameni fără căpătâi, adevăraţi copii ai nimănui. Nu era protestare în glasul sugrumat al vorbitorului. N-a pronunţat cuvinte de ură şi nici n-a proferat ameninţări. Resemnat şi mândru ca un adevărat ostaş, crescut de mic în respectul Coroanei şi iubirii de ţară, desigur, că nici n-ar fi spus ce-a spus decât între noi. Durerea de nedescris care îl stăpânea era durerea altora şi nu prinsese glas decât pentru a ne cere să îndulcim agonia unui fost camarad, invalid şi el, care nu numai că nu-şi poate îngriji plămânii minaţi de boală, dar nu are nici banii trebuitori pentru pânea cea de toate zilele.

Sub stăpânirea acestei impresii grozave ne-am ridicat de la masă, îndreptându-ne spre dâmbul înverzit de pe care preotul urma să sfinţească placa de marmură indicând „Aleea ofiţerilor de rezervă". Ca în atâtea vremi de restrişte ale neamului românesc, gândul abătut găsea un adăpost la umbra crucii. Priveam la cei patruzeci de foşti luptători îngenunchiaţi în iarba jilavă şi-mi ziceam:

— Vai de noi şi vai de ţară, când şi aceştia vor pierde nădejdea!

Ne-am despărţit posomoriţi, în grupuri mici. Am intrat, cu grupul în care mă aflam, în casa unui camarad care ne poftise la o cafea. Am stat multă vreme fără cuvânt, în faţa ceştilor băute în tăcere. Cum vorbele nu mai aveau rost, gazda a întors butonul unui aparat de radio şi ne-am trezit deodată în faţa marelui discurs al primului ministru. Domnia-sa (e), ne asigura că suntem un popor sănătos (ee), că în adevăr (e), trecem printr-o criză de stat

(ee, ee) şi ne invita să ne facem datoria. Soluţia tuturor relelor care ne bântuie, domnul preşedinte al consiliului nu o vedea decât în sufletele noastre (e), îşi va fi amintit profesorul de istorie că în zbuciumatul nostru trecut, după ocârmuirile haine şi pustiitoare, nu odată, a însemnat cronicarul pe răboj că au rămas bieţii oameni numai cu sufletele, întocmai ca după guvernarea domniei-sale. Dar nu domnia-sa, care a inaugurat regimul stomahurilor goale, e indicat să facă apel la suflete şi să ne ceară jertfe. Nu domnia-sa care n-a înţeles suferinţa şi a batjocorit sărăcia mai poate să vorbească ţării. Am înţeles cu toţii repede însă că nu vorbea un primministru. Vorbea autorul lui Sarmală, vorbea omul pe care natura a experimentat inima de găină pe trup de pajură, vorbea, haut-parleur"-ul Larousse-ului, vorbeau stihiile, vorbea neantul. Şi pe undele hertziene ale sufletului meu care rupsese contactul cu postul Bucureşti şi Blaj experimental, am prins răspunsul ţării: „Pleacă domnule profesor de la nelocul dumitale, pleacă! Du-te la Văleni sau la Sorbona, la Oxford, sau la Cetinge, pe ocean sau în stratosfera, du-te unde vrei, numai du-te odată! Sufletele de care vorbeai sunt destul de îngăduitoare şi nu-ţi vor cere nici să te arunci în mare şi nici măcar să-ţi tai barba, îţi cer să le laşi în bună pace numai cu necazurile lor! Ba, sunt perfect convins că conducătorii de mâine, oricare ar fi ei, se vor îngriji să nu ţi se întâmple nimic neplăcut şi vor veghea desigur să-ţi încasezi la timp lefile toate."

Am întrerupt aici scrisul, chemat la telefon unde aflu acum, în al unsprezecelea ceas al nopţii şi al Sorţii noastre noutatea reconfortantă că d. profesor lorga a prezentat Suveranului demisia cabinetului. Să fi auzit şi domnia sa răspunsul sufletelor la care se adresa? Nu cred. Dar închei aceste rânduri triste dominat de viziunea ţării lăsată de izbelişte, ca un ogor pustiu, pe când pe zarea devastată se proiectează uriaşă, neagră, strâmbă şi rău prevestitoare, fantoma omului care nu ne trebuie, ca o sperietoare de păsări.