Poetul suedo-muplor: Camil Baltazar

Flaute de mătasă, Editura Ancora.

E totuşi un (dacă vreţi) poet melodic. Mai modest ca Horaţiu, el nu aspiră să-şi dureze din ale sale (să zicem) versuri, monument „aere perennius". El cântă din flaut de mătasă, după cum probabil îşi suflă nasul în batistă de abanos. Volumul e de-abia un volumaş; mai degrabă o broşură: o broşurică, în paginile lui (sau ei), găsim versuri mici, mici de tot, sau chiar de loc.

Versurile înserate înăuntru încap bine pe-o pagină de revistă, lăsând loc suficient pentru desene explicative. O copertă galbenă ca învelişul cutiilor de chibrituri suedeze sau ca îngheţata de vanilie. La sud-est, un dreptunghi tras cu negru şi în chip de inscripţie tombală (era preferabil pe latineşte): „flaute de mătasă, de camil baltazar". Camil Baltazar e scris cu literă mică, parcă ar mai fi fost nevoie să se sublinieze că substantivul e comun. S-ar putea forma un verb nou: a baltazariza=a o lăsa baltă, ceea ce şi face autorul în zece pagini, cu deplin succes. Aceste pagini, incontestabil infinit superioare celoralte, sunt nescrise, în mijlocul unui dreptunghi ceva mai mare ca cel de pe copertă şi de data asta vişiniu, ca o vipuşcă de curs superior de la şcolile comerciale, o floricică mititică, de un minunat efect grafic. Nu se specifică nicăieri dacă execuţia floricicăi aparţine tot domnului camil baltazar (ideea e cu siguranţă a domniei sale). Nicăieri versul lui Vigny: „seul le silence est grand, tout le reste est faiblesse" nu şi-a găsit o aplicaţie mai practică. Aceste zece pagini, au fără îndoială, semnificaţia lor. Ele ar putea reprezenta timpul necesar pregătirii cititorului sau, ca să ne slujim de stilul metaforic al autorului, acordării flautului. Cititorul superficial va obiecta că un flaut de mătase nu are nevoie de acordare. Dar cine ne poate asigura că domnul camil baltazar nu-l curăţă cu peria de dinţi îmbibată în cea mai pură esenţă de terebentină?

Oricum, aceste zece pagini imaculate dovedesc ezitare (şi asta e bine), modestie (asta e şi mai bine), ba chiar un început de autocritică (şi asta e aproape admirabil).

Tenorul invitat să cânte într-un salon îşi şterge fruntea cu batista, zice că-i răguşit şi în orice caz tuşeşte. Nu va nega nimeni că e cu neputinţă să realizezi acestea pe hârtie. La pagina 11 însă autorul se decide, scriind negru pe galben: „Taci lin" Invitaţia la tăcere revine obsedantă, dar fără Multe versiuni şi în alte bucăţi (niciuna nu are titlu special: „flaute de mătase" spune tot): „Taci molcom"

Pe urmă iar: „Taci lin"

Apoi din nou: „Taci molcom"

Cunoaştem şi alte variante ale imperativului acestui verb: taci mâlc, taci chitic, taci peşte, etc.

E drept că hotărârea autorului se dovedeşte timidă la pag. 11. De abia nouă versuri. Total: 28 de cuvinte. Cu 7 sonuri Wagner a scris Parcifal, Tristan şi Isolda, Lohengrin. În 28 cuvinte domnul Camil Baltazar nu obţine decât ceea ce am putea numi, în termenii cei mai proprii, a scrie bâlbâit.

Şi nu e nevoie să ne gândim la alte arte. În literatură, în literatura românească, lui Eminescu. Tot 9 versuri i-au trebuit, ba i-au fost de-ajuns 27 de cuvinte ca să scrie:

Rugămu-ne 'ndurărilor Luceafărului mărilor, Din valul ce ne bântuie Înalţă-ne, ne mântuie, Privirea adorată Asupră-ne coboară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară Mărie. '

Dar iată cum domnul Cărnii Baltazar care începuse atât de bine (îi iertasem titlul) îşi dă în petic de la prima bucată:

Taci lin, Îngerii serii vin Sara vine Şi a căzut zăpadă.

Melodii albe Au să urce Şi-au să cadă.

Şi vor poposi Lângă sufletul tău de seară şi zăpadă, Asta nu e însă decât o simplă dovadă de paupertate literară. Ceea ce e mai grav e că domnul Camil Baltazar nu cunoaşte măcar limba în care cântă (din flaut). Tocul său se buimăceşte înăuntru ei ca un bondar între două geamuri, în adevăr, la pag. 17 găsim:

A venit noapte"

A venit noapte, s-a dus tinereţe, a trecut procuror, a sucombat cumnată de la Tanti, nu e româneşte.

Şi. Dacă e, e tot atât cât şi: „Găina mea-i deja cochetă"

Aparţinând unui al domnului Camil Baltazar confrate.

Autorul nu se opreşte aici. Persistă:

(Pag. 27) Când luna a trimes de-acum

(O! Domnule Baltazar!) Atât de mulţi îngeri.

Suntem convinşi că cititorul e complet edificat de-acum.

Când ignorarea limbii ne permite să alegem exemple ca cele citate, evident e, că ea se răsfrânge asupra totului. Scoase din pământul lor şi lipite în pâsla domnului Baltazar, cuvintele vor avea, fireşte, o valoare foarte relativă. Faptul acesta ne-ar dispensa cu prisosinţă să ne mai ocupăm de restul opuşorului. Ştim însă că au existat cronicari francezi care să scrie că Emilie Verhaeren nu ştie franţuzeşte (fără a-i contesta talentul). Beletriştii români s-au grăbit (se putea altfel?) să-i taxeze de imbecili. Nu ne îndoim că nu poate exista Român de bună credinţă care să susţie că d. Camil Baltazar ştie româneşte. Dar nu-i exclus să apară vreun filolog străin din Leipzig sau poate din Tiibingen, căruia româneasca domnului Camil Baltazar să-i pară fermecătoare. De aceea vom duce mai departe cercetările începute. E oportun totuşi să amintim înainte că talentul acestui scriitor (unanim recunoscut de onor. Critică) a evoluat sub binevoitoarea şi statornica priveghere a unui ilustru critic din Bucureşti. De ce nu şi-a tradus pe Acolyt în româneşte? Nu i s-ar fi deschis desigur (adică cine ştie?) porţile Academiei, precum i s-au deschis lui Homer, votat de curând de secţia literară a înaltului aşezământ în persoana domnului Mumu, meşterul tălmaci al Odiseei. Ar fi făcut în schimb faptă, dacă nu naţională cel puţin prietenească.

Dat fiind că se adresează surdo-muţilor (ipoteza e în avantajul domniei sale) domnul Camil Baltazar se slujeşte de termenii muzicali ca şi de limba română. Sufletul său alb pluteşte ca un puf de gâscă (poate că şi el sonor) între tăcere şi armonii de cea mai stranie provenienţă. Totul: soarele, anotimpurile, mâinile proprii şi chiar iubita (vai! Vai!) îi apar, când nu melodii, măcar melodioase şi mai cu samă melodice.

„Nu auzi melodia melodiilor tăcute?" (pag. 14).

„Toamna melodic apunea Pe ziduri şi pe tapete de suflet.

Toamna melodic apunea în suflete

(fără tapete) (pag. 36).

„Să culegem mimoze cu surâsul galben Şi să le îngropăm melodic"

(adică cum? Cu muzica militară?) (pag. 42).

„în scrisul de melodie şi de aur al sufletului.

(pag. 42).

„Mimozele (iar!) spun în melodii galbene (sic)

Că ai să vii. (pag. 43).

„Melodios ca o primăvară tristă" (pag. 44).

Trist ca o primăvară melodioasă. (Asta-i de la mine).

„Sara; fluture melodic şi alb de os" (pag. 46).

„Talanga (asta mai merge!) melodică", (pag. 56).

„fruntea ei Palidă şi melodică melancolie, (pag. 58). Etc.

Ceea ce jigneşte mai mult pe cititorul delicat în scrisul domnului Gamil Baltazar e desigur exibiţia unor sentimente, pe care până acum poezia, lirică nu le cunoştea. E trist că tocmai aceasta să constituie singura parte originală a autorului. Poeţii, de obicei în imposibilitate materială de a oferi iubitei daruri de preţ, sunt de o prodigalitate unică în ceea ce priveşte suspinele, sărutările şi la rigoare lacrimile (pentru specia elegiacă). Acest adevăr nu e valabil numai pentru literatura populară şi cea cultă. Până şi literatura de mahala abundă în pilde convergând în sensul afirmaţiei noastre.

De-ar fi cerul o hârtie Şi oceanul călimării N-aş putea copilă dragă, Seri atâtea sărutări.

Harpagonismul domnului Gamil Baltazar e fără îndoială prima încercare de a compromite dărnicia genului iritabil. La pagina 22 d-sa scrie:

Să mângâi lacrimile mele (dacă s-a mai auzit!) Să le umezesc cu lacrimi noi Pentru ca la pagina 23 să-şi ia măsuri: „Am să vin să ţi le cer înapoi —- cândva Cu mâni de frate trist şi sărac"

Voyons Baltazar!

Ca să exprime un maximum de durere, românul zice că vede stele verzi. Domnul Camil Baltazar Se află la celălalt pol psyho-physiologic. Domnia sa vede stele albe.

Ulcioare albe Stele albe Melodii albe etc. (Pap. 14).

Această stare de linişte monocromă nu-şi are echivalent plastic decât într-un celebru monolog hazliu (al d-lui doctor Ureche mi se pare). Actorul prezintă publicului o coală albă de hârtie, atrăgând atenţia, că ea reprezintă o regiune polară şi că un ochi avizat poate uşor distinge doi laponi acoperiţi, de zăpadă, mâncând lapte acru sau halviţă la uşa unui cort acoperit cu blăni de urs alb.

Dar monologul are o valoare humoristică.

Pe măsură ce înaintăm cu lectura, versurile ocupă mai mult loc în pagină (o primă scădere), conţinutul devine din ce în ce mai surprinzător.

„Lângă somnul tău s-au oprit viţeluşe Mugetul lor mic (sic) spune vecernii; Prelungeşte frumuseţea serii în care dormim, Cum poţi să taci aşa de frumos?

(Pag. 27).

(Cum poţi să scrii aşa de absurd?). Stinge lumina din cântecul minelor tale.

(Pag. 31).

Clopotele de înviere au putrezit de-acum Clopotele de lumină fragedă Clopotele ochilor tăi.

(Pag. 33).

Ne luam de mâini şi plângeam Când amurgul picura din violine galbene Târziu – tăceam şi adăstam.

Tu însă nu mai vrei să ne îngemănăm sufletele în sângele curs (ascultaţi domnilor!) din darabane Sângeroase.

Tu nu mai plângi şi îţi mai fâlfâi Pleoapele în rugăciuni pripite.

Domnul Camil Baltazar face iubitei propuneri extravagante: „închide pleoapa minelor Trage zăbrelele degetelor Apleacă-te peste grilajul cerului Sărută urmele paşilor de căprioară Coboară-te Myriam, Cu mânile; tăişuri întomnate Cu ochii grei de coşuleţe de viorele.

Asta depăşeşte pretenţia pe care ar fi putut-o avea autorul, pretinzând iubitei să se apropie umblând în mâni, pe când el, din capul scărilor, să-i cânte din al său de mătasă flaut, sau chiar din ocarină de catifea. Dar acest Camil Baltazar e pornograf.

Iată: „Mâinile tale au scâncit melodii stângace"

(Pag. 17).

Credem că şi cel mai tolerant cititor se va scandaliza în faţa acestui vers porcos. Ştim cu toţii că unii şcolari rău crescuţi, printr-un truc de cea mai Vulgară categorie ajung să evoce cu ajutorul mâ~ nelor sunete inomabile reprezentând oribile onomatopee. N-am putea spune că cuvântul scâncit n-ar fi sugestiv. Dar nu putem califica de bun gust, atitudinea poetului care atribuie acestor sunete calităţi de melodie (fie şi stângace). Dacă „asta-i muzica ce-i place" nu înţelegem de ce recurge la contrafaceri.

Înclinaţiunea poetului pentru scabros, culminează însă în versul: „Trupul tău îşi susură limpezimile".

Din restul poeziei aflăm că e întuneric şi din chiar cuprinsul versului reiese că poetul culege impresia auditiv. Prin urmare limpiditatea elementului cântat nu o putea cunoaşte decât pe cale de informaţie (rezultatul unei analize chimice de ex.) sau dintr-o contemplare anterioară. Oricum, indiscreţiunea ne pare odioasă.

Credem că e destul.

Recunoaştem totuşi că muiat în sirop otrăvit, sau tipărit de-a dreptul pe hârtie de muşte, volumul domnului Baltazar şi-ar afla un rost pe lume.