Un Tartuffe al ortodoxiei: Petre Garboviceanu

Să nu mi se ţie discursuri funebre, căci sunt sigur că primul înscris va fi ţârcovnicul de Gârboviceanu.

Coco Demetrescu (cu limbă de moarte).

Predestinat din leagăn să popularizeze pe Moliere în creştinescul ţinut al Olteniei, „Omul Bisericii" păşeşte în viaţa laică timid şi cu paşi nesiguri, ca elefantul când intră în teren mlăştinos, străin de cele lumeşti, absent, serafic, adus de împrejurări prielnice („fără voia mea, fără ştirea mea, domnule"), şef al Partidului Naţional-Liberal din judeţul Mehedinţi.

Însuşire omenească nu şi-a găsit nici când incarnaţiune mai completă, mai integrală ca făţărnicia, în acest bărbat eminamente dulce. Tot ce-l atinge îţi face impresia că-l atinge pentru prima oară. În faţa vieţii sufletul său e plin de virginătăţi. Dacă se uită la gheata sau la tabacherea dumitale, el pare că n-a mai văzut gheată sau tabachere. Dacă~i Atragi atenţia că şi piciorul lui. E înfipt într-un articol similar, plin de nevinovăţie el se miră, ruculând ca o porumbiţă care-şi cheamă mirele:

— Uite domnule şi eu aveam ghete! Nu ştiam, crede-mă, nu ştiam!"

Şi-i exclus să ai cu el o discuţie, fără ca să-ţi declare de la început că e în totul alăturea de dumneata. Aşa se face că el reuşeşte să-ţi plaseze la fiecare două vorbe cinci minciuni, cu gândul la o a şaptea. Dar acest cameleon moral se conformează şi fiziceşte rostului său pe lume făcându-şi ochii când verzi, când căprui, când albaştri (cum binevoieşti). Dacă ai avut nenorocirea să pierzi un ochi într-un accident, el te strânge de mână şi-ţi exprimă regretul că nu e şi el chior; dacă te încrunţi la el îţi surâde galeş; dacă ridici băţul să-l loveşti, el îţi şterge haina şi de pofteşti face tumba; dacă-l înşfaci hotărât de guler şi-l faci pre el porc bătrân (după cum şi este), el, slugarnic, evocă figura tatălui dumitale, pe care nu l-a cunoscut şi cu care ţi se înfăţişează ca frate. Iar dacă dispreţul îţi stoarce în faţa-i un surâs indulgent, el se gelatinizează instantaneu tremurător, sau se topeşte de-a dreptul – ca halviţa.

În timp ce destinele neamului se plămădeau în pământ şi sânge, el păzea hârca lui Mihai Viteazul, în jalnica peregrinare de-a lungul pravoslavnicei Ruşii.

Pentru treaba asta ortodoxă, guvernul care îl însărcinase i-a dat bune parale. Şi astfel, nici aceste sfinte oase înăuntrul cărora a încolţit pentru prima oară ideea unirii n-au fost scutite de bir către domnia sa, domnul Petre Gârboviceanu.

Şi dacă în gospodăria judeţului Mehedinţi, unde seamănă făgăduieli şi reclamă voturi, n-a bătut măcar un cui de care să-şi anine numele, pentru a caracteriza trecerea lui prin Şcoală şi Biserică, vom cita fapte două:

Prin Biserică Fiind administrator general al Casei Bisericii nu s-a învrednicit să clădească Domnului adăpost în satul său natal, rămas şi acum fără sfânt lăcaş: Aceasta a determinat pe un venerabil prelat să-i răspundă, de altfel cu duhovnicească blândeţe, când căzut la o alegere eparhială, ameninţa că părăseşte eparhia:

— Bine faci fiule, că vitreg i-ai fost!" Prin Şcoală.

Director de Şcoală Normală şi deprins mai mult să ia decât să dea, chiar când da din banii Statului (adică totdeauna), pretindea pentru asta recunoştinţă eternă şi personală şi se minuna foarte, când nu i se arăta.

Aşa, întâlnind într-o campanie electorală un învăţător care-i fusese cândva elev, făcând propagandă pentru alt partid, a început să-i aducă imputări amare, cu vocea lui dulceagă şi timbru-i de milog:

— Bine domnule şi dumneata eşti contra mea? Apoi nu te-am învăţat eu, nu te-am hrănit, nu te-arn îmbrăcat?"

Fostul elev i-a răspuns rece:

— De îmbrăcat m-ai îmbrăcat, dar iscăleam două costume şi dumneata îmi dădeai numai unul!"

Cu aceste calităţi şi cu binevoitorul concurs a doi morţi, a foarte mulţi răniţi şi a trei mii de arestaţi ad-hoc, domnul Petre Gârboviceanu suie din nou dealul Mitropoliei în taximetru, ca ales al judeţului Mehedinţi.

Adulând pe toţi şi neservind pe nimeni, omul acesta ieşit fără nici un rost din tagma nevăzuţilor, s-a furişat mieros, clandestin, tiptil, tăcut, din treaptă în treaptă şi când nu se aştepta nimeni, fără sens şi fără explicaţie, ne-am trezit cu el poponeţ în primele rânduri.

Nu scrie, nu vorbeşte, nu latră, nu împunge. Nici nu râde, nici nu plânge (se vaită numai!), nici nu cântă, nici nu bea.

Îl duc împrejurările cum duc apele în revărsare o cutie de sardele goală, sau un şoşon prins în drum. Unde, nici el nu ştie şi nici îi pasă. E la suprafaţă: e bine-aşa.

Tantieme, diurnele, lefile şi alte încasări periodice se vor adăugi automat şi de aci înainte, unei averi şi fără asta respectabilă. Omul va fi şi de aci înainte incolor, şters, inexistent.

E însă învingător.

Totuşi nu e nimeni din cei ce nu-l cunosc, care în faţa figurei sale nevinovate de mucenic suferind, să nu exclame cu un accent de sinceră compătimire:

Bietul om!

P. S. —; L-am văzut aşa la. Turnu-Severin în timpul alegerilor. I-am spus: dumneata faci teroare pe judeţ. Te voi face caraghios pe ţară.

Ceea ce; şi fac.,