Unu Pascu Şi „Viaţa Românească"

Unus Petrus est în Roma Una turris în Cremona Alma mater Jassiorum Habet Pascum; Şi onoram Quem ineptum vidit forum.*

Un projet medieval necunoscut Congestionat şi bunduc, Giorge (cu i) Pascu n-a fiinţat în memoria noastră, nicicând, izolat.

Ni-l amintim, într-o fotografie, prizărit printre întemeietorii „Vieţii Româneşti" ca un morcov într-o jerbă, întrebând cine e, ni s-a răspuns: „unu Pascu". Neştiindu-l scriitor, nedumerirea ne-a fost luminată: „Un bun elev al d-lui Philippide".

Adolescenţa noastră entuziastă împrumuta ceva din prestigiul celqr ce-o înconjoară, acestei anexe, aşezând-o în ierarhia valorilor^ cam ca pe o notulă marginală într-un op copios.

L-am văzut mai târziu pe Giorge Pascu pe sţra-

* Despre acesta în unul din volumele viitoare (când i-o venii rândul).

Da Română, evoluând circular în jurul domnului Ibrăileanu, cu salturi zglobii, ca un „fox-terier".

Contactul personal cu d-sa nu ne aminteşte displăcut decât un detaliu: darea mânei (numitul transpiră cleios), încolo, nimic de zis. Îl ştiam definitiv şi inofensiv specializat în filologie.

N-aveau să ne supere nici încercările d-sale în publicistica zilnică: nu-l citeam.

Recent, l-am întâlnit pe stradă, agitându-şi indexul cu frenezie şi recomandând cunoscuţilor, din mers: „Aurora! Aurora!" – Publicase un articol.

Nu împărtăşeam de loc hazul trecătorilor. Ne-a fost totdeauna milă de ameninţaţi. De aceea, ne-am interesat chiar binevoitor de Giorge Pascu propunând unui amic al său – medic – să-i recomande puncţie lombară (analiza sângelui dă loc la erori) pentru ca în cazul prezumat de noi afirmativ, să recurgă la măsuri urgente. Amicul d-sale însă ne-a întâmpinat zâmbind: „Nu-i domnule ce crezi, aşa a fost totdeauna".

În faţa acestei revelaţii neaşteptate, nu ezităm să-l denunţăm publicului şi Universităţii unde e ceva, pentru infamii şi pornografie – fără remuşcări. Că în paginile unei voluminoase publicaţii humoristice locale, Giorge Pascu se supără pe toată lumea – îl priveşte.

Că Giorge Pascu se avântă imprudent în afară de specialitatea lui obscură, ca un culbec ieşit din crusta calcaroasă – înţelegem.

Când Giorge Pascu scrie: „Proiectul meu era superior proiectului Guşti"; când Giorge Pascu se îngâmfă: „Profesorul Guşti mă linguşea pe mine Giorge Pascu" – pe-atunci ajutor de bibliotecar Într-o bibliotecă în stare născândă; când Grigore Pascu traduce dintr-o revistă italiană un pasagiu dintr-o recenzie, din care aflăm că Giorge Pascu cercetează cele mai vechi documente româneşti şi când Giorge Pascu iscăleşte impudic această recenzie Giorge Pascu, avem motive să afirmăm că Giorge Pascu se află în plin delir de auto-admiraţie.

E firesc deci ca Giorge Pascu să caute aiurea o popularitate pe care filologia, atât de puţin urmărită la noi nu i-o putea da, plocon. Polemică în această ştiinţă în care, din generaţia d-sale, Giorge Pascu, e unic, necontrolat şi ignorat specialist, nu ar putea angaja decât cu învăţatul profesor A. Philippide. Socotim că nu cutează, cu toate că şi domnul Philippide l-a proteguit.

Am fi privit cu indulgenţă insultele aduse revistei „Viaţa Românească" în a cărei redacţie Giorge Pascu a figurat cândva ca „pique-assiete" (pe româneşte, linge blide).

Am fi trecut cu vederea şi obrăzniciile relative la domnul Paul Zarifopol, scriitor primit cu cinste în marile reviste străine. Cititorul îl va fi urmărit, erudit şi substanţial în „Viaţa Românească", sarcastic şi vioi alături de domnul Arghezi în „Cronica", totdeauna interesant. De altfel, Giorge Pascu nu izbuteşte decât să comenteze (cu citate) greşelile de tipar (o veche duşmănie cu şeful corector al „Vieţii Româneşti").

Îl înlăturăm din discuţia literară ca pe-o muscă inoportun căzută în cafea. Dar, acest Giorge Pascu, scrie porcării, a cărora drepturi şi răspunderi de autor îi revin de plin drept (tot el a scos la iveală, din fântâna nesecată a comorilor neamului, ci- „Am o raţă târţă-pârţă, şi-un răţoi târţoimiliturâ: pârţoi").

El se antrenează, în pomenita publicaţie ieşeană, ce are subtitlu: „organ al societăţii istorice şi filologice" să stupească pestilenţial o mână ce i s-a întins protectoare, pe când se repezea s-o pupe cât smerenie.

Giorge Pascu batjocoreşte persoana d-lui Ibrăileanu, dând la iveală simţăminte care mocneau demult în el, împurpurându-i învelişul slăninos şi fără de asta obscen evocator. Gestul acesta faţă de un protector a cărui exagerată modestie nu-i explicabilă decât prin aceea că se menţine cu seninătate deasupra curentelor de subsol, conţine toată josnicia slugoiului care tăcea mijlocind bacşiş, pentru a da în vileag vecinilor, imediat ce-i dat afară, că stăpâna avea amant.

Creionul fetid insalivat al Pascului ridicat să împungă a ricoşat rizibil şi neputincios să vatăme altfel, a fecundat ciuperci otrăvite, pe care le exhibă ca flori de stil, în buchet inconştient.

Lăsând mijlociile la o parte, domnul Ibrăileanu e acuzat că se mai numeşte Garabet şi că ar fi mi-r lionar.

Urmând imboldul irezistibil al vocaţiunii lui de chelner, accidental poliglot, filologul prezintă cu zâmbet tâmpit adiţiunea sumelor încasate de d-nuâ Ibrăileanu de la „Viaţa Românească", încărcând notele şi batjocorind o exemplară cinste, de nimeni bănuită. ';

Aceasta e o mică infamie numai. I-am fi preferat o calomnie bine ticluită şi scrisă cu talent.

Neglijent cum îl ştim, d-l Ibrăileanu va fi mulţumit, desigur, că datorită vigilenţei unui „fost amic" cunoaşte situaţia exactă a unor socoteli, pe care, probabil, le ignoră. Giorge Pascu nu ignoră însă că d-l Ibrăileanu e un om sărac şi nici că în administrarea revistei a pus bani din buzunar, pe care i-a pierdut.

Ţâşnit din ghete ca un mormoloc din praştie, Giorge Pascu s-ar fi lipit ridicol de firmament, ca un muc de ţigară în tavan, dacă nu întâlnea rezistenţa neprevăzută a pălăriei care l-a receptat, uluit.

Plantă zguduită de vânturi înăbuşitor insalubre, Giorge Pascu are comun cu animalul şira spinării, cu varietatea om, cravata. Trece printre noi străin şi monstruos, ca. O balenă între peşti.

Pentru slugărnicie, pentru necuviinţă, pentru întrebuinţarea interesată şi abuzivă a titlului de colaborator al „Vieţii Româneşti", pentru trădare de prietenie, pentru crimă săvârşită şi neizbutită împotriva binefăcătorului, propunem ca Giorge Pascu să fie ucis, sau cel puţin împiedicat să se reproducă, prin cunoscuta metodă preconizată de d-l profesor Guşti, pentru delincvenţii înnăscuţi şi cretini incurabili.

—.1 r '