ATERIZAREA.

KILOMETRUL 1

352 mutilat, palele elicii îndoite, planul stâng aproape smuls din încastrare, ampenajul boţit, şi-atunci, în clipa aceea îşi dă seama cât e de singur, de izolat, într-o lume necunoscută, ostilă, plină de temeri. Şi vântul… Din avion n-a simţit vântul. Aici curge năvalnic de pe versanţii Carpaţilor Albi. Îndoaie vârfurile molizilor. Foşneşte şi geme în cetinile de un verde fraged la vârf. Aduce valuri, valuri de miresme tulburătoare…

Stă nemişcat, culcat lângă fuzelajul martirizat, ascultă, prelungeşte ascultarea pentru că nu se poate despărţi de 352, pentru că senzaţia este fizică, de-o durere atroce, este el însuşi prin 352, fără 352 nu mai există decât un naufragiat, o entitate infimă, aproape un microorganism, de jur împrejur pădurile, munţii, un peisaj copleşitor. Raportul dintre el îşi lume s-a schimbat fundamental. De la bordul lui 352 domina spaţiile.

Aici, spaţiile îl domină pe el. La bordul lui 352 dispunea de toate trei dimensiunile. Gravitaţia era doar o formulă care intra în componenţa altei formule, mai complexe, aceea a portanţei. Dorinţa, gândul răspândite în spaţiu, găseau în timp un prieten. Dacă nu chiar un servitor. Aici, spaţiul este inamicul cel mai cumplit al timpului. Haidem! Capitolul s-a sfârşit… Gata… îţi ordon, fără sentimentalisme de pension…

E greu să te readaptezi de la 550 km/h, pe trei dimensiuni, la mişcarea pe orizontală şi viteza a două picioare încălţate în cizme îmblănite… Vântul… Toate neliniştile pământului în foşnetul cetinilor… Logica, domnul meu… Şi ordinea operaţiunilor. Una şi irevocabilă. Să trecem la operaţiunea cu numărul 1… Legătură… Dă drumul aparatului de radio special pe care-l poartă la piept. Aparatul are antenă escamotabilă, este destul de greu, incomod, ambalat într-un burduf din piele.

Ştecherul căştii merge exact la priza aparatului… Se-ncălzeşte instantaneu… Recepţionează…

—… revin…

— Sunt „Şoimul”… Sunt „Şoimul”. Schimbat cursul cu 90. Varianta 3.

— Te aud foarte bine… Te aud foarte bine… Repet… Aici „Albatros”… Aprob Varianta 3… Te aştept la aterizare. Treci la „Mesteacănul”… Treci la „Mesteacănul”…

— Am înţeles… Trec la „Mesteacănul”.

Comută pe lungimea de undă a „Mesteacănului”… Staţiile inamice au interceptat comunicarea. Probabil vor raporta că avionul românesc şi-a schimbat direcţia şi s-a întors la bază.

Este puţin probabil să-l fi văzut cineva aterizând…

— Aici „Mesteacănul”… Aici „Mesteacănul”… „Şoimule” răspunde dacă mă auzi!

Este alt glas, puternic, jovial, fără nici un accent străin.

Probabil cineva de la Armata a 4-a, ori de la Corp.

— Recepţie.

— Carou 34; 2,2 pe 1,8… Repet… 34 stop. 2,2 pe 1,8 stop… Fântâna. 23,30… Repet… Fântâna 23,30.

Notează febril pe marginea hărţii… Miros înţepător, familiar, de benzină… L-au lovit şi în rezervor…

— Repetă… „Şoimul”… Repetă…

— 34 stop. 2,2 pe 1,8… Fântâna… 23,30…

— Întrerupe comunicaţia. Recepţie 23,35.

— Am înţeles.

Răsuceşte butonul convertizorului. Un pocnet. Căştile rămân mute. Senzaţie de gol. De părăsire… Operaţiunea numărul 2… Incendierea avionului. Raţiunea? Să nu fie văzut din aer. Muniţia are să explodeze. Vor fi flăcări… Contraindicat. Crengi. Sunt foarte multe crengi aici… La treabă deci… Miros de fum. Miros de cărbune… Acolo unde se fac cărbuni există oameni. Rapid. Adună crengi mari, uscate de molid. Le aruncă peste cupolă. Mai ales cupola trădează. Atunci când cade soarele pe ea… Sub fuzelaj (atunci vede găurile făcute de gloanţe, un grupaj frumuşel), benzina. Îşi freacă tălpile în pata aceea umedă. Îşi plimbă palma pe fuzelaj. Tabla rece îl remontează. Dacă nu i-ar fi frică de ridicol, ar lua poziţia de drepţi. Ar da onorul lui 352.

— Adio bătrâne, îi spune… Puteai să-ţi găseşti un camarad mai priceput.

Intră sub cetini. Urcă pieziş, spre vest, nord vest, după busola brăţară. Merge aşa 10 minute… Cât să fi făcut? 500 de metri? 400? Pădure. Vântul. Foşnetul cetinilor. Semiobscur. Covor moale dedesubt. Rădăcini. Cioturi. Crengi uscate care trosnesc cu pocnete seci de pistol… Gâfâie. Transpiră. I se pare că înaintează cu viteza melcului. După 10 minute, întoarce spatele frontului. O ia direct spre crestele Carpaţilor Albi.

Locotenentul Ruhnau din batalionul alpin „Schwarzwald” lasă binoclul prin care urmărise toată aterizarea avionului Me 109 G6 – 352 cu cocarde tricolore. Plutonul pe care-l comandă, cu câinii lupi la lesă (nişte exemplare splendide de lupi alsacieni) îşi consumă prânzul. Soldaţii şi-au scos raniţele, îşi ţin pistoalele automate alături. Santinelele s-au mascat în brădet. În bluzele de oamuflaj nu pot fi descoperite nici de la douăzeci de paşi. Adjutantul Denis îi deschide cutia de conserve. Fasole cu carne de porc.

— A scăpat, mein Leutenant? întreabă Denis, fără să-l privească.

— Aşa se pare.

— Ce ordonaţi?

Locotenentul Ruhnau îşi scoate harta din port hart. O desface pe genunchi… Urmăreşte cu degetul poteca şerpuindă pe versantul stâng al pasului Vlara.

— Ordinul batalionului este limpede, adjutant Denis…

Ocupăm înălţimile dominante. Interzicem partizanilor orice acces şi orice acţiune în trecătoare pe tot timpul concentrării Armatei a 8-a. Atât…

— E inutil să ne fărâmiţăm alergând după un pilot român, când aici…

— Exact, adjutant Denis… Este şi părerea mea… Peste zece minute, ordonă echiparea. Siguranţa de flancuri să-i ia pe Lord şi pe Rozeta… La cel dintâi semnal să alarmeze dispozitivul… Vreau să dorm aceste 10 minute.

Locotenentul Ruhnau poartă la gât „Crucea de fier” cu briliante… Mâna stângă îi este prinsă într-o eşarfă legată de după gât. L-au scos acum o săptămână dintr-un spital din Praga, l-au adus pe front şi i-au dat comanda companiei 1 din batalionul „Schwarzwald”. De fapt, compania 1 este compusă din resturile companiei 1 şi 2, masacrate în luptele de la Oremov Laz, acolo unde a fost rănit el însuşi. Îşi întinde mantaua. Trage clapele capelei de alpin peste urechi. Adoarme.

Pădurea. Dincolo de război, într-o linişte vegetală netulburată de la-nceputul erelor. Vântul de primăvară cald, trece pe deasupra vârfurilor, molizii foşnesc tandru şi dacă stă rezemat de trunchiul gros, roşcat, mirosind puternic a răşină, aude căzând ploaia dulce, amăgitoare, cetina… Se-ntinde brusc în surpătura de sub rădăcinile unui brad smuls de furtună. Undeva, nu prea departe, latră scurt un câine. Un glas sec. Obosit:

— Ruhe! 21 Lord!

Paşi… Undeva în dreapta. Absurd. Îşi aude inima. Cerul gurii, iască. Se pare că abia aici întâlneşti războiul, amice. E idiot să stai tupilat iepureşte sub nişte rădăcini, când probabil eşti vânat după toate regulile artei. Dezasigură automatul, un „Deimller”… Se târăşte pe coate, avea dreptate Globanul (instructorul de infanterie pe care-l asimilaseră în chip de consilier în „S. O. Av.” şi care-i târa pe coate şi genunchi până leşinau) atunci când le spunea că poate o singură dată în viaţă să ai nevoie de treaba asta şi neştiind s-o faci, să te cureţi – se târăşte până sus… La mai bine de cincizeci de metri în interiorul pădurii urcă spre creastă trei alpini germani, cu automatele gata de tragere. Vede cozile grenadelor vârâte sub centuri. Poartă bluze de camuflaj cu glugile ridicate. Cel din faţă duce la lesă un câine lup uriaş. Trec printre molizi, în pas suplu. Egal. Raţionează rece că poate fi o flanc gardă şi că, totul depinde de flancul pe care-l apără. Stângul, ori dreptul.

Dacă este de flancul stâng, ura! Dacă nu, înseamnă că se va trezi aici, cu grosul unităţii. Alpinii dispar după o ondulaţie. Deviază spre dreapta. Îşi lipeşte urechea de părnânt… Nimic. Se retrage la adăpost. Desfăşoară harta. Fântâna înseamnă „confluenţă”. În caroul 34 la coordonatele 2,2 pe 1,8 există o singură confluenţă: a Vlarei cu Vahul… Călare pe ambele maluri ale Vlarei, satul Nemsova. Chiar la confluenţă. Pe malul drept al Vlarei, calea ferată principală pe care-a urmat-o în zbor. Trece Vahul. Îl urmează pe malul drept, în nord spre Belusa-Zilina, deci pe unde a pătruns în liniile inamice, spre sud, foarte aproape spre Trencin-Piest'any… Dincolo de Vah, Carpaţii Metalici. Dincolo de Carpaţii Metalici, românii. Teritoriul eliberat. Iată-ne din nou în Slovacia. Este limpede.

I s-a ordonat ca la ora 23.35 să se afle la confluenţa Vahului cu Vlara, pe malul stâng al Vlarei, dincolo de drumul Nemsova-Trencin şi să cheme „Mesteacănul”… Apreciază satisfacţia profundă pe care i-o dă existenţa acestui ordin… Stăm băieţaş zece minute să vedem dacă nu mai apare vreun alpin… Raţionează că până la Nemsova sunt de-aici 8 kilometri în linie aeriană, ceea ce dă la sol, pe puţin 16 kilometri. În mod normal, asta-nseamnă 4 ore de marş… Deci, îl va prinde noaptea pe drum… Va găsi desigur un drum de pădure care coboară în sat. Cât de sigur poate fi un drum de pădure coborând pe rocada inamicului, în iminenţa bătăliei pentru Carpaţii Albi, o ştie. Zece minute de pândă obligatorie. Adică atât cât este necesar unei formaţii protejată de o flancgardă, ori o avangardă, ori o ariergardă, să-şi precizeze existenţa. Zece minute…

Se târăşte la buza surpăturii. Cronograful? 14,55… Poate spera să prindă încă lumina crepusculară, acolo jos, când va trebui să treacă şoseaua… îl izbeşte peste obraz liniştea totală a pădurii de molid. În clipa aceea ştie că cele zece minute îl vor pune faţă-n faţă cu adevărul. Că este absurd să încerce o evadare. Că singura soluţie este să meargă până la capăt.

Scandalul a pornit de la sublocotenentul aviator Bogdan Dicescu, cocoţat în avionul de legătură „Fiesler-Stork” 108, căruia nea Bujie i-a raportat morocănos că Pilotul a fost doborât ca un fazan („nici nu se putea altfel şi nu ştiu ce minte pot să aibă comandanţii să trimită acolo copii de ţâţă în locul labelor păroase, singurele făcute pentru asemenea misiune! Unde mai puneţi c-a prăpădit şi cel mai bun avion al Grupului 1 vânătoare!”) dar că mai piuie de-acolo şi că, în loc să aprobe zborul de recuperare al „Bărzoiului”, Corpul a ordonat Stăpânului să contramandeze misiunea… Pilotul rămâne acolo până la noi ordine. Coechipierul, cu obrazul dintr-odată alb, s-a prezentat Stăpânului, raportându-i că piloţii de vânătoare nu-şi fac niciodată probleme din absurditatea unor misiuni care li se ordonă. Dimpotrivă. Zboară la asaltul cazematelor, la vânătoarea infanteriei îmbarcată pe tancuri, la asaltul liniilor întărite etc. etc. făcându-şi un titlu de glorie din a repurta victorii cu un avion croit pentru cu totul altă utilizare. Dar până la a ordona unui pilot de vânătoare doborât la 50 de kilometri în spatele liniilor să se constituie într-un comandos când ştie să pronunţe corect nemţeşte doar „Tragwerk” şi „Propeller” asta este puţintel cam mult. Are onoarea să ceară Corpului misiunea de salvare. Între timp, după legi secrete, cunoscute numai de luptători, toţi piloţii escadrilei alertaţi misterios, sunt prezenţi în faţa barăcii… Este limpede că decolarea unui avion de vânătoare singur şi neîntoarcerea lui după timpul matematic al autonomiei, nu scapă escadrilei căreia aparţine. Stăpânul şi-a luat cascheta şi haina de piele. A cerut motocicleta. A plecat la Corp. Între timp piloţii l-au încolţit pe Coechipier.

— Nu ne plac secretele astea puerile, a spus un locotenent.

— Când ni se cer patru, cinci misiuni pe zi, nu face nimeni, nici un secret din ele.

— Acoperim zona în care-a căzut.

— Îl ridicăm de sub nasul nemţilor, de guler.

— Ascultă Dicescule! Ce s-a-ntâmplat în fond?

— Domnule locotenent, am ordin să tac. Vă rog nu mă puneţi într-o situaţie dificilă.

— Să-l aşteptăm pe Stăpân.

— Dragoş, ai cărţile alea la tine?

— Care face un poker, băieţi?

— Nu pleacă nimeni. Băi puţică, dă ordin să încălzească motoarele… Toată escadrila. Voi, patrula, supravegheaţi treaba asta.

Ajutorul comandantului de escadrilă îşi trage un scaun în faţa hărţii. Taciturnul şi Navigatorul ies pe urmele Coechipierului…

Stăpânul se-ntoarce la aerodrom unde-şi găseşte piloţii echipaţi pentru zbor, aşteptându-l într-o tăcere mai mult decât grăitoare.

— Iată despre ce este vorba, domnilor, le spune…

— Să meargă (până la capăt… Acum putea fi aterizat…

Acum putea raporta în faţa hărţii situaţia clară a inamicului, pentru că, în definitiv, misiunea a fost executată exemplar.

Pentru că, acolo sus, s-a învins pe sine, a anihilat glasul acela vâscos al viscerelor, al trupului care se voia salvat de masacru, de rug, de muşcătura haină a proiectilelor, a înăbuşit ţipătul oaselor care se voiau întregi, mai mult decât asta, a-năbuşit chemarea înnebunitor de ademenitoare a anilor pe care încă nu-i trăise, care se aşteptau trăiţi, chemarea dulce a Mariei, fata cu părul roşu, dintr-o dată femeie, nu de mult femeie, prin el femeie şi disperarea lor din noaptea când s-au cunoscut, din noaptea aceea când Maria a-nţeles că el aparţine războiului, aşa cum au aparţinut fraţii ei, aşa cum au aparţinut toţi cei îngropaţi în şiruri aliniate, acolo, în cimitirul ostaşilor români, a-nvins toate aceste glasuri ale cărnii lui, a rămas ferm la manşa, singur în carlingă cu el însuşi, a acţionat logic şi implacabil şi totuşi… A greşit. A greşit fundamental. Nu trebuia să coboare sub 1000 de metri. Raţionamentul lui a fost un raţionament fals. Şi asta costă. Aici, costă. Că-l costă pe el, este firesc. Dar ce vină au ceilalţi?! Comandanţii! Trupele?! Trupele. Ce abstract sună asta! Trupele… Cele care, în ultimă instanţă, plătesc mereu, totul. Singurele, veşnicele datornice.

Pădurea de molid, întunecată şi tăcută. Nimic mai pustiu, decât pădurea de molid… Se ridică precaut într-un genunchi.

„Cum ne orientăm în pădure, elev? – în pădure ne orientăm după muşchiul copacilor…” Aiurea! Ne orientăm după busolă. Direcţia exactă: 165 de grade. Linişte. A-ncetat vântul. Semiobscur. Cetini deasupra. Molizi. Molizi mulţi, dedesubt nimic viu, doar covorul de cetină, lunecos şi-n el tot senzaţia urmăritului. E absurd, dar i se pare că de după fiecare trunchi îl pândeşte ţeava unui automat… Să sfârşeşti războiul în prizonierat, ori împuşcat într-o margine de drum, asta este idiot deabinelea. Îl strânge casca de zbor. Şi-o scoate. Îi înnoadă ştecherul la centură. Haidem… La drum… Molidul este un totalitar. Pădurea de molid este o pădure exclusivistă. Cetinile alcătuiesc o boltă unică, impenetrabilă, sub care nu creşte nimic. Cât de democratică este pădurea de fag! Ori cea de stejar. Cum se luptă, la liberă concurenţă, acolo, subanboretul. Scoruşul şi alunul, curpenul cu bolţile lui parfumate, socul, ce veselă e pădurea de fag, ce monahal austeră pădurea de molid! Ce sentiment tăios al singurătăţii… Cerule… O veveriţă. Jos, la rădăcina unui molid, aşezată pe coadă, cu blana cafenie lucie, cu ochii de smoală, vioi, mustăceşte, îl priveşte ţintă, un salt, dispare în spatele trunchiului, apare la o înfurcătură, aleargă pe-o creangă, salt prelung, cetini arcuite, nimic. O veveriţă. Parcă s-ar fi-ntâlnit cu Şurub. Parc-ar fi aterizat Şurub sub cetini să-l ia acasă… Asta nu. Nu poate gândi la cei 50 de kilometri care-l despart de liniile româneşti. N-are dreptul să gândească la asta… Ascultă atent… Desigur. Un pârâu. Un pârâu care-ţi poate înăbuşi zgomotul paşilor. Dar care foarte bine poate acoperi orice alt pas… îi e sete. Atât de sete cum nu i-a fost niciodată în viaţă… Din stânga… Merge spre stânga…

Arbori. Mereu aceiaşi. Zgomotul apei… Pârâul… O vână de apă. Limpede. Câţiva bolovani. Pat de prundiş mărunt. Undeva, o ciocănitoare. Asta-l linişteşte. Apa… Ce bucurie imensă. Apă… Îngenunche… îşi sparge imaginea reflectată în ochiul de apă siniliu. Bea. Mult. Lacom… Se ridică. Fuge. Se trânteşte în spatele unui trunchi… Nimic. O gaiţă. Îşi scutură aripile… Imită ceva. Nu ştie ce. Zboară… Pădurea de molid, liniştea vegetală, liniştea ancestrală, pădurea de molid supravieţuind tuturor războaielor istoriei, netulburată, măreaţă, mohorâtă, austeră, dincolo de pasiunile deceniilor, de pasiunile veacurilor, indiferentă la alpinii celui de al 3-lea Reich, ca şi la caraulele lui Batu Han, ce copilărie i-o fi părând pădurii de molid războiul, ce absurditate ridicolă… E nostim să fii cuprins de respect faţă de pădurea de molid. De fapt mareşalul Ney avea dreptate când vorbea de frică… Şi lui îi e frică acum. Cea mai supărătoare dintre frici. Cea mai sâcâitoare dintre frici. Frica de ridicol.