KILOMETRUL 13

Un tufiş de soc deasupra căruia iedera şi hameiul sălbatic închid o boltă vastă, bizantină… După calendarul astronomic pe care-l poartă în buzunarul cojocului, soarele apune astăzi la orele 19,13. Cronograful? 18,52. Un bot de deal împădurit, în stânga căruia se prelinge pârâul care l-a adus aici, deasupra şoselii şi-n marginea satului Nemsova, fără nici un incident. S-a târât pe coate şi genunchi în adăpostul ăsta. A găsit o mână de paie umede şi-o basma roşie, cu picăţele albe.

Adăpostul cărei dragoste tainice? O basma mirosind a paie şi-a altceva, nedefinit şi răscolitor. E lacom de tot ce se vede c-o claritate înspăimântătoare. În dreapta, pe un pinten de creastă, la nici 200 de metri, mascată abil în biute săpate între copaci, o baterie de trei flakuri. Vede ţevile tunurilor înfăşurate cu iederă. Tunarii moşmondindu-se în faţa unor adăposturi săpate în malul abrupt. Un foc de tabără. Soldaţi coborând la şosea. Trei. Duc între baionete câţiva civili. Civilii poartă coşuri. Casmale. Lopeţi. Se aude un cocoş. Limpede. Triumfător. Dacă una din santinelele care patrulează în jurul bateriei are curiozitatea să cerceteze satul cu binoclul… Uşor, cu mişcări de cârtiţă, se-ngroapă în paie… Este de-o inabilitate magnifică… Ce l-a făcut să iasă din adăpostul pădurii? Poate e mai bine aşa… Trei „Henschell”-uri cu direcţia Trencin. Au la remorcă tunuri de 105 mm. Servanţii, fără căşti, claie peste grămadă. Pe capota maşinii a doua, un ghefreiter foarte blond, aşezat pe cabină, cântă la armonică un cântec popular, în ritm de vals. Penumbrele înserării sunt din ce în ce mai dese pe valea Vahului. Priveşte lacom podul masiv de cale ferată, la capătul căruia, pe celălalt versant, acolo unde bănuieşte nodul de cale ferată, la circa 2 kilometri, „Henschelul” cu remorcă care urcă abrupt nu poate face altceva decât să aprovizioneze bateriile antiaeriene de la apărarea podului. Îşi trage harta din cizmă. Se-ntunecă. Deasupra Vahului se strânge o pânză densă de ceaţă. Notează poziţia bateriei din dreapta. Notează poziţia aproximativă a bateriilor de dincolo de Vah. În stânga, pârâul intră într-o grădină de meri… Sunt acolo câţiva caişi înfloriţi. Gaişi înfloriţi, o grămadă de gunoi mirosind acid şi-o babă… O babă în negru, c-o săpăligă, cocoşată peste un răzor verde. Poate căpşuni… Bate un ceas. Ori un clopot. Ora 19,00…

O barză cu un şarpe în plisc trece razant peste acoperişurile de olane acoperite cu muşchi. Dispare după turla cenuşie a bisericii. Ceaţa cucereşte picioarele podului. Casele din marginea satului. Cele patru arcuri metalice ale podului stau suspendate deasupra ceţii, ca-ntr-o acuarelă japoneză. Trece măcăind un stol de raţe sălbatice. La baterie se aude un ţignal. Doar satul Nemsova pluteşte într-o tăcere funerară, accentuată de ceaţă care estompează zgomotele fireşti. O poartă care scârţâie, un lanţ de fântână zuruind pe scripetele ruginit. Ceaţa atinge piciorul pantei. Inundă drumul Nemsova-Trencin… Se aude clar, c-o limpezime dureroasă gâfâitul unei locomotive… şi…! Nu se poate… Ba da! Se poate… înnebunitor de adevărat… De departe, abia distinct, ca un ecou între crestele înzăpezite ale Carpaţilor Albi, crestele plutind în lumina diafană, portocalie a crepusculului, de foarte departe zgomotul motoarelor… Se-ntoarce pe spate. Deasupra cerul. Transparent. Plin de culori fluide, transparente. Şi-n cerul acum verde opalin, luminescent, sus, plan la plan, în formaţia cocor, două patrule de bombardament a trei avioane, şase avioane în formaţia cocor, cu aripile poleite de lumina zodiacală, zburând direct spre casă, pentru că ştie, sunt avioanele Grupului 1 bombardament greu, care se-ntorc din misiune… Se-ntorc de-acolo de unde s-a-ntors el, acum câteva ore, stăpân absolut în carlinga familiară, în dialog cu destinul.

Ceaţa se ridică până-n cetina molizilor. Umeda… Densă… Halucinantă.

Şi-a întipărit în minte harta exactă a locului. Nemţii au santinele la pod. La intrarea în sat un post de dirijare a circulaţiei: trei soldaţi S. S. (uniforme negre) cu o motocicletă cu ataş, care intră şi ies dintr-o casă netencuită, unde probabil dorm şi se odihnesc cu schimbul. Dincolo de drum o livadă cu gardul rupt de tancuri (a văzut urmele adânci ale şenilelor). Prin livadă poate ajunge în lunca deasă a Vahului… I s-au părut suspecte mameloanele simetrice din capătul dinspre Vlara ale livezii… Cazemate, şi-a spus… Ordinul „Mesteacănului” prevede ca el să fie acolo, la orele 23,30… Este foarte probabil ca „Mesteacănul” să nu fie la curent cu mişcările la zi din spatele frontului inamic. La fiecare oră fixă şi la fiecare jumătate de oră a dat drumul aparatului de radio. N-a recepţionat nici o chemare. „Mesteacănul” nu vrea să alarmeze posturile de ascultare inamice. Nu şi-a dat seama până astăzi, că războiul ăsta este şi un război al undelor… Iese de sub bolta protectoare. Asigură pistolul mitralieră. Îşi scoate pumnalul de paraşutist cu lama escamotabilă. Trece aparatul de radio sub cojoc. Închide fermoarul până sus. Deschide pumnalul. Se aude un declic metalic. Îi vâră lama sub mâneca cojocului… Se hotărăşte să parcurgă o sută de metri pe ceas dacă este nevoie… Ceaţă. Întuneric alb. De la doi paşi tufele iau proporţii gigantice. Poziţii ameninţătoare. Se multiplică într-un haos de forme când groteşti, când înspăimântătoare.

Capriciile lui Goya… Pământul lunecă. Îl apasă ceaţa. O blestemă şi-o divinizează. Motoare. Din sat. N-a văzut nimic şi totuşi prin şurile acelea enorme, pe sub şoproane erau tancuri.

Toată valea Vaihului se umple de mugetul motoarelor. De scrâşnetul şenilelor. Ţâşneşte la vale. Fuge la vale. Cade. Se rostogoleşte. (Pumnalul… Blestematul de pumnal îl taie dureros la încheietură. Se ridică. Zgomotul vine de pretutindeni. E înfundat într-o mare sonoră, într-o masă halucinatorie de zgomote metalice, e orb şi pluteşte dezorientat între surse multiple şi simultane de zgomote care-l asaltează din toate părţile, până la zdrobire… Rambleul drumului. Se lipeşte cu pieptul de el. Se reculege. Din stânga, dinspre sat, se prăbuşeşte peste el o masă neagră, monstruoasă, sub şenilele căreia rambleul se convulsionează patetic… Duhoare de benzină inferioară. De ulei ars. Vede silueta comandantului de tanc, ieşit din turelă. Ţeava cumplită a tunului, întoarsă spre înapoi. Recunoaşte că apariţia tancului l-a anihilat moral. Şenilele zdrobesc drumul la doi metri de obrazul lui… Se gândeşte la infanteriştii vânători de care.

Acum. Urcă taluzul. Trece drumul la galop. Coboară de partea cealaltă. Intră în livadă. Calm. Calm bebeluş. La pas. La pas, marş. Îţi ordon la pas. Merge în pas viu din cireş în cireş (arbori vechi, cu coaja crăpată). Îi e sete. Alt tanc iese din Nemsova. N-are decât. Îi prieşte. Aşa-i bebeluş, că-ţi prieşte? Busola! Busola? A deviat prea mult spre dreapta.

Cinci grade spre est, nord, est… O direcţie aproximativă, dar totuşi o direcţie… Ceva suspendat între doi pomi, la înălţimea genunchilor. Stop. Zgomotul asurzitor al tancului… îngenunche. O cutie de conserve, goală, spânzurată pe o sârmă.

Alta în dreapta. Alta în stânga. Sârma pe direcţia mameloanelor suspecte. E limpede… Rămâne sub ceaţă, dintr-o dată gol. Vidat de el însuşi… Cel mai simplu instrument de alarmă. O sârmă de care atârnă cutii de conserve în care s-au pus câteva pietre… Acolo sunt adăposturi, ori cazemate. Cazemate care stăpânesc cu foc acest vad al Vahului. Logic… Ordinul este exact. Şi acest ordin este, deocamdată, singurul cap compas care are unu la sută şansă să-l scoată din furtună. Încalecă arma cu precauţie inutilă. Zgomotul tancului a devenit asurzitor. Unde sunt sisteme de alarmă, sunt şi santinele care să audă alarma. Iarăşi afurisitul de cuţit de paraşutist… N-a tăiat în viaţa lui nici măcar un pui de găină. Mă rog… Automatul ar face totuşi prea mult zgomot. Ceaţa între cireşii vechi. Dedesubt petalele. Petale de cireş, ofilite. Se lasă în genunchi. Da. Sunt petale de cireş…

Se aude apa. Foarte aproape. Nu-şi dă seama dacă din dreapta, din stânga, ori din ambele părţi. Simte apa în mirosul umed al ceţii. Văluri dense de ceaţă rece. Obrazul ud. Genele umede. Frig. E obosit? Constată că senzaţiile îl trădează. Că simţurile lui îl trădează. Că-l trădează sistemul nervos central, acolo unde senzaţiile se sortează, se diferenţiază, se selecţionează. Percepe lumea grosier, trunchiuri de cireş, ceaţa, ceaţa, trunchiuri de cireş şi foarte aproape un pericol de moarte – îşi spune „pericol de moarte”, dar îi este perfect indiferentă treaba asta şi se gândeşte la basmaua roşie cu picăţele albe pe care-a vârât-o în buzunar… O scoate. O miroase.

Miroase vag a gaz. Poate că fata, ori femeia şi-a spălat părul, cu gaz. Se obişnuieşte. Maria, atunci, când a-nţeles că ei sunt sortiţi războiului, în noaptea aceea şi-a pieptănat părul în camera lui…

— Bonsoir lieutenant, i-a spus atunci profesorul Jilacek, dintre rocile, pietrele şi minereurile lui… Păr arămiu, un arămiu intens, cu aromă de soare şi tânăr, aromă ameţitoare de fată tânără… Aici sunt nişte tufişuri de salcie, foarte dese, un mărăciniş şi un gard de sârmă ghimpată, un gard dincolo de mărăcinişuri, sunt nişte alveole… mda, bine zis, alveole, eşti băiat citit amice, puţin cam preţios, dar băiat bun în fond – nişte alveole profunde, pas, ascultă, pas, nişte dărâmături, pipăie, cărămizi, mortar vechi, i se fărâmă între degete, deci nişte temelii, ori altceva asemănător, nişte temelii năpădite de brusturi uriaşi, brusturi gigantici, iar în dreapta, foarte aproape, un cireş enorm, totul se exprimă în termeni superlativi, culcat, lipit de pământ, intrat în pământ… Paşi… Paşi care nu pot înşela nici o ureche de militar. Rari. Plictisiţi. Paşi de santinelă. Nemişcat. Îi e somn, un somn de moarte. I se-nchid genele. Îi cade obrazul în molozul umed. Absurd. Unde patrulează santinela? Aici, ori după gardul de sârma ghimpată? Asta-i întrebarea… O, veşnice Will! Serbarea clasei a VII-a b… El, declamând ucigător: „într-o taverna m-am rugat de-un bătrân înţelept să-mi spună ceva, să-mi dea lămuriri despre cei care-au plecat. El mi-a răspuns: dânşii nu se vor întoarce. E tot ce ştiu „Bea vin!„… Dacă e vorba atât de categoric de vin, catrenul îi aparţine lui Omar Khayyam, onorabile. Marele Will şi santinela asta ignobilă. Ceaţa… îşi freacă tâmplele. Constată că este neregulamentar. Unde dracu mi-o fi cascheta? Trebuie să văd unde patrulează Wothan… Trebuie… Altfel sunt pierdut. Se târăşte până la rădăcina cireşului uriaş. Este cireş, ori poate chiparos, ha, ha, ai umor cu carul, dar mai ales sunt brusturi, brusturi cu foaia lată, cu ramuri zemoase, parcă brusturul are ramuri, tăiat decompresat, băiatule… Gardul de sârmă e prins aici pe trunchiul cireşului. Dacă îl pipăie, se-nţeapă în ghimpi şi face tetanos. De fapt are o siringă şi o fiolă cu ser antitetanos. Trusă obligatorie la fiecare avion. Comic e altceva. Că dacă întinde mâna poate şterpeli arma santinelei. Pentru că, santinela e de partea cealaltă a gardului. Şi, pentru că, neţinând cont de regulamente, neruşinatul de neamţ îşi dă jos centura cu cartuşierele, o agaţă de sârmă, totul se vede prin ceaţă ca un joc fantastic de umbre chinezeşti – îşi scoate mantaua şi cu cel mai firesc gest, stăpânit de inamic… Absolut stupid să formulezi în termenii ăştia, „cerul stăpânit de inamic”… Cine poate stăpâni cerul? Pământul? Conştiinţa oamenilor? Locotenentul Ionescu-Demaror cu pumnalul înfipt în gât. Maria cu fraţii împuşcaţi de nemţi. Ce departe, ce gol, ce sec sună asta! Unde-i războiul? Acolo în carlingă, singur, stăpân absolut, la 550 pe oră a uitat de război…

— Adio Fritz, îi şopteşte santinela, cireşului.

Se depărtează agale, cu paşi ştiuţi, plictisiţi, de santinelă… Se destinde. Ora? 21,45… Va rămâne aici până la 24.00… Un tren… Al treilea de când stă tupilat. Bubuitul metalic al roţilor peste pod. Aude clar ţăcănitul bandajelor de oţel ale roţilor, trecând la joante. Ăsta o ia spre nord. Deci două spre sud. Unul spre nord… A luat apă la Nemsova. A auzit clar pufăitul locomotivei, tampoanele ciocnite, apa curgând în cazane… Dacă până la 24.00 nu se va-ntâmpla nimic, atunci totul devine de-o simplicitate maximă. La gară profitând de zgomotele de pe şosea. Ştie precis unde este gara. Se va urca într-un vagon, nu toate vagoanele transportă trupă (n-are nici un chef să treacă Vahul înot pe frigul ăsta), apoi, spre zori va găsi posibilitatea să urce în Metalici, să-şi definească punctul să-l cheme pe Şurub cu „Fiesler”-ul. Este un plan foarte bun… Se târăşte uşor, înapoi. Viaţa lui există într-un singur perimetru. Al acţiunii. Se ridică în capul oaselor. Lovitură în creştet. Aruncă înapoi mâna în care strânge pumnalul. Se răsuceşte fulgerător. Nimeni. Altă lovitură în creştet… Sudoare, în pâraie. Deasupra lui, două tălpi. Două tălpi uriaşe, prevăzute cu ţinte. Se leagănă uşor. Ceaţa. Fuioare. Tălpi de cizmă tip Wehrmacht. Un soldat. Un soldat german spânzurat de cireş… Rămâne acolo, sugrumat, cu stomacul ridicat în gât, cu o senzaţie monstruoasă, paralizându-l.

Stă culcat între ruine. A fost o clădire cu temelia masivă din bolovani de râu. De aici se văd picioarele spânzuratului. Numai dacă te uiţi cu atenţie. Ori dacă ştii că acolo zace un spânzurat. Este perfect lucid. Brusturii sunt plini de apă. Totul este jilav. Pantalonii îi sunt uzi. Părul ud. Nu-şi poate pune casca de zbor. Îi astupă urechile. Basmaua. Basmaua cu picăţele. E foarte bine aşa. Îi ţine părul. Îşi simte nervii. Aproape că-i vede. Alt val de ceaţă. Dens. Toate conturele din jur se estompează. Picioarele spânzuratului se absorb în ceaţa albă, poroasă, îmbibată de apă. Nici un zgomot. Ba da. „Henschell”-urile. Cele trei „Henschell”-uri, sau altele, se-ntorc de la Trencin… Totul este foarte limpede în marea de ceaţă albă pe fundul căreia a naufragiat. Autocamioanele urcă undeva, în stânga drumului. Aude când se schimbă vitezele. Când se cuplează într-a-ntâia. Răzbate prin ceaţă dâra unui far puternic. Autocamioanele se opresc deasupra satului, undeva în pădure. La bateria a.a. Jură că nu acolo. Mult mai aproape. Deocamdată are o singură funcţie. Să-şi supravieţuiască până la ora 24.00. Poate că dacă ar fi avut de mers până atunci, poate că dac-ar fi trebuit să treacă prin reţele de sârmă ghimpată, ori printre liniile inamice, poate atunci ar fi fost infinit mai uşor… Haide băiatule, îşi spune, ai învăţat la psihologie despre supraefectele psihologice ale nopţii. Să-şi supravieţuiască. Iată termenul. De fapt există în nervii lui. În suprasarcina la care-i lucrează sistemul nervos central… Nişte „Henschell”-uri nenorocite cară muniţie de la vreun depozit subteran. Un soldat spânzurat, probabil un dezertor. O linie de câteva cazemate – nimic mai firesc pentru apărarea singurului pod de cale ferată principală între Piest'any şi Zilina. Santinelele de rigoare. Şi ceaţa. Binecuvânt-o amice. Să fi văzut sceneta asta emoţionantă, jucată fără ceaţă… Adio, drăguţule, fără colivă şi fără prohod… Este absurd să faci pe intelectualul sub brusturi. Eşti ridicol. Singurul umor posibil, este cel macabru, de aerodrom:

Căpitanul Robert, târ, târ…

Mergea calare pe un catâââr…

Paşi. Paşi care nu pot înşela nici o ureche de militar. Din toate părţile, cu toate că el ştie sigur, nu sunt acolo decât doi oameni, dincolo de sârma ghimpată. Patrula. A se nota. Are şi o patrulă… Ora 22,28… Ce este bravura, sublocotenent?

Bravura este amice, atunci când ştii să numeri secundele de ceaţă. Bravo! Îmi place răspunsul. Ai pentru asta „Virtutea aeronautică” clasa I-a.

— Când le-mpuşcă? întreabă cineva foarte aproape de ruine, dar el ştie că nu este aproape, dimpotrivă, este destul de departe şi nu vrea să-nţeleagă nemţeşte, pentru că de fapt nu ştie nemţeşte, la liceu a făcut italiana şi franceza, mama citea mult în franţuzeşte, de două ori pe lună primea „Revue des deux mondes” şi el citea acolo articole nesfârşite de teoria războiului modern semnate de marii strategi fosilizaţi ai unei mari armate demodate, Weigand de exemplu…

— Taci…

— Cred că mâine în zori… Ştii. Au luat-o şi pe Ludmila.

— Taci, ţi-am spus!

Paşii se depărtează. Motoare. Motoare multe. Cineva sparge ceaţa cu un proiector.

— Halt!

Maşini. Una, patru, şapte. Opresc în marginea livezii.

Foarte aproape în marginea livezii.

— Ce este adjutant? strigă cineva.

— Nu mai am benzină, Herr Maior.

Un urlet. Un urlet cumplit, inuman, înspăimântător.

— Feuer! Feuer! Feuer!

— E locotenentul ăla pe care l-a-ngropat explozia azi dimineaţă… Caporal, la mine…

— Apă, strigă cineva.

— Cât dracului ne ţineţi în etuvele astea scârboase?

Metal izbit în ropote.

— Sanitar!

— Brancardier!

— Herr Doktor! Herr Doktor!

— Linişte! Peste zece minute ne îmbarcăm în trenul sanitar special… Răniţii din autosanitara numărul unu să fie transportaţi la numărul cinci… Repede. Trenul pleacă la orele 23.00.

— Te pomeneşti că pleacă fără noi, specie de porc ce eşti! Ai?

Poate nici n-a spus aşa. Poate înţelege el totul anapoda, ori fabulează, pentru că a făcut germana numai în şcoala militară.

— Feuer! Feuer! Feuer! Urlă locotenentul… Feueeer!

Urlet spart, prelung, rupt de hohote de plâns, izbit între pereţii de metal ai autosanitarei, înăbuşit în ceată, alte strigăte, înjurături aspre, soldăţeşti, gemete, cineva geme aici toarte aproape, geme înăbuşit, altcineva, un glas foarte subţire se tânguie, aaa, aaa, aaa, se tânguie subţire, cu glas de copil necăjit, de copil pierdut, aaa, aaa, aaa, şi iarăşi urletul neomenesc, sfâşietor:

— Feueeeer! Achtung! Feueeeeer!

Motoarele. Portiere trântite. Cutii de vitele prost unse. Cârâitul supărător, strident al pinioanelor. Cineva dă la manivelă, înjură. Vânt. O pală de vânt rece. Alta. Vânt. Foşnesc ramurile cireşilor… Ceaţa se clatină. O simte cum se clatină. Ramurile ciocnindu-se… O pală de vânt cu miros de răşină. Un gol în ceaţă. Şi-n golul acela, spânzuratul. Cu picioarele perfect paralele. Răsucindu-se uşor sub cireşul în jurul căruia ceaţa se toarce în fuioare printre ramuri.

Peste o lună cireşele au să se coacă. Poate, oamenii din Nemsova au să-l boteze „cireşul lui Fritz”. Poate. Miros de beci… Miros de aer stătut răbufnit pe-o deschizătură. Pumnalul. Piciorul drept adunat sub pântec pentru salt. Cineva a deschis aici, aproape, dincolo de temelia din bolovani de râu, a deschis un chepeng. Probabil cei de la cazemate îşi verifică ieşirile de siguranţă. Sunt doi metri până acolo. Vântul aduce miros de beci, de pământ uscat. De aer greu, zăcut. Trebuie să-mi supravieţuiesc. Inima. Inima bate neîngăduit de tare. Inima bate neîngăduit de sonor. Cineva, acolo, la pândă. Cineva care i-a auzit inima… Omul stă la pândă, nemişcat, a respirat o singură dată şi acum stă la pândă fără să respire, fără să mişte…

Simte totul. Simte toate moleculele care-l despart de omul acela bănuitor, toate moleculele de aer îmbibate de umezeală prin care se propagă estompat, zgomotul ţevii izbită de o piatră – acolo omul acela mânuie cu mii de precauţii o ţeavă… Cade o piatră. În inimă. Vid. Un glas înăbuşit:

— Tu-ţi lampa mă-ti!

Dumnezeu al tuturor Dumnezeilor. Asta nu se poate auzi decât în limba unui singur popor din lume… Se uită la cronograf. 23,27… Deasupra, vântul împinge ceaţa spre nicăieri.

— Camarade, şopteşte… Psst… Camarade!