ZBORUL.

Soare. Baie de soare, de lumină transparentă, infuzie de lumină sonoră, albastră. Viteza se striveşte de parbriz. Sălcii înflorite. Mesteceni albi. Kremniča. Răscolită de proiectile. Războiul, jos, la o sută de metri sub el. Cratere. Unul lângă altul. Pe fundul lor, lucie, apa. Femei. Bărbaţi. Soldaţi. Camioane. Se cară şi îngroapă morţii. Încă. Turla bisericii cu acoperişul smuls. L-a lovit cineva de la asalt cu tunul. Era acolo un observator care conducea tirul artileriei inamice. Case cenuşii sub olane acoperite de muşchi. Ziduri ciuruite. A trecut. Câteva femei l-au privit cu mâna streaşină. A văzut găini albe prin curţi. Imaginile s-au şters din parbniz. Boostul, normal. Temperaturile, normale. Avionul are motor nou. Se simte… în stânga, nimeni. În dreapta, nimeni. Îşi trece mâna înmănuşată peste ochi. Pentru că-i vede acolo. Mereu acolo. Patrula în viraj, cu celula a doua agăţată de cer deasupra lui. Vede răsucindu-se moaieurile elicelor. Antenele întinse de fileurile care biciuie fuzelajele. O coloană sovietică de artilerie. Câţiva servanţi sar din camioane. Sunt camioane noi vopsite verzui. Se adăpostesc. Ofiţerul din camionul cap de coloană agită o batistă albă… Leagănă avionul pe aripi. A trecut.

În stânga, munţi. În dreapta, munţi… Dedesupt apa. Sclipeşte între maluri. Între arini înverziţi. Duce la vale legendele acestei ţări pline de munţi. Prea mulţi munţi. Eterul, totdeauna plin de ordine, de chemări, de comunicări cifrate, tace. Cu tot zgomotul puternic al motorului, tăcerea asta neobişnuită şi stranie intră-n el neliniştitoare… Hrona Stubňa.

Românii… Tresare. În curţi. În luncă. Cai la păscut. Furgoane. O coloană camuflată într-o viroagă. Capele în aer. Căşti lucind. Se leagănă pe aripi. Mereu… Vânători de munte… Gol. Pustiu. Îl izbeşte pustiul. Nimeni în stânga. Nimeni în dreapta. Probabil există o psihopatologie a singurătăţii. Cerul de-un albastru catifelat. Transparent. Undeva în stânga, spre vârful Klak, nori. Le vede umbrele lunecând paşnic peste pădurile de molid. Încearcă manşa. Palonierele. 352 ascultă. E sensibil, bine reglat şi totuşi îi e puţin străin. Nu l-a zburat niciodată până acum. Fiecare avion îşi are personalitatea perfect distinctă. Nimic din ceea ce-ar presupune „seria”, nu afectează particularităţile fiecărui exemplar. Nu-l cunoaşte pe 352. Îl ia cu binişorul.

— Sugi benzina ca un leu, bătrâne, îi spune şi se bucură de fluxul benzinei de la rezervoarele suplimentare, prin tubul de control din sticlă.

Nu-i place să zboare cu rezervoare suplimentare. Îl îngreunează. Avionul are inerţii în plus. Îl strânge casca. Casca de zbor din plasă, care nu l-a strâns niciodată. Îl incomodează cojocul de zbor. Îl sâcâie hamurile paraşutei. Dedesubt, pustiu… Se sfătuieşte să caşte ochii. Pentru exerciţiu. Urme de şenile. O vale laterală. Tancuri. Recunoaşte sub plasele de camuflaj un T.34… Stubnianske Teplice… Războiul. În pustiul înfipt prin curţi. Pe străzi. O santinelă. Alta… Români, îi simte pe comunicaţiile laterale. Sub molizi. Mulţi. – „Nene sublocotenente fă propagandă acolo… Nene sublocotenente vin-o să vezi cum facem noi istoria”. Munţii. Enormi. Sumbri.

Cei de jos în faţa munţilor. Munţii în tot orizontul. Un univers de munţi. Diviziile absorbite de acest spaţiu gigantic, trebuind să-l domine. Pe el. Inamicul cu forţa lui de foc. Disproporţia i se pare cumplită… Un nor, deasupra, cu baza cenuşie. Cumulus castelatus, gigant, singuratic. Jos, câteva motociclete cu ataş. O autoşeniletă. Probabil o siguranţă de vârf.

Simte material singurătatea şi incertitudinea care preced zona de contact. Ori ţara nimănui. Pustiu. Ora 13.22.

Cumpăna apelor din bazinul superior al Hronului. Trei vânători de munte lângă o puşcă mitralieră. Îi vede într-o fulgerare. Zboară la rasul vârfurilor de molid. Trei vânători de munte, culcaţi lângă puşca mitralieră, după un trunchi căzut în curmezişul unei înălţimi care domină versantul celălalt al cumpenii apelor, O autoşeniletă cu crucea neagră în limite albe, vârâtă într-un lăstăriş. Omul din turelă rămâne surprins, cu binoclul în dreptul pieptului. Pică. În stânga, munţi. În dreapta, munţi. Apa care se rostogoleşte peste praguri scunde, curge spre nord. Se numeşte Turec. Muntele Klak rămâne în stânga. Soare. Baie de lumină transparentă. De lumină sonoră, albastră. Viteza se striveşte de parbriz. Sălcii înflorite. O autoşeniletă cu vopseaua sărită. Trei motociclete cu ataş. Nemţii, îşi ridică obrazurile spre el. Nu schiţează un singur gest de surprindere. Soldaţi vechi. Ori poate obosiţi. Ori poate indiferenţi. Turle. Clopotniţe. Turč. Sv. Martin. Trupe. Un pluton în marş. Se adăposteşte în lungul unui gard viu. Santinele. Acoperişurile de tablă zincată. Piaţa plină de soare. O maşină de comandament. În stânga, cota 1477. Un drum în pădurea de molizi. Blindate. Artilerie.

— Şoimul către Pajura. La 1, tata aduce copiii la şcoală.

Totdeauna la stânga. Gata.

— Am înţeles, răspunde Pajura şi el recunoaşte foarte clar glasul sec al Stăpânului.

Se relaxează. Un foarte zgârcit „am înţeles” şi s-a reintegrat în circuitul organismului căruia îi aparţine. Sensul zborului izolat devine imediat şi palpabil. Peisajul are scop şi finalitate. Zboară la inamic. Aparent nu s-a schimbat nimic.

Munţi, cer senin, ici colo câte-un nor, baie de lumină transparentă. Destinul. Aici în carlingă. Boostul normal. 3500 ture pe minut. Temperaturile normale… Destinul lui. Pătrunde cu 550 pe oră în viitorul, prezentul, trecutul lui. Se multiplică pe sine cu pătratul vitezei indicate de vitezometru… A trăit 23 de ani, a-nvăţat să zboare, a căzut, iar a zburat, a iubit, a visat, pentru secundele, minutele, care se derulează în kilometri înghiţiţi, pentru lăcomia asta unică de spaţiu, pentru lăcomia asta de a vedea şi-nţelege şi interpreta exact, pentru misiunea asta unică care-l pune faţă-n faţă cu el însuşi, cu toate capacităţile lui ascunse, ori bănuite, ori numai de el ştiute pentru misiunea care se leagă din secunda trecută prin comunicaţii radio şi cu fir de comandamente, generali, state majore, secţii operative, comandanţi de divizii şi regimente, de batalioane, divizioane şi companii, care se încheagă într-un plan unic, într-o idee operativă monolit, implacabilă, transformată într-o expresie unică a destinului general al războiului; care se va diversifica într-o infinitate de mişcări inteligente, articulate pe spaţiul a trei Armate, ca apoi să fie transformată în forţă de izbire, în salve de artilerie şi arme automate, în tirul puşcaşilor şi pistolarilor, în salturile electrice ale infanteriştilor şi asaltul impetuos al blindatelor, în moarte şi viaţă, în eliberarea pământului care se derulează sub el cu viteză dincolo de amănuntul deceniului, în care lentoarea veacurilor se comprimă în explozii: un castel cenuşiu, înalt, cu donjoane puternice, o biserică a goticului primitiv, Velká Luka, depresiunea se lărgeşte, iată nodul de cale ferată şi-n stânga Vrutky, valea Vahului, iar în faţa elicei, masiv, acoperit de nori şi umbră, închizând orizontul, muntele Javornik.

Ora 13.45. Nimic deosebit pe linia ferată şi şoseaua Vrůtky-Zilina. De pe versantul vestic al muntelui Kriván curg în faţa avionului văluri opace de pâclă fumurie. Straturi groase, din ce în ce mai groase. Deasupra vălurilor, nori groşi, vătoşi, lăţoşi, un petec de cer senin undeva, mult în dreapta, apoi penumbra şi ploaia. Deasă, cenuşie, anihilând orizontul, îmbâcsind peisajul, comprimându-l între baza norilor şi solul desfundat.

Ştie că dacă pierde calea ferată, dacă nu zboară exact pe direcţiile trecute pe fişa de navigaţie şi-n ordinea exactă a schimbărilor de cap compas, a sectoarelor de spaţiu şi secvenţelor de timp, nu numai că este un pilot pierdut în labirintul de căi ferate, şosele şi văi de râuri, că este un om pus să se regăsească la 550 pe oră având de jur împrejur un zid de munţi invizibili, pierduţi în ploaie şi nori, dar că va fi un ofiţer dezonorat, că se va pune în discuţie competenţa tuturor camarazilor, a Corpului aerian şi că, neexceptând uzanţele cotidianului, toate victoriile şi misiunile Corpului aerian la un loc, nu vor însemna nimic faţă de insuccesul unei misiuni speciale.

Plafonul 1000 de metri. Linge cu carlinga câlţii cenuşii de deasupra. Hotărăşte să rămână aici. Mereu sub plafon. Întâi, pentru că poate să vadă. Vede înainte destul de dificil, negurile închid orizontul, dar vede excelent lateral. Doi. Poate să dispară în nori, dacă flakurile, ori vânătorii… Absurd. Ştie că reţeaua de alarmă a nemţilor va comunica direcţia lui de zbor. Dar de aici până la alarma dispozitivului va trece un timp pe care el îl va devansa mereu. Adică va ajunge mereu înaintea ştirii că va ajunge. Generalul n-a greşit ordonând ca misiunea să fie executată de cel mai rapid avion din dotare.

Şi n-a greşit Stăpânul, propunând un singur avion. Unde să mişti două avioane în gaura asta împuţită, plină de ploaie şi scame de nori? Calea ferată pustie. Şoseaua pustie. Atenţie.

Se vede Zilina. Ori se bănuieşte numai. Calea ferată ţine exact pe 330°. Foarte bine. Ia să intrăm în nori şi să ieşim peste trei minute, adică deasupra triajului, cum stă scris aici, pe fişe.

Norii. Scame plumburii, zdrenţuite, pustii. Singurătatea mohorâtă. Imensă. În sus, nu se ştie până unde, câteva mii de metri de straturi vâscoase, ştie straturile cenuşii de câlţi în care se răstoarnă toate legile echilibrului vertical, în care centrele vitale ale echilibrului fiziologic se suprasaturează de impresii false, în care, panica îşi lipeşte tentaculele vâscoase de parbriz, panica ignobilă, cu mii de capete oribile, de jur împrejur munţii, un bolid înfipt în inima neagră şi vâscoasă a panicei, rămâi agăţat de 330° la compas, linia verzuie a giroorizontului care-ţi menţine echilibrul orizontal şi acul vibrând al cronografului, care smulge nefiinţei fiecare miime de secundă. Ce-ar fi el şi ce rost ar avea sacerdoţiul la manşe, dacă n-ar recunoaşte spaima şi nu şi-ar recunoaşte victoriile împotriva spaimei?!

Norii. Tentacule enorme biciuind carlinga. Nu se mai văd vârfurile aripilor. Nu se mai vede nimic. Ba da. Compasul. Giroorizontul. Tabloul de bord. Familiar. Intim. 352 îşi împlineşte diagrama mecanică la parametrii fixaţi. Totul bine la bord. Nu există nici o posibilitate de evadare în afara clipei, în afara muncii de bord. Ce se-ntâmplă sub cojocul de zbor şi uniformă, este în afara misiunii. A ordinului de împlinit. A sublocotenentului aviator şi a existenţei lui pe aceste coordonate ale războiului… Controlează dacă nu cumva ţine degetul pe butonul aparatului de radio. Îşi spune sieşi, cu glas tare, de jur împrejur întunericul orb, uşor cu stângul, scoate o zecime de grad amice, aşa, 330° exact, îşi spune tare, nu se aude decât interior, ori aude ecoul coardelor vocale în infernul pe care-l face 352 – îşi repetă uşor crispat vorbele unui soldat prin excelenţă brav, vorbele mareşalului Ney: „Triple menteur est celui qui se vante de n'avoir jamais peur”… Oricum, Ney era mareşal când a spus-o. Aşa că, unui simplu sublocotenent, chiar aviator, n-are de ce-i fi ruşine, repetând-o.

Trei minute în nori. Trei veşnicii. Harta. Pe genunchi. A nu, bătrâne. Asta nu-nseamnă că putem zbura pe 332°… Rămâi unde te-am fixat. E vorba totuşi să ieşim exact deasupra triajului. Sunt două variante o dată ajuns la Zilina. Varianta Nord, adică pe calea ferată Zilina-Nove Město-Caca, să treacă prin pasul Jabbruka până la Těsin, dar asta este chiar la graniţa cu Polonia, ori să ocolească munţii Jablunka tăind direct de la Bystřce la Frydland, de acolo la Val Mezuriči şi prin Hranice, zburând deasupra acelor linii ferate să atingă Olomouc… Stop. Trei minute. Uşor cu manşa. Mai trebuie să-nveţi, găgăuţă… Lumină opacă. Viraj în cuţit. Pânza de trasoare se absoarbe în nori, mereu în faţa lui şi unde mai pui c-ai ieşit binişor în stânga triajului, de parcă ţi s-a lungit piciorul drept… Trenuri. Trei. Debarcă. Tancuri. Cam puţine. Artilerie. O foială de camioane, de trupe, flakurile trag rapid, ar pica exact în furnicarul de jos cu tunul şi mitralierele, îl furnică în palmă, se stăpâneşte greu, măcar o rafală, măcar un sfert de rafală…

— Sunt Şoimul. La 2,12 (vede cele 12 tancuri de tip „Tigru” probabil nemţii vor să-nchidă cu ele acest cvadruplu nod de cale ferată) rând 1; 3 rând 2. Gata. Vânturel la cuib (asta-nseamnă ca asalt picajul să stea acasă, nu e un obiectiv care să merite atenţia).

— Pajura. Gata. Gata.

— Din 21 la 3. Acum. (Vede o garnitură urcând şerpuit valea Vahului).

Viraj. Strâns. Pică. Cu motor. Pânza de trasoare îi spală vârful planului drept. Pică. Dezasigură armamentul de bord. Îşi trece arătătorul dreptei pe trăgaciul tunului.

— Pajura… Ce faci acolo? Redresează pe direcţie…

Redresează perplex. Se uită în stânga. În dreapta. Nimeni.

Trece bolid peste bateriile nemţeşti, peste camioane şi tancurile cu vopseaua ciobită de proiectile, peste soldaţii care se trântesc la pământ, gara, oraşul, trupe, clopotniţe, mereu clopotniţele acest semn al obedienţei şi speranţei implorând umil cerul, periferiile, grădinile, calea ferată, alt râu, nu reuşeşte să-i descifreze numele, cap compas Nove Město pentru că, se pare acolo va găsi ceea ce caută, o garnitură spre Nove Město, a doua spre Nove Město… Ploaie. Deasă. Zboară la rasul stâlpilor de telegraf. De unde dracu a ştiut Stăpânul? Râde. Al dracului de cald în cojocel. Îşi şterge obrazul cu mănuşa de zbor. N-a prea fost grozavă ieşirea lui din nori. Şi nici prea spectaculos ce-a făcut acolo…

— Pajura… Sunt Pa…

— Şoimul… Nu aud nimic…

Tăcere. Atât de neaşteptată încât n-aude decât motorul…

Idiot. Trage de manşe. Urcă… Urcă abrupt. 500…600… 750…

1000. Stop. Norii.

— Pajura… Sunt Pajura… Răspunde dacă mă auzi…

— Şoimul. Aud foarte bine.

— Peste 5 minute „Pajura” te trece la „Albatros”.

— Am înţeles. Trec la „Albatros”.

Recepţionează:

— Lasă prostiile dacă vrei să trăieşti mulţi ani fericit.

— Am înţeles, răspunde ispăşit.

— Nu mai zbura jos… Nu te putem auzi.

— Am înţeles.

— Cum e vremea?

— Plouă. Plafon 1000.

— Aha… Vezi să nu dai buzna în vre-un munte din ăla.

— Am să fac tot posibilul.

— Adică cum?

— Să nu dau buzna…

— Hm! Da! în rest?!

— Excelent.

— Nu te-ntinde la caşcaval… Atenţie… Eşti la 4…

Totdeauna Stăpânul are dreptate. Nu e la Nove Město, dar nici departe. I se face părul măciucă sub cască. Emite scurt.

— Vânturel cu toate neamurile, acum din stânga dreapta.

Repet… Vânturel…

— Gata. Gata.

— Ciocănitoarele stânga… Vânturel dreapta.

Două fire de vale din stânga şi dreapta, amplasamente, artilerie, câteva blindate şi trupă. Coloane debarcând, o coloană spre Zilina, amplasamente şi iată şi blindate, camioane, furgoane, o coloană de motocicliştii, mantăi, un furnicar de căşti, o aglomerare cum de mult n-a văzut.

— Sunt Pajura… în trei minute… Treci la „Albatros”…

Şi, atenţie mărită.

— Trec la „Albatros”. Am înţeles.

Totul este foarte limpede. Şi dintr-o dată totul i se pare un imens joc de copii, un imens joc de copii inconştienţi, jucat cu cruzimea copilăriei, cu inconştienţa copilăriei. Zboară la 1000 de metri, exact sub plafon, acum mai jos, la 950, acum mai jos, la 850, pentru că plafonul coboară mereu, ca şi când ar vrea să-l strângă perfid între el şi pământ, pământul tare, impenetrabil, vălurit, acoperit cu păduri de molid şi cu toate că de jur împrejur încep să-l încorseteze munţii, ăsta pe stânga trebuie să fie Rakovka, cel din dreapta Terchova, munţi ca toţi munţii, cu molizi şi brădet şi lariţă, doar cu alte legende, cu toate că plafonul vrea să-l lipească de pământ, are-n clipa aceea viziunea totală a globului, a Terrei, pe care se joacă acest război, mii de avioane trimise în cercetare, mii de partizani, de oameni din maquis, de oameni în jungle şi brusc, în munţi şi-n păduri, transmiţând informaţii, zeci şi sute de state majore centralizându-le, definind direcţii de mişcare şi izbire, sute de mii şi milioane de soldaţi acoperind cu destinele lor acele curbe elegante desenate pe hărţile statelor majore.

Avea o gaură-n ciorap Şi ochii îi jucau în cap…

E un cântec stupid de cazarmă, ca şi „Madelon serveşte berea-n spumă, când o iei de mână şi o strângi uşor”. Cântec de cădeţi aviatori, ori cel mult de sublocotenenţi. Generalii cântă alte cântece… E confortabil în carlingă. Cu atât mai confortabil cu cât e îngustă, bine ranforsată şi inteligent blindata.

Are un singur cusur. Constructorul n-a găsit soluţia, ori dac-a găsit-o n-a vrut să blindeze sub parbrizul de securit, la încastrarea motorului cu celula şi tocmai prin spaţiul acela neblindat a pătruns rafala unui mitralior oarecare, de pe un „Ju 88” oarecare, în pieptul căpitanului Toma Lucian care era în toate drepturile lui, acolo, deasupra Apusenilor.

— Alo „Şoimul”. Sunt „Albatrosul”… Trec pe recepţie.

Totul este foarte limpede. Jocul de copii se desfăşoară sub aripi c-o uluitoare ingenuitate. „Pentru că ziua pe comunicaţiile principale s-ar putea să existe avioane de observaţie ale inamicului, se vor folosi comunicaţiile secundare, bine acoperite etc. etc.”… O ştie toată lumea. Ar fi ştiut-o şi Hanibal, dacă ar fi avut avioane. Şi încă de la Hanibal, oamenii respectă gravi regulile jocului. Dedesubt Caca. Inutil să zboare spre Polonia. Pentru că în stânga se deschide calea ferată secundară Rakovka-Turzovka-Makov; apoi peste Iavornik, calea ferată îngustă până la Vk. Karlovice. Este cel mai scurt drum între Prerov, presupusa bază de afluire a trupelor germane din Boemia şi teatrul de operaţiuni al Armatelor aliate 4 şi 40 pe cursul superior al râului Vah.

— Bravo, băiatule. Macaroanele galbene de stat majorist îţi lipsesc.

— Alo, Şoimul…

— Mă angajez pe varianta 3-a.

— Timpul?

— A-nceput să ningă.

— Hum! mârâie cel de la „Albatros”, adică postul cu bătaie lungă al Grupului de bombardament greu.

Sunt patru trenuri între Caca şi Makov. Ipoteza lui se confirmă glorios. Patru trenuri a 25 vagoane în medie, dacă nu-l înşală ochiul, e sigur că-l înşală, nu poate număra vagoanele la viteza şi înălţimea lui şi nici n-are cum să le numere pentru că, brusc, munţii se ridică spre el ca o lecţie ameninţătoare de tectonică, în vreme ce norii îl strâng din ce în ce mai incomod. Şi ninge. Stă presat sub un clopot cenuşiu, cu pereţi masivi din rocă. Pluteşte în lumină spectrală. Funerară.

Are o singură posibilitate de mişcare. Înainte… Cu burta lipită de calea ferată. Zboară între doi versanţi abrupţi. Imposibil să vireze. Imposibil să vadă altceva decât linia ferată îngustă. Totul zboară înapoi, totul năvăleşte în parbriz, totul se striveşte pe retină… Imaginile strivite una în alta suferă transformări stranii. Garnitura lungă, şerpuitoare sub ninsoarea deasă, simplă linie sinuoasă, neagră, între versanţii acoperiţi de păduri, vagoane de transportat butuci înţesate cu soldaţi peste care ninge, o masă umană verzuie, indiscretă, lariţa plantată într-o poiană, clişee, zeci de clişee instantanee care-i fac explozie pe retină până la saţietate, zeci de clişee ilogice, pentru că nu aparţin nici unei unităţi, zborul la rasmot distruge unitatea, viteza depăşeşte timpul fiziologic necesar clişeului de pe retină să scurtcircuiteze transportorii nervoşi, să sensibilizeze centrii capabili să raţionalizeze imaginea, şi-atunci totul nu este decât contur, zeci de mii de conture fără substanţă – altă garnitură forestieră, altă garnitură forestieră, soldaţi, tanchete, artilerie, tunuri uşoare, poate de 75, dar mai ales aruncătoare, încearcă să prindă „Albatrosul”, chemarea lui în laringofon rămâne fără răspuns, doar imaginile clişeu îşi rulează la infinit şirul de explozii pe retină, până la durere şi ţipăt. Viraj în cuţit pe stânga. Viraj în cuţit pe dreapta. Un fel de carusel fantastic, pe un „zid al morţii” din stânca goală, molizi mulţi plecaţi instantaneu la puterea genezei, viraj pe stânga, mult, drept în faţă, hidos, muntele, viraj strâns cu senzaţia oribilă a izbirii, acum pe dreapta, aici geologia nu se lasă filată la 550, este geologia trenurilor forestiere, curbe scurte pe care ninsoarea şi plafonul le înfundă în necunoscut şi-n Spaimă… într-o seară a venit la el Cănuţă. Era băut. Se-ntâlniseră pe acelaşi aerodrom. Cănuţă: instructorul. El: fostul elev. Cănuţă care şi-l pusese în mână pe Saint-Ex… „Terre des hommes”. Viraj în cuţit cu planul stâng aproape înfipt în rambleul acestei stupide şi foarte frecventate căi ferate forestiere.

— Alo „Albatrosul”. Sunt Şoimul… „Albatrosul”… Răspunde dacă mă auzi.

Numai aruncătoare de 80… E absurd ca aruncătoarele de 80 să ajungă toate la Caca. Ori la Nove Město. E criminal să ajungă acolo şi să macereze trupurile infanteriei. Totul aparţine imposibilului. Aici n-are cum să pătrundă nici o formaţie de avioane. El nu se poate întoarce. Zace între pereţii de rocă, cu o singură libertate. Să meargă înainte. Ordinele sunt sacre, atâta vreme cât se aplică unei realităţi. Dezasigură. Pipăie cu buricul degetului mare butonul tunului.

— Dă-mi să beau, vânătorule, i-a spus Cănuţă şi-n ochii lui albaştri, vagi, de poet, ori de visător, era spaima… Ce-ai zice dacă m-aş prezenta în faţa Curţii marţiale şi mi-aş cere pedeapsa capitală?

— Domnule locotenent…

— E îngrozitor, măi. Îl văd mereu. Când zbor, când mănânc, când mă plimb. Îl visez noapte de noapte, dorm cu pistolul încărcat pentru că vreau să-mpuşc fantoma asta îngrozitoare, spectrul ăsta necuvântător crispat pe turelă, vreau să-mpuşc ochii aceia de câine, ori de Dumnezeu, ori de… De ce? Nu ştiu. E bun rachiul ăsta. Mai dă-mi un pahar.

Pică. Locomotiva minusculă varsă clăbuci negrii de fum. Ţinteşte jos. Trage. Reculul uşor al tunului. Un clăbuc de fum alb. Aruncătoare de 120. Trage, E inutil să se-ntoarcă acasă cu muniţia… Viraj. Versanţii din rocă încep să fugă lateral.

Cănuţă se-ntorcea din misiune, la o mie de metri, peste Perşani spre Braşov. Pilota un „I. A. R.39”. Observatorul moţăia în gulerul de blană. Mitraliorul făcea şi el ceva, acolo lângă mitralieră. Abia era la primele ore de zbor. Senin. Cer de toamnă. Lacrimă… Trăseseră flakurile. Îi cam ciuruiseră aripile. Trăseseră mitralierele a.a. Îi spărseseră tabloul de bord. Rateuri. Alte rateuri. Benzina? Da, benzina. Probabil îi găuriseră rezervorul. Urcă. Greu. Observatorul iese din gulerul de blană. Mitraliorul îşi vede de-ale lui. 1500, 2000… 3000…

Cănuţă gândeşte ca de acolo de unde se cocoaţă să poată trece în zbor planat Persanii. Să aterizeze undeva în Ţara Bârsei. Pană seacă. Elice calată.

— Ce facem, întreabă observatorul. Arată jos. Munţi. Păduri. Creste. Pripoare. Avionul pierde înălţime. Vizibil. Hobanele zbârnâie. Se ridică spre ei munţii. Pădurile. Crestele. Pripoarele.

— Imposibil de aterizat, băiatule. Înţelegi? Imposibil.

Singura salvare, paraşuta. Îi ordon observatorului să sară…

Se pregăteşte. Mă salută. Sare. Pluteşte acolo jos sub ciuperca lui albă. Îi fac semn mitraliorului. Reduc unghiul de planare.

Mă-nfund. Pierd înălţime. Vreau să-i ofer maximum de şanse.

Stă întors spre mine. Se uită sub avion. Halucinat. Se uită la mine. Mâinile crispate pe turelă. Băiat tânăr, de undeva din Buzău, ori din altă parte. Mereu aceeaşi mişcare de ochi, jos, la mine, jos, la mine… Şi ce ochi. Nu spaima. Esenţa spaimei.

Dincolo de ilogic. Am 2500. Abia ţin să nu mă angajez.

— Sări! Urlu… Nimic. Jos, la mine, jos, la mine. Şi mâinile încleştate pe turelă. Am senzaţia că s-au lemnificat acolo.

— Săări! îţi ordon să părăseşti bordul… Am ajuns la 1500. Nu-mi mai rămâne loc să deschid paraşuta. N-am unde ateriza. Risc catastrofa totală. Salvez un echipaj minus mitralâiorul, dar îl salvez. Schiţez gestul de a părăsi bordul. Rămâne acolo, cu ochii în ochii mei. Scot pistolul. Îl ameninţ. Nu vede. Vede doar golul de sub fuzelaj, dacă-l mai vede… Nu-i pot pătrunde privirea. Sunt sigur că dacă i-o percutez, îl pot conecta la raţional. Trag un foc spre el. Nu reacţionează.

Ajung la 1000. Singura mea şansă. Şi ultima. Nu se poate ateriza forţat. Virez. Caut disperat un loc. Măcar o poaină cât să-mi permită să intru în ea glisat. Să-l fac praf acolo, oricum dar să-l aterizez. Nimic. Creste. Prăpăstii. Păduri. Nu pot muri pentru un laş. E absurd să mor pentru acest cadavru viu. Ies pe aripă. Îl chem. Îl implor. Îl înjur. Îi ordon… Şi-n fiecare noapte de-atunci… Şi-n fiecare zi… Comandantul nu vrea să-mi dreseze acte de dare în judecată. Am să mă-mpuşc până la urmă… Dă-mi să beau, tinere domn. A-nserat? Groaznic. Uite că-nserează!

Se ridică plafonul. Burniţă. 1200 pe altimetru. 1400…

— Sunt Şoimul… Alo sunt…

— Ce dracu ai făcut, domnule până acum?! Haide…

Recepţie.

— Careu 12 obiectiv 4… Toate plus Ionică până la 07,00.

Asta-nseamnă că mâine dimineaţă bombardamentul greu poate să atace Makovul, unde probabil toate trenurile acelea forestiere au să-şi descarce marfa. Plafonul se ridică vizibil.

Nu mai burniţează. Vede clar, dincolo de elice, departe, abia conturat orăşelul N. Hrosenkov, iar sub planuri, dublul triaj de la VK. Karlovice fără nici o mişcare. Trenurile forestiere plecaseră probabil în zori, la numai câteva zeci de minute interval unul de altul.

Are presentimentul că va-nţelege ceva din mecanismul războiului. Ori că, într-un fel precis determinat, îşi angajează întreaga responsabilitate, dincolo de aparenţa pe care-a oferit-o până acum sublocotenentului aviator din escadrila 2 a Grupului 1 vânătoare. Ora 14.00. Plouă din nou. Strivite de viteză picăturile de apă explodează pe parbriz. Câte-un strop ajuns pe securitul lateral al cupolei, la adăpostul carcasei metalice, se dizolvă într-un fel de fulger fluid şi vibratil. Totul normal la bord. „Albatrosul” abia se mai aude. Peste 5 minute n-o să-l mai audă. Glasul celor de pe aerodrom se filează absorbit de neant. Peste 4 minute şi 10 secunde are să intre în legătură cu una din staţiile de la comandamentul Armatei 40.

Radioul este o invenţie minunată. Numai cei din aer şi de pe mare pot să ştie asta. Ori să-nţeleagă asta. Zboară din nou la 1000, deasupra râului Hor Bečva. Se presimt depresiunile largi care curg spre valea Moravei. Dedesubt calea ferată. Pustie. Şoseaua. Aproape pustie. Vsetin. Câteva autocamioane. În stânga căpăţâna stingheră a Hostynului. Val. Mezurici. Cvadruplu nod de cale ferată. Cap de rocadă în spatele Carpaţilor Albi. Generalul sovietic a fost bine informat. Nemţii se obosesc în altă parte. Un singur tren în triajul pustiu. Dedesubt Bečva. Vale lângă. Plină de livezi. Livezi sub ploaie. Unele înflorite. Pete de culoare albă ca-ntr-o pictură impresionistă. Ce rost are să gândeşti la neprevăzut? Ce rost are să gândeşti că întâmplarea te poate aşterne acolo, jos, pe malul Bečvei, între livezile înflorite? „Albatrosul” s-a stins… Şi, matematic, aşa cum este necesar să se petreacă la aviaţie, arma microsecundelor, aude în căşti apelul:

— Alo, alo… „Mesteacănul” cheamă „Şoimul”… „Mesteacănul” cheamă „Şoimul”… Recepţie.

— Carou 17… Curs spre 18… Liber.

— Confirm.

Atât. „Mesteacănul” este riguros economic. Riguros rezervat. Gândeşte la structurile temperamentale ale popoarelor…

La modul în care l-a întreţinut Stăpânul. La ciripitul echipajelor româneşti care umple cerul fiecărei misiuni. Gândeşte la valea Bečvei, înflorită. Departe de război, oază între munţii cenuşii şi ştie că de fapt încearcă să evadeze din proximitatea jumătăţii de oră care începe din clipa când la verticala Lipnikului, va schimba capul compas şi va tăia poalele munţilor Oder, zburând în nori direct la Olomouc. Rămâne perplex. Sub moaieul elicii, triajul de la Hranice, pe linia principală, devenită rocadă principală, Prerov-Mor. Ostrava. Ultimul mare oraş pe Oder, la graniţa cu Polonia. Triajul suprasaturat de garnituri. De locomotive. De autocamioane. Blindate. Tunuri.

Tunuri, parcă toată artileria Reichului fascist şi-a dat întâlnire aici. Iarăşi blindate. Acum flakurile surprinzător de puţine. Şi mitralierele a. a. Pânză de foc în dreapta. Pânză de foc în stânga. Şirag luminiscent de trasoare percutând ploaia. Ploaia în averse. Apasă butonul radioului. Trebuie să vină bombardamentul greu. Toate locomotivele orientate spre nord. Ce vor nemţii? Şi unde sunt trupele?

— Sunt „Şoimul” la 18… Sunt „Şoimul” la 18… Ionică cu toţi fraţii… Nu… Rămâi pe recepţie.

— Mesteacănul”. Confirm.

Ranversare scurtă pe stânga. O singură locomotivă de manevră fumegă. Şi unde sunt trupele? Picaj pe verticală. Pânza de trasoare rămâne undeva deasupra, să sfâşie norii. Picaj cu motorul în plin. 352 urlă înspăimântător. Acul altimetrului scade vertiginos. Vagoane sfârtecate, simple lăzi de lemn. Locomotive cu cazanele ciuruite, se văd limpede exploziile din cazane, tancuri de lemn, tunuri de lemn, unele abia vopsite, altele acoperite cu zdrenţe şi plase de camuflaj, o imensă butaforie tristă, vehicule oloage, spintecate, fără roţi, un imens cimitir de material rulant, un imens decor de teatru falit, rânjeşte, redresează la rasul acoperişului gării de unde trage o mitralieră cvadruplă, jumelată şi deschide focul, o singură şi scurtă rafală de mitraliere, într-un tren în ruină, plin cu blindate de carton. Trece cu burta la înălţimea garniturilor, nemţii ar trebui să se-mpuşte unii pe alţii dac-ar încerca să tragă în el – depăşeşte triajul, ia înălţime exact deasupra căii ferate, zboară spre vest, sud-vest, valea Bečvei în stânga, şoseaua paralelă cu calea ferată şi pe stânga, râde şi i se pare tragicomic decorul montat la Hranice.

— Mesteacănul” către…

— Sunt „Şoimul”. La 18 tata duce copiii la şcoală 12, 24, 32, rând 5, rând 7… Repet… Rând 7… Repet. Rând 7… Recepţie.

— Mesteacănul”. 12, 24, 32, 18, rând 5, rând 7… Nu se poate. Transpiră brusc. Afurisitul ăsta de cojoc! Şi aparatul de radio portativ cu care l-au încărcat de parcă l-ar fi trimis în lună… Ăia sunt în stare să declanşeze o misiune cu tot grupul de bombardament. Pentru că „rând 7” înseamnă în codul fixat „obiectiv fals”.

— Şoimul” către „Mesteacăn”…

— Mesteacănul” către „Şoim”… Am înţeles exact „Rând 7”… Recepţie.

— Rămâneţi aşa. Curs 19 spre 20.

Răsuflă. Comandantul Corpului este un fel de vulpoi, care cunoaşte cu ironie metodele nemţilor. A ordonat o numerotare cazonă şi rigidă şi simplistă a obiectivelor de la 1 la 25, el le comunică din aer – curs de la 18 la 19, staţiile de ascultare inamice notează: 18 = Hranice 19 = Lipnik, formaţiile de asalt picaj şi bombardament au alte notaţii cifrice pentru aceleaşi obiective, când se vor înălţa le vor numi în convorbirile radio ordonate pentru derutarea inamicului şi o să iasă o harababură straşnică, din care n-o să se mai vadă om cu om.

Plouă în averse. De pe aici, de undeva, din munţii joşi, izvorăşte Odorul. Lipnik… Gara pustie. Probabil că generalul sovietic va nota pe harta lui obiectivul fals de la Hranice. Şi-l va interpreta în consecinţă… Virează în urcare. Ia 320° la compas. Intră în nori.

Două minute şi treizeci de secunde de pilotaj în nori. Orizontala. Compasul… Se destinde. Şi se întinde. Lasă palonierele libere. Îşi întinde picioarele amorţite. Simte pulsaţia sângelui la încheietura de sub genunchi. Îşi mursecă cu degetele muşchii pulpelor. Să revenim pe 320°, amice… Şi-l aminteşte pe soldatul Dragomir, ordonanţa lui „Donald răţoiul”, fost marinar, acum „Beobachter” – observator la Grupul 1 bombardament, băiat fermecător, de care propria lui soţie era iremediabil îndrăgostită… îl urmase din aerodrom de campanie în aerodrom de campanie. „Donald” decola în misiunile ordonate, şi ea, blondă şi vaporoasă şi timorată, înfofolită într-un cojoc de zbor care-i venea până la genunchi, rămânea acasă, în curte, ori pe marginea aerodromului cu ochii la pistă. Soldatul Dragomir supraveghea aterizarea formaţiilor, făcea milităreşte inventarul echipajelor întoarse şi valide, îşi controla ofiţerul, e rănit, a făcut vreo ispravă, ori a ars de pomană benzina statului, înşfăca ceva de la cantină, ori centura ofiţerului, ori porthartul, ori fularul, după caz şi se prezenta morocănos la „cocoană”.

— A ordonat don' locotenent să vă aduc sardelele astea.

— A ordonat don' locotenent să-i spălăm fularul.

— Mi-a ordonat don' locotenent…

La fiecare aterizare don' locotenent îi ordona câte ceva.

Şi ea, timorată, ea care nu-ndrăznea să fugă la aerodrom să-ntrebe, ea care aştepta numărând minutele şi avioanele, ea care-l vedea pe Dragomir venind cu pasul lui de cocostârc, ea, singură a-nţeles în simplitatea formulei „a ordonat don' locotenent” splendida intuiţie şi fineţea soldatului Dragomir Ion, ordonanţa. „Mi-a ordonat don' locotenent”…

Nu ştie de ce, dar amintirea asta îl emoţionează brusc.

Atât de profund încât iese din nori înclinat şi cu 10 secunde înainte de termenul fixat.

Olomouc sub planuri. Cu cei 65 de mii de locuitori, plus sporul anual din 1930 data recensământului până astăzi, minus cei împuşcaţi de nemţi în timpul ocupaţiei. Cu arhitectura gotică biciuită de averse. A plecat să facă războiul cu conştiinţa necesităţii lui. Şi în lada de campanie cu câteva enciclopedii. Dincolo de toate drepturile pe care le conferă armele, există alte drepturi. Inalienabile. Veşnice. Acelea ale popoarelor de a fi ele înşile în hotarele lor naţionale. Pică. Dedesubt Olomouc sau cum îl botezaseră coloniştii germani, Olmutz.

Nu ştie unde este ceasul astronomic din 1452. Vede însă limpede, prin ploaie, cele trei turle suple, splendide ale Domului, îi intră în parbriz oraşul feudal, la nord de biserica gotică Mauritzius. Nemţii repetă aici politica vechilor împăraţi germani ai sfântului imperiu. Se răzbună prosteşte pentru conturi vechi, încheiate de ei în pierdere. 750 pe vitezometru. Nu poţi pica dintr-un cer morav, fără să duci pe aripi amintirile acelui cer. Ordinul generalului conţine şi altceva decât o execuţie de informare cu forţa şi viteza unui avion de vânătoare. Domul, biserica gotică Mauritzius, industriile lemnului, metalurgice, clădite de urmaşii meşterilor din fonderii, zboară din parbriz şi-n reticulul luminescent al colimatorului rămâne triajul.

De data asta singura scăpare este zborul la rasul garniturilor. Se trage nebuneşte de pe acoperişuri, de pe vagoane-platformă. Trag bateriile care flanchează gara. Plouă în trombe. Trage în trombe. Olomouc pe linia şi comunicaţiile principale dintre Praga şi centrul Moravei. Olomouc unde ocupantul, la 200 de kilometri în spatele frontului este stăpân absolut. O dovedeşte. El trebuie să-şi dovedească altceva. Că împotriva unor insinuări venite de la Şurub, are, pe lângă galoane, cuc, cizme cu burduf, plus diverse alte ustensile militare, are deci şi… creier.

Virează pe stânga atât de jos încât un telemetrist cu nasul vârât în telemetru, sare de pe vagonul platformă, în timp ce tunarii de lângă el manevrau un Rheinmetall cu patru cercuri albe vopsite pe ţeava verzui, patru victorii aeriene, diavolii. Le-a văzut feţele ude, apa şiroindu-le pe căştile de oţel, unul poartă pelerină cauciucată – tunarii se culcă fulgerător pe duşumeaua vagonului, în stânga şi dreapta alte vagoane platformă pe care stau masive tancurile cu carcasele lucii de apă, vede noroiul de pe şenile, virează strâns – la pompa de apă un feroviar rămâne comic, cu gura căscată, trece peste gară, a văzut, toate garniturile au locomotivele îndreptate spre sud-est, deci spre Prerov, deci spre Carpaţii Albi – iar dacă ei au blocat triajul de la Hranice cu cimitirul acela de trenuri fantomă, nu rămâne decât să-nţeleagă că de la Prerov, toate aceste trenuri se vor îndrepta spre linia principală Uh. Hradişte-Uh. Brod-Bilnice şi prin pasul Vlara vor debarca tancurile şi tunurile şi infanteria moto, în flancul stâng al Armatei, unde la Trencin… Motomitraliere. Asta trebuie să fie Nova Ulice. Cândva are să vină aici, într-un aprilie. O să-şi cumpere un fulgarin cu capişon. O să umble prin mijlocul acestei străzi pe care patrulează motomitraliere. O să intre să asculte un concert de orgă.

Şi să vadă unul din cele 2500 de manuscrise străvechi. Iluzie? Nebunie? Cineva flutură o batistă albă. O batistă albă, în parcul cel mare, plin de arbori imenşi, abia înverziţi. Viraj. Jos. Strâns până la ameţeală. La dracu. Ordinul nu prevede interzicerea virajelor. Mai jos. O femeie. O fată. Un tânăr care-o ţine aproape. Două batiste. Se leagănă pe aripi. O automitralieră. Foc. Doar o rafală. Să se ştie. Domul. Averse.

Zboară spre nord. Spre izvoarele Moravei. Spre munţii Boemiei şi Moravei care despart izvoarele Hibei de ale Moravei. Glomouc. A fost. Viraj jos, pe stânga. La rasul colinelor pe care-nverzesc intens semănăturile. Motor. Urcă sub nori. Apărarea a anunţat Prerov. L-a anunţat că a degajat spre nord. Că zboară în rasmut. El va veni prin nori, în aşa fel încât să nu-i poată nimeni cădea în spate. În aşa fel încât să nu prilejuiască nici un avantaj de înălţime vânătoarei inamice.

Pentru că ştie, simte, a intrat în inima dispozitivului inamic şi la Prerov, la pregătirea misiunii i s-a spus clar: vânătoarea inamică execută misiune de acoperire permanentă.

— Şoimul”…

— Mesteacănul”. Recepţie.

Cei de la Armata 40 nu se joacă de-a transmisiunile.

— Întrerup misiunea. Boostul dereglat.

— Confirm.

Atât… îşi şterge fruntea cu mănuşa… leoarcă. Peste cel mult o oră triajul din Olomouc va cunoaşte efectul produs de o patrulă a Grupului 1 bombardament greu. Olomouc. Două batiste albe. Parcul înverzit. Motomitralierele.

Ar boteza treaba asta „Joc în pragul morţii”. Prerov. Zboară spre triaj şi oraş dinspre sud-est, exact de la verticala aerodromului de campanie instalat de nemţi la Tovačov, într-o microdeltă a Moravei. Stă între laţele şiroinde ale norilor, i se pare, până acum, confortabil. Pe aerodrom o autocisternă.

Patru „Me”-uri 109 G6. Staţia de radio. Asta se cheamă a fi un sublocotenent cu iniţiativă şi gândire creatoare. Să descoperi exact sulb tine cele patru avioane de vânătoare… Mda! După câte se vede, inteligenţa nu este un bun exclusivist al sublocotenenţilor din aviaţia de vânătoare românească. Într-o boltă a plafonului, o celulă de vânătoare, după formele de păstrăvi, tot „Gheuri” – deasupra triajului cu direcţia nord-est şi exact la verticala oraşului; din direcţia sud, spre nord, o altă celulă, cu o sută de metri mai jos decât prima. Deci interdicţie de vânătoare. Patru avioane la sol, patru în aer. De obicei nemţii îşi cruţă benzina şi echipajele, executând acoperirea cu o celulă în aer, alta în alarmă de un minut, şi prima celulă a patrulei doi, în alarmă de trei minute. Şi-au schimbat tabieturile de dragul şi-n onoarea lui.

— Achtung! Achtung! Sie haben ein Jagdflugzeug im Rücken! Achtung! Achtung! 1

Brusc căştile i se umplu de sunetele acestei limbi aspre.

Jumătate de răsturnare. Jocul a-nceput. Putea începe cu un minut mai târziu. Aude chemarea staţiei:

— Atacă aerodromul! Repede!

— Direcţia? întreabă un glas energic, uşor răguşit.

— Ce direcţie, specie de mormoloc?! Pe verticală!

— Gura, Ludwig, că ţi-o umplu cu c…! răspunde cel din aer şi el râde bufnit, se vede că cele două patrule sunt aici fără vre-o ierarhie care le-ar face mai circumspecte. Avioanele la sol sunt dispersate pe celule. Nu pot viza decât un singur avion.

Servanţii învârt disperat la bendix. Piloţii aleargă înhămându-şi paraşutele din fugă. E idiot să-i împuşte la sol, ca pe iepuri.

Oricum, va ajunge la triaj şi va vedea ce este acolo… Pică cu motorul în plin. Sălcii. Apele tulburi ale Moravei. Un „Me” 109. Un număr: 877 scris cu negru pe fuzelaj. Servanţii sar de lângă bendix. Rafală. Cu mitralierele. Ţinta creşte apocaliptic. Ţâşneşte din colimator. I se-nfige în retină.

— Văzut, spuse cineva din aer. Apoi, foarte energic: Greifen sie zu! 2

— Kämpfen! 3 i se răspunde.

Tunul. Explozie jos. Foc. Probabil în rezervor… Trage de manşe. Motor în plin, Forţajul. 352 urlă din toate încastrările…

Ţâşneşte aproape pe verticală. Vede în spatele lui o celulă virând strâns în urcare.

— Ein rumänisches Schwein! 4 spune glasul răguşit.

E delicios să lucrezi pe aceeaşi lungime de undă cu inamicul. Atunci când unii din piloţii lui au şi plasticitate în limbaj, este de două ori delicios. Nu se poate stăpâni. Apasă butonul radioului.

Intră în nori. Pune la orizontală. Virează strâns, cu ochii ţintă pe giroorizont, virează exact la 190°, scoate din viraj, corecţia de 10° a făcut-o intenţionat, va ieşi probabil undeva deasupra oraşului, dar asta nu contează prea mult. Îl amuză tăcerea bruscă a patrulei din aer. Zboară înfipt bine în câlţii cenuşii, salvatori. Recepţionează.

— Allô! Ici capitaine aviateur Schoultz! Allo! Allo! Ici capitaine aviateur Schoultz! 5

— Sous-lieutenant aviateur Theodorescu… J'écoute, mon capitaine! 6

— Fichez-moi le camp, cher sous-lieutenant Theodorescu… Disparaissez d'ici. Aussi vite que possible! 7

— Laissez-moi réfléchir, mon capitaine! 8

— Nom de Dieu! 9

— Laisse donc ces plaisanteries! 10

— T'excite pas, sonnailler! 11

— Hola! Especč d'andouille şi vous…12

— Repos, capitaine Schoultz… Mais voici! 13

Pică. Sub planuri lumină cenuşie. Triajul în partea de est a oraşului. Mai jos. Stop. Îşi aude bătăile inimii. Rare. Rare de tot. La 90 de grade pe direcţia lui, una din celule. Magnific. În miimea de secundă cât avionul inamic cu zvastica pe ampenaj a trecut la nici zece metri de elicea lui (ce nebunie cumplită, elicea, elicea la nici zece metri de fuzelajul acela vopsit în grifer, pe partea superioară şi un gri deschis pe pântec), în miimea aceea de secundă pilotul, ce minunat l-a văzut, pilotul întorsese capul spre dreapta… Vechile spirite druidice ale locului veghează asupra sublocotenentului aviator. Dacă scapă de-aici neciuruit, pleacă la Ierusalim în hagialâc. Triajul.

Nu iese din nori. Stă cocoţat acolo, în plasma cenuşie, binefăcătoare. Acelaşi tablou de la Olomouc. Trupe care se-mbarcă în garnituri lungi, ca şi când nemţii ar fi făcut să răsară din munţii şi pădurile Moraviei şi Boemiei unităţi motomecanizate, artilerie şi infanterie, după o reţetă secretă a doctorului Faustus.

— Sunt un idiot magnific, îşi spune când de jos ţâşnesc spre el şirurile nesfârşite de trasoare… Domnul căpitan Schultz n-are de făcut altceva, decât să mă vâneze din plasă…

Viraj peste umăr pe stânga. Marchează evident stânga. Intră adânc în nori. Virează strâns pe dreapta de 180°.

— Şoimul”… Sunt „Mesteacănul”… Răspunde dacă…

— Şoimul”! Te aud foarte bine, „Mesteacănule”.

— Greifen sie an, oben nach rechts, Herr Hauptmann! 14

— Şoimul” către „Mesteacăn”… 22… 22… 22… B1… – 22-22… La 23, Şoimul 17… Şoimul 77…

— Herr Hauptmann… Achtung! Achtung! Rechts! 15

— Schweigen sie! 16

— Mesteacănul” către „Şoimul”… Confirm.,. 22… 22…

22… Bl-22-22… La 23 Şoimul 77… Şoimul 77

— Confirm!

— Sunteţi atacat?

— Da!

— Nu angajaţi lupta!

— Allô, sous-lieutenant! Allô, sous-lieutenant! Ma patience est ŕ bout! 17

— Rédigé par écrit, mon capitaine! 18

Urmează o explozie sonoră în căşti, netransmisibilă şi neînregistrabilă prin scris. Zboară în nori, pe cap compas 175°, adică direcţia pe care-o are în general valea Moravei între Prerov şi Gtrokovice. Simte o dorinţă irezistibilă să-şi scoată nasul din nori. Să vadă pe unde se-nvârte simpaticul căpitan aviator Schultz din Luftwaffe… De fapt ar trebui s-aprindă câteva lumânări la biserică. E foarte bine-n nori. E admirabil în nori. E uriaş în nori. Şi de fapt, este întâia oară în viaţa lui când apreciază fără rezerve orele chinuitoare de „zbor” instrumental pe „linktrainer” şi antrenamentul făcut la Flotilă, sub cuşcă. A cerut Corpului o misiune urgentă de două patrule de bombardament greu la Prerov, anunţându-l în acelaşi timp (Şoimul 77) că sunt aici 7 avioane de vânătoare. S-ar putea ca Grupul 9 vânătoare să facă o tentativă de însoţire punând rezervoare suplimentare, cu condiţia ca „Ju”-urile 88 să atace în picaj şi să plece la rasmut. Dar asta-l depăşeşte. Într-o zi a aterizat la Tissakessi o splendoare de „Boeing”, un „Fortress” care decolase într-o formaţie de bombardiere americane din Italia, bombardase concentrări de trupe şi triajul la Viena, trecuse printr-o perdea de foc şi flakurile îi făcuseră varză fuzelajul, îi rupseseră comenzile la profundor, îi găuriseră şi blocaseră compensatorul, transformaseră avionul uriaş într-un fel de epavă aeriană. Căpitanul aviator Dik Miller din „U. S. Army Air Foroe”, primul pilot, reuşise, cu eforturi supraomeneşti, să aterizeze pe Tissakessi. El era de serviciu pe Grup.

A făcut onorurile casei. Căpitanul Dik Miller nu ştia decât englezeşte. El nu ştia decât franţuzeşte şi vag, o germană aproximativă. În consecinţă s-au înţeles perfect. L-a condus la Corp, unde căpitanul a cerut să intre în legătură radio cu Foggia, baza care-i putea trimite un cargo aerian cu toate piesele de schimb şi echipa tehnică de depanare. A fost destul de greu să i se explice omului că aviaţia românească nu este înzestrată cu posturi de radio continentale, pentnu simplul motiv că este dotată numai cu aviaţie tactică, nu şi strategică. În schimb, amabil, i s-au oferit căpitanului Dik Miller din North Platte-Nebraska, bunele oficii ale maistrului militar de aviaţie Cujbă Nicolae din Grupul 8 picaj-asalt al Corpului aerian Român. Impresionat de titlul specialistului, americanul s-a-ntors la avionul ciuruit jalnic, unde echipajul intrase în tratative comerciale cu piloţii aflaţi la sol, inaugurând o piaţă a trocului modern. Cereau caschete, cuci, insigne, pistoale, fotografii, nasturi de vestoane, bonete, furajere. Ofereau: gumă de mestecat, cizme îmblănite, cojocele, dolari, ochelari de soare aerodinamici, inelele de identificare pe care erau gravate în interior gradul, numele, unitatea purtătorului, fiind cunoscut că, în general, dintr-un pilot rămân de obicei întregi falangele degetelor şi cronograful. Echipajul lui „U. S. Army Air Force” a trecut la examinarea minuţioasă a epavei, explicându-i maistrului Cujbă că un „Flying Fortress” nu se poate repara fără duraluminium, că la aterizare se rupsese etamboul, şi în consecinţă bechia şi suportul de fixare. Concluziile pe loc ale căpitanului Dik Miller. Întâi: piese de schimb originale. Doi: echipă de specialişti ai bazei. Consult cu uzinele constructoare. Trei: minimum de timp necesar, şase zile lucrătoare. Răspunsul pistruiatui militar de aviaţie Cujbă Nicolae. Întâi: există posibilităţi „locale” pentru a înlocui materialele rupte de explozii. Doi: va lucra el însuişi cu ajutorul echipei de depanare a Grupului 8 picaj-asalt. Trei: termen de, livrare al avionului la zbor – 24 ore.

— O. K! Bombs away! 19

Sergentul mitralior Ben T. Paine, francez din Chicago l-a luat în braţe pe Cujbă şi i-a şoptit într-o franceză americanizată:

— Mon petit Tartarin.20

S-au pus pariuri exorbitante între americani şi piloţii români.

— Cu ce-ncepem? a-ntrebat vesel căpitanul Dik Miller.

— Cu salcâmii, a răspuns marţial maistrul Cujbă Nicolae.

Şi-a-nceput cu salcâmii spre stupefacţia totală a americanilor. Soldaţii au retezat câţiva salcâmi tineri, din care maistrul Cujbă a cioplit cu doi servanţi, moţogani la viaţa civilă, traverse elastice pentru bechie. Tot din salcâm s-a cioplit etamboul, lucrându-se migălos după forma cocii. În dreptul nervurilor a fost întărit cu două traverse mai lungi. Dintr-o ţeavă de oţel în care a fost prinsă o roată de „Henschell 129” s-a confecţionat bechia. Comenzile au fost înnădite savant. S-a reparat etamboul pe toată lungimea lui. S-au ranforsat toate cârpelile.

S-a trecut încă o dată la matisirea comenzilor. La vopsirea traverselor de salcâm. S-a muncit noaptea. Sergentul mitralior Ben T. Paine l-a făcut să-nţeleagă: „că ori cu fortăreaţa lor, ori fără, Hitler a pierdut războiul, că lui personal îi place deosebit de mult vinul aviatorilor români, că-i plac aviatorii mai mult decât vinul, că dacă un căpitan a dat 7 zile pentru reparaţie, cum poate fi un grad inferior atât de ireverenţios să-l contrazică pe căpitan!” Lui Cujbă i-a plăcut iluminaţia interioară a „fortăreţii”, noaptea. Coca uriaşă. Gigantul din oţel şi durai l-a cucerit în aşa măsură, încât a dormit în carlingă cele câteva ore pe care şi le-a rezervat odihnei, în vreme ce echipajul, la popotă, descoperea vesel că nu totdeauna lupta în aer este cea mai redutabilă luptă dintre bărbaţi.

A doua zi, echipajul căpitanului Dik Miller, în siestă prelungită, a fost trezit de urletul celor patru motoare încercate la sol. Când căpitanul a ieşit din baraca piloţilor, „Flying Fortress – Carlota” cu un nud superb pictat pe carlingă în dreptul postului de pilotaj, rula pe teren în plină viteză, avându-l cocoţat la manşă, magnific în poziţia lui de zef al zefilor, pe maistrul Cujbă.

Probabil, americanii au trimis-o pe „Carlota” la muzeul lui „U. S. Army Air Force”. Pentru bunele oficii, căpitanul Dik Miller i-a făcut cadou o revistă „The American Army în Europa”. Acolo, deasupra unui covor de nori era fotografiată o formaţie uriaşă de „fortăreţe”, iar în prim plan, plutea majestuoasă „Carlota”.

Americanii şi-au lăsat trei sferturi din echipament la Tissakessi. În amintire… De fapt au ajuns la Hultin. Sau, ar fi trebuit să ajungă.

— Să vedem, domnul meu! Să vedem!

— Mesteacănul”… Alo „Mesteacănul”…

— Recepţie, răspunde celălalt glas… Cel cunoscut. Bărbătesc.

— Sunt la 27…

— Confirm.

Iese din nori. „Deviat mult pe stânga amice”… îşi face capul „giroscop” cum spune Şurub. Deocamdată, nimic în aer şi pe pământ.

Ora 14,00. La dracu! Zboară de 30 de minute cu rezervoarele suplimentare goale… Ţi-ai cam pierdut uzul raţiunii, amice. Valea Moraviei începe să se gâtuie. Puţin pământ roditor în ţara asta! Gara Hultin. Nimic de semnalat… Totuşi rezervoarele astea suplimentare trebuiesc largate. Aşa pe câmp?

Fără nici un pic de umor? Condamnabil. „Avea o gaură-n ciorap şi ochii îi jucau în cap”. Va trebui, după război, să călătorească mult… Nu e bine spus „să călătorească”. Va trebui să bată cu piciorul şi rucsacul în spate toate drumurile deasupra cărora a zburat. Din care n-a reţinut nimic, pentru că de aici nu se poate reţine nimic. Într-un fel este îngrozitor să fii mereu deasupra lucrurilor şi niciodată despărţit de tine însuţi. Să te duci mereu, la 550 pe oră, pe deasupra lucrurilor. Şi te regăseşti mereu, numai pe tine însuţi în carlinga îngustă, să depinzi la infinit de tine însuţi, să apelezi până la secătuire, numai la tine însuţi. Poate, câte o dată, oboseşti. Cum a obosit acum… Sau, mai grav, te plictiseşti. Cum s-a plictisit acum. Ai un capăt. O limită. Eşti finit şi imperfect. Şi-ţi ceri mereu, ţie însuţi, să fii infinit şi perfect. Inuman… Aha! Trei autotunuri…

Trei brave autotunuri. Jumătate de răsturnare pe stânga. Nu-l bagă nimeni în seamă. Probabil zornăie şenilele prea tare. Servanţii cocârjaţi sub pelerine. Plouă. Ca la potop… Ura! Cineva îl vede. Îl vede, faţa albă ridicată spre avion desemnează o pată evidentă în şiragul de căşti cenuşii. Autotunurile cresc vertiginos în colimator, foc cu mitralierele, larghează rezervoarele, aha, aşteptaţi diavolilor – oamenii sar bezmetici de pe platforme şi se trântesc în nămol – el râde şi se duce vâjâind la rasul căii ferate – Ce ochi au să facă când or să-şi dea seama că nu sunt bombe cu explozie întârziată… Nişte simple rezervoare de tinichea! Un simplu Ersatz, bravi luptători ai lui Wothan. Îi displace uşurinţa cu care apasă pe trăgaciul mitralierelor. Cazi din nori pe trei autotunuri, o rafală, a doua şi-ţi arogi sarcina de a rezolva definitiv şi irevocabil destinul unora din Baden, Hessen, sau Würtemberg… Ah, războiul! Şi măcar dacă l-aşi fi inventat eu… Are gust de coclit în gură. De fiere. Ca totdeauna după ce trage în cei de jos. Când le pică în creştet prin surprindere. Justificări? Tratate întregi. Şi? Nea Bujie… Slavă ţie, nea Bujie, Dumnezeu al motoarelor de aviaţie! Slavă ţie, omule!

Uite-l… Pachetul cu ciocolată (de unde face rost nea Bujie de ciocolată, ce depozit nemţesc o fi prădat nea Bujie, ce relaţii are în lumea interlopă a traficanţilor de alimente şi delicatese, mister?!), eternul baton de ciocolată, hm, hm, asta este de menaj, patru pătrate mari învelite în staniol verde… Amăruie. Delicioasă. Poate ia gustul de fiere al rafalei trasă în servanţii zgribuliţi sub pelerinele de cauciuc. Ce gust pot avea pe ploaie gloanţele de 13,2 mm? Şi sângele? Şi carnea macerată? Şi oasele zdrobite!

— Haida, de! Să nu devenim sentimentali, dragul meu!

Jos, Otrokovice.

— Sunt „Şoimul”… „Mesteacănul”… Alo „Mesteacănul”.

— Recepţie.

— Sunt la 28… Curs la 29.

— Confirm.

— Nimic la Otrokovice. Ciocolata de menaj rămâne totdeauna ceea ce este. O ciocolată amară, cu gust de fiere.

Ora 14.10. La verticala lui Uh. Hradişte. Între Nopajedla şi Uh. Hradişte, valea Moravei nu mai este valea Moravei. Trenuri la intervale de câte un minut spre sud – adică din 8 în 8 kilometri. Încetează ploaia. Nimbostratul sub care-a zburat mai bine de 150 de kilometri, are tendinţa să se spargă în formaţii de cumulus. E lacom de tot ce se vede jos. Fiecare mişcare, cvasiimperceptibilă de la 1500 de metri şi la viteza lui 312 confirmă ipoteza din momentul descoperirii de la Hranice. Comandamentul inamic îşi concepe rezistenţa pe Carpaţii Albi, cu centrul de greutate pe cursul inferior al Vahului. Tot ce mişcă jos, imperceptibil, cu ceva din tragismul unui muşuroi de furnici, se mişcă pe direcţia Uh. Brod, deci pe linia principală de comunicaţii între valea Moravei şi valea Vahului, despărţite de crestele înzăpezite, ori pierdute în nori ale Carpaţilor Albi, care-şi desenează reliefurile în faţa elicii.

— Aici „Albatrosul”… Aici „Albatrosul”… „Şoimule” răspunde dacă mă auzi!

— Vă aud foarte bine, domnule căpitan.

A recunoscut glasul Stăpânului. Stăpânul tuşeşte în microfon. Probabil de emoţie. Disponibilitatea supărătoare a eu-lui, posibilitatea inimaginabilă de a-şi impune mutaţii, îl transportă din carlingă la staţia Grupului 1 bombardament şi-n ţinuta impecabilă a Stăpânului.

— Am nevoie de un pilot temerar, bun navigator, bun manevrier, cu memorie straşnică… Mi-l poţi asigura, căpitane?

— Da. domnule general.

— O misiune cerută de Armata 40… De comandantul ei, personal. Angajează onoarea întregii noastre aviaţii. Dar mai ales…

— Am înţeles, domnule general… Sublocotenentul X, va rezolva misiunea în termenii cei mai exacţi.

Pentru Stăpân nu există „a executa” misiunea. La orele de pregătire de luptă, Stăpânul „rezolvă”: „o problemă domnilor, de viteză şi timp, de coordonate geografice şi magnetice, de balistică şi trageri aeriene, de navigaţie şi meteorologie, dar mai ales domnilor piloţi, o ecuaţie a demnităţii umane, curajului lucid, cinematica emoţiilor şi onoarei de luptător aerian”…

Probabil că este totuşi ceva să te plimbi la 200 de kilometri în spatele liniilor inamice, pe deasupra punctelor în care-şi concentrează efectivele, din moment ce însuşi Stăpânul tuşeşte în microfon…

— Sunt „Şoimul”… la 31… Şi 32 (asta-nseamnă ramificaţia de la Kunovke)… Cer liber… O, la, la!

— Ce-nseamnă asta o, la, la? Tradu în cifre.

— 44. Garou 7,5 pe 9,7. 44… 44. 44.

În adevăr. Între Uh. Grădişte şi Kunovice se ridică spre el binecunoscuta perdea a tragerilor antiaeriene. Îi este limpede că nu mai poate zbura în nori. Calea ferată se angajează în munţi. Gările, triajele, şoseaua, pasul Vlara trebuiesc văzute din aproape în aproape. Nici nu-i convine să circule la 1500, cu viteza constantă, ca tunarii nemţi să facă exerciţii de ochire pe el.

— Sigur 44…?

— Sigur…

A-nvăţat să descifreze categoria de artilerie antiaeriană şi astea de dedesubt nu pot fi decât „Rheinmetall”… Ce-nseamnă a-nvăţa să descifrezi categoria de artilerie a.a.?! Râde.

— De ce râzi „Şoimule”?

A uitat degetul pe butonul radioului.

— Scuzaţi… Apropo de a.c.a…

— Nu e nimic de râs acolo… De la 35 iei cap compas acasă… (35 înseamnă Trencin).

— Am înţeles.

— Cum merge motorul?

— Excelent… Hm! „Albatrosul”… Pic la rasmut…

— Am înţeles… Sunt pe recepţie. Vezi-ţi de treabă… Şi, economie la Bl…

Ce-nseamnă a-nvăţa să descifrezi categoria de artilerie a.a.?! Asta-nseamnă… De trei, ori de patru ori pe zi, plăcerea asta. 850 pe vitezometru… Moleculele de aer sfâşiate, presate, vânturate de elice, transformate într-o orgă apocaliptică. 352 vibrează. Vibrează palonierele. Manşa se înţepeneşte. Acul vitezometrului se apropie de linia roşie… Viteză limită. Manevrează roata stabilizatorului. Asta-l va face să ajute manşa-Stabilizatorul îşi schimbă unghiul de incidenţă cu fileurile de aer etc. etc. De la geografia generală a unei hărţi 1/500.000, cu perspectiva planurilor largi, munţi, valea Moravei, aglomerările de trupe, peisajul devine o carte ilustrată de mărimea parbrizului. Se-nfige în peisaj cu 900 pe vitezometru… Triajul de la Kunovice… Cinci garnituri paralele, cu locomotivele direct spre est. Un vagon platformă – roşu. Două tunuri antiaeriene automate. Flăcările de la gura ţevii. Inelele albe – victoriile. Nimic altceva decât obrazul ochitorului trăgător vârât în aparatul de ochire, mâinile care răsucesc roţile de comandă, ţeava care se roteşte căutându-l. Se roteşte o dată cu ochitorul trăgător aşezat în scaunul lui, vede până şi tuburile arse sărind galbene în ritm rapid… Nu vede şirul de traiectorii ţâşnit într-o orgie de linii fulgerătoare, verzui incandescente, pentru că nu vrea să le vadă… Foc. Cu mitralierele. Cu tunul. Redresare… Vălul negru. O frântură de secundă, vălul negru. Se cufundă în sine, într-o opacitate gelatinoasă, aude motorul foarte vag, picioarele îşi multiplică greutatea, apasă pe paloniere imobile, de plumb, tot sângele gonit în picioare, inima bate în vid, dureros, lumină, înclinat pe stânga, redresează la rasul locomotivelor, traiectoriile, miile de traiectorii incandescente rămân în urmă şi deasupra 352 îşi păstrează alura, trece fulgerător peste câteva tancuri suite pe platforme gigant, pilotează, munţii încep să se apropie de calea ferată, defileul se conturează insistent, dedesubt Uh Brod… Este limpede. Aici au ajuns elementele de vârf ale armatei pe care inamicul o varsă în valea Vahului şi pe crestele Carpaţilor Albi… Autoşenilete. Tunuri antitanc. Infanterie. Multă infanterie. Şi din nou, artileria antiaeriană. Zboară atât de jos, încât nemţii trag pe deasupra, să nu se-mpuşte unii pe alţii… Cere o patrulă de „Ju. 88” pentru Uh. Brod şi Stăpânul îl întreabă dacă nu cumva confundă Grupul 1 bombardament greu cu producţia de avioane anuală a aliaţilor, per total… Apoi:

— Şoimul”… Cum te simţi?

— Încă bine, domnule căpitan.

În adevăr. Se simte excelent. Se simte excelent pentru că, până acum a putut să evite un gând stupid. Un gând care refulat, poate de la-nceputul războiului, a găsit teren prielnic în această foarte lungă misiune izolată. Războinicii nu trebuie lăsaţi singuri, în iminenţa morţii, în prezenţa permanentă a pericolului. Pentru că războinicii sunt oameni, înainte de a fi războinici şi starea naturală a omului este… Ce este, filozofule?

Este, că s-a gândit mereu, minţindu-se pe sine, ameţindu-se pe sine, s-a gândit mereu de ce n-a mers paralel cu calea ferată, să zicem la 10 kilometri lateral, călărind crestele, în afara tirului de artilerie, supraveghind conştiincios triajele, sigur, n-ar fi văzut exact că sunt acolo opt garnituri, ori zece; n-ar fi văzut scamatoria de la Hranice, eventual ar fi trecut fulgerător peste Olomouc şi n-ar fi văzut cele doua batiste albe, în parcul abia înfrunzit, ar fi zburat liniştit, pentru că la 200 de kilometri în spatele inamicului nu mai există nici o ierarhie, nici o autoritate, nici măcar Dumnezeu nu mai există acolo…

Exişti tu, singur la manşă, autocrat discreţionar al bolidului în formă de păstrăv, tu, navigator, pilot, trăgător aerian, observator, personaj multiplicat într-o infinitate de ipostaze, tu Pilotul de vânătoare, tu Destinul, tu începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.

Poate de aceea se simte excelent. A gândit. A fost şi este conştient că, iată, o simplă înclinare pe manşă, conjugată cu această iluzie de apăsare pe palonier şi calea ferată, artileria a.a., trupele, mitralierele cvadruple, moartea în infinitatea ei de forme, totul şi toate rămân undeva în vârful planului stâng, în afara ta, într-un peisaj străin, în care nu eşti decât un martor imparţial la peste 650 de kilometri pe oră…

Sfânta tentaţie… Măr al Evei… Nu se poate spune de biblicul Adam c-a fost un bărbat adevărat. Pe el nu-l cheamă Adam, de aceea revine la verticala căii ferate. Pe dreapta se ridică impetuos coamele care veghează pasul Vlara. La Bojkovice doar un tren cu 4 autoşenilete, 1 „tout terraine” şi poate un pluton de vânători alpini pe un singur vagon platformă.

În adevăr. Nu este Adam. Dar se simte excelent.

Bilnice. În stânga gării. Departe de gară. Un râu. Poate un afluent al Vlarei. Bilnice şi absurdul. În gară câţiva alpini. Unul înalt, atletic, ţine pe umeri ţeava unei puşti mitraliere, îl aşteptau. Trei alpini. Atât. Un peron pustiu, o linie dublata în gară. În mijlocul terasamentului trei alpini. Unul ţine pe umăr ţeava puştii mitraliere. Ochitorul trăgător cocoşat pe patul armei în spatele camaradului său. Încărcătorul alături, în genunchi. Totul pe retină, desemnat până la cel mai mic amănunt. Instantaneu cu trei alpini. Rafala lor. Sunetul metalului sfâşiat. Ropotul des al gloanţelor percutmd metalul. Comenzile? Răspund! Motorul? Merge. Încă, merge. Ştie. Fulgerător, ştie totul. Adio trei alpini deştepţi. N-o s-aveţi nici o satisfacţie imediată. Iată pasul Vlara. Nu poate urca peste creste. Motorul l-a apărat de rafală. Şi ca-n toate poveştile, cel care face scut cu pieptul său plăteşte cu viaţa. Jos? Da, jos! Calea ferată. Râul. Plin de bolovani. Râu de munte. În-Stânga? Munte. Abrupt. Dreapta? Munte. Abrupt. În faţă? Versanţi abrupţi. Păduri. Jos? Bolovani enormi. Râu! În şuvoi alb. Câţiva arini. Calea ferată. Temperatura la ulei?

A urcat cu o zecime de grad. Dar a urcat. Ştie. Pistoanele vor bate nemilos în fisura aceea. Presiunile, exploziile, ropotul de explozii din cilindri vor izbi nemilos cu zeci de mii de kilogram metri în fisura aceea. Trei bravi alpini germani. O puşcă mitralieră şi-atât. Intră perfect în regulile jocului. Temperatura la ulei? A mai crescut cu o zecime de grad? Presiunea? A scăzut cu şapte zecimi. Asta este totul. Să aştepte să se scurgă uleiul din carter. Să se scurgă încet, pervers de încet şi atunci?

Jos, bolovani enormi. Calea ferată. În stânga şi dreapta, imenşi, acoperiţi de păduri, de stânci cenuşii peste care trec umbrele norilor, Carpaţii Albi. Ici, colo, spre creste, pete strălucitoare de zăpadă. Dumnezeule! Un cerb… Un cerb enorm, într-o rarişite. Un cerb cenuşiu roşcat, cu două ciute, într-o pajişte. A fost. Şi-a întors capul spre el. L-a văzut. Instantaneu cu un cerb şi două ciute.

— Alo „Albatros”… Alo „Albatros”… Sunt „Şoimul”. Las mama. Las mama. Mă doare burta. Mă doare burta…

— Am înţeles. Poziţia.

— Careu 34. Careu 34…

— Careu 34.

— Anunţ la timp. Staţi pe recepţie.

— Stau pe recepţie.

Nici-o vorbă în plus. Ascultă şi nemţii. Au să trimeată patrula de alpini cu câini. Mai sunt totuşi cel puţin 50 de kilometri în linie aeriană până la liniile Armatei 1… Temperatura urcă. Presiunea scade. Iată şi sfârşitul.

Înălţime. Acum se poate cere totul. Pentru că se sfârşeşte totul. Vede Vahul. Vede turla din Nemsova, la confluenţa Vahului cu Vlara. Pe şosea? Nu! Trece un autocamion cu soldaţi. Aici. Are 500 pe altimetru. Motorul scoate fum. În carlingă cald. Mai ales la tălpi. Fierbinte. O cocoaşe despădurită. Picaj. Flapsurile. E idiot să scoţi flapsurile cu mâna. Sudoarea îi intră în ochi.

— Gata, comunică la radio.

— Stau pe recepţie… Fii atent… Cu grijă… Aşa.

Îi vine să râdă. De fapt plânge. De umilinţă. Molizi, picior pe stânga, glisat, redresare, filat, trage manşa în burtă, trei butuci răsturnaţi, crengi, puiet de molid, grămadă de cărbuni fumegând, gropi, bufnitură, creeri zgâlţâiţi, bufnitură, o poiană, rădăcini, scrâşnet de metal, taie contactul, uruit, ceva dur frângându-se în jur, izbituri care-l proiectează în chingi, care-i sfâşie umerii şi linişte… De moarte. Chingile. Cupola. Sare din avion… La dracu… Paraşuta… La dracu… Pistolul mitralieră vârât de Stăpân în portbagaj. Trusa sanitară. Seringa… 352…

O masă inutilă de metal… Culcat… Pădure de molid. Şi vântul… Vântul în cetinişuri, alarmant. Vântul, numai vântul. Oamenii nu pot fi confundaţi niciodată cu vântul.