KILOMETRUL 0

— Haide, aviatorule… Au trecut cele 10 minute de somn pe care mi le-ai solicitat.

Pilotul se trezeşte perfect odihnit. Lucid. Împrospătat. Percepe lumea care-i înconjoară, exact, la dimensiuni reale. Un beci, ceva de temniţă subterană, în formă circulară, luminat de trei torţe mirosind puternic a răşină. Pe jos paie. Trei galerii negre, pornind în trei direcţii deosebite. La fiecare galerie, santinele. În umbră. Pe jos câţiva oameni. Un bărbat atletic, cvasiuriaş se ocupă atent cu dezlegarea unui ciorchine de grenade defensive.

— Is O. K. capitaine X, spune atleticul, întoarce spre el o faţă de copil şi le zâmbeşte cuceritor.

— Pentru toată lumea sunt căpitanul X, aviatorule. Te-am văzut undeva. Te ştiu de undeva. Te ştiu de undeva… Evrika! Ai fost vre-o dată în strada Crizantemelor? Ai un camarad, un prieten, pe cineva care-a iubit o prea blondă şi frumoasă suedeză? Ai… Foarte bine… Ce limbă cunoşti? Franceza! Foarte bine… Să-ncepem… Eu cunosc patru… Hello Jim… (vorbeşte într-o engleză nazală, uriaşul zâmbeşte în continuare cu dantură perfectă). Aviatorule bagă de seamă, s-ar putea să-i vezi pentru întâia îşi ultima oară (omul poartă tunică de locotenent german, are crucea de fier la butonieră, vorbeşte când franţuzeşte, când englezeşte, când aproximativ ruseşte. Cei câţiva oameni se strâng în jurul lui şi căpitanul X, foarte robust în tunica de ofiţer german, debordează într-un potop de fraze telegrafice jumătate rostite în româneşte, jumătate în cele trei limbi). S-o luăm ierarhic: locotenentul aviator Gerard Léclerc. Aviaţia lui de Gaulle. La început în grupul de vânătoare „Ile de France” sub Scitivaux… Pe urmă, pilot de legătură cu Rezistenţa. De trei ori condamnat la moarte. De trei ori evadat. Ultima oară cu mine… Ştii. Decolări pe lumina lunii din Anglia. Aterizări în Franţa ocupată. Curieri. Armament. Ordine… Serioja şi Mişa, sublocotenenţi de infanterie, evadaţi de la Barnau odată cu noi… Barnau ăsta este lângă graniţa de vest a Cehoslovaciei cu Bavaria… Ura… Acest foarte grav domn în civil miroase de la o poştă a „Inteligence Service”. Spune că-l cheamă McMurdo. Minte. McMurdo e un nume din „La vallée de la peur” de sir Arthur Conan Doyle, ediţia franceză Robert Leffont, 1939, pag. 37…

Numitul McMurdo, mâini de chirurg, prelungi, unghii pilite proaspăt, obrazul tipic britanic, osos, zâmbeşte binevoitor…

Acelaşi lagăr. Condamnat la moarte pentru uciderea a doi gauleiteri care-l interogau puţin cam aspru după părerea lui. Şi neconform cu statutul internaţional al prizonierilor de război… Şi, desigur Jim şi Bill… Hello Bill! Scoală-te. Levez vous, monsieur Bill. Sergenţii Jim Peterson şi Bill Ross, din „Paratroopers”… Un fel de specialişti în explozibile, cu preferinţe vădite pentru cele mai îndepărtate cotloane ale spatelui inamic. Gestapoul n-a fost de acord cu pasiunea lor. Ei n-au fost de acord cu Gestapoul. O încurcătură întreagă. În sfârşit, gazdele noastre. Domnul Frantişek, atât, Frantişek, profesor de astronomie la Trencin şi camaradul dumitale, sublocotenentul Benesov din „Independent Czechoslovak Air Force, Czech squadron nr. 310”. Şi… subsemnatul. Din B 2. În Franţa. Maquis. Ţară. O misiune în spatele frontului. Lagărul. Evadare… Mâine ne-ntoarcem acasă… Ce ţi-a comunicat „Mesteacănul”?!

— Exact acelaşi lucru!

— Ura! Bate palma. Mi-au găurit coardele vocale, blestemaţii… Abia vorbesc… Hello boys! Mesdames, messieurs! Attention! 22… Ruhe Frantişek! Domnule McMurdo… Schiţa… Ce faci bătrâne, mergi cu noi? E ultima noastră afacere, înainte de a părăsi, cu regret, aceste gazde ospitaliere.

— Mi s-a ordonat de comandantul Corpului, personal…

— Aiurea! Lasă asta… Mergi ori nu? Un depozit subteran. Sute de tone de muniţie pentru toate armele. S-ar putea sa… Oricum. Nu e treaba dumitale…

— Domnule căpitan.

— X… Mor să mi se spună „căpitanul X”. Mister. De zece mii de ori, mister… Treceţi la hartă, domnilor. Noi lucrăm câte doi. „Perechi, perechi îndrăgostiţii stau la masă”… Ţi-l dau pe Gčrard. Helŕs, Gerard! Voulez-vous? 23

— Volontiers, mon capitaine! 24

— X, lieutenant 25.

Râsete înfundate. Domnul McMurdo întinde pe genunchi o schiţă desenată violent în roşu şi albastru.

Misiunile sunt date. Nu există nimeni sub mantaua asta de soldat german, cu o memorie mai veche decât un ceas. A zburat el vreodată la zece mii în cerul irizat de culorile sublimate ale luminii zodiacale? A zburat cineva, aici, deasupra teritoriului ceh şi morav, a comunicat cineva prin radio observaţiile făcute la verticală, a trecut prin ploaie, prin lapoviţă, prin tirul flakurilor, a iubit cineva ziua, bulevardele primăvăratece ale Bucureştiului, a ascultat goarna sunând sfâşietor stingerea? Nu ştie.

Ştie că i-a fost dată o manta germană. O manta soldăţească, aspră şi lungă, cu o ruptură în dreptul abdomenului şi tot acolo, o pată de sânge închegat pe care n-o bagă în seamă, pe care n-a văzut-o, ori pe care a uitat-o. Drăguţul de Jim i-a făcut cadou patru grenade ofensive şi l-a-ntrebat dacă ştie să umble ele. Sigur că ştie… I-au fost date de Frantişek, cinci încărcătoare pentru pistolul mitralieră… Nimeni nu spune nimic, oamenii ăştia tac surprinzător de mult, fiecare însă pare responsabil de un anumit sector bine definit: Frantişek muniţia, Jim îşi trage nădragii în vine, scoate sunete guturale şi, sud nasul lui, la doi paşi, pe vine, îşi face nevoile fireşti, arătându-i fundul ţuguiat de om hrănit cu cartofi.

Nu are sentimentul „inamicului”. De ce dracu nu are sentimentul inamicului? De ce nu-l urăşte cumplit pe cel care-şi leagă nădragii, cu gesturile cele mai fireşti şi obişnuite din lume? Mai şi fluieră, măgarul. O melodie veselă, de cabaret…

Îţi trebuiesc nervi să asişti la toate manifestările neregulamentare ale unei santinele în post. Să nu-ţi ieşi din pepeni văzând lipsa asta de conştiinţă militară? Santinela îşi ridică gulerul mantăii. În sfârşit s-a echipat, îşi încinge centura, îşi ia arma la umăr, vine lângă cireş, spune ceva de un biet Fritz, de felul cum cânta acest biet Fritz la armonică, de acest război murdar, asta o-nţelege exact, îşi scoate tabacherea, aude limpede metalul, simte mirosul de tutun, ceaţa se-nvăluie în fuioare în jurul santinelei, bricheta, o flacără galbenă acoperită în pumni, un obraz; zbârcit prematur, nişte gene lungi, blonde, o fulgerare de-o clipă, un om dintre milioanele care fac războiul, întuneric, ceaţă în fuioare…

— Ah, porcul ăsta de război, Fritz! îi spune santinela cireşului.

Suge din ţigară, ascuns în gulerul mantăii. Îi vede atunci buzele, nările, genele. Doar găvanele ochilor rămân negre, în umbra căştii de oţel, umede. Îi amorţeşte piciorul drept. Simte în carne colţul de piatră care-i macerează pulpa. Brusturii miros greţos a zemuri vegetale… De fapt se supune unui exerciţiu de răbdare. De autocontrol. De fapt nu există nici o limită a putinţei, nici o trecere spre neputinţă, imposibil devine un anacronism, un cuvânt de arhivă, ridicol, cu mânecuţe negre de satin, cu zwicheri şi pâine cu margarină la ora 10, puţind a registru, a conţopist de primărie de plasă, ori poţi totul, ori mori… Mort… împuşcat de la doi paşi de o santinelă care fumează-n post şi care înainte de asta şi-a făcut nevoile sub nasul tău. După ce-ai vânturat cerul (încarcă într-o raniţă tot felul de maşinării necunoscute), iar Bill, rotofei şi scund, oficiază deasupra unor mine, cărora le încearcă amorsele. Serioja şi Mişa ung o puşcă-mitralieră germană.

— Dacă Bill nu ne aruncă în aer, sper să facem treabă bună, spune căpitanul X… Hello, Benesov! Hai să mirosim ce-i pe-afară… Până la ora 01.35, somn şi program de voie, aviatorule… Fii atent. Gerard abia aşteaptă să-ţi facă o lecţie de istorie contemporană… Allez donc, Gerard! Arivederci, amici!

— Este de-un umor inepuizabil… îl cunoşti?

— Nu!

— L-au adus nemţii la Barnau, aproape mort… L-au torturat incredibil… în trei zile a-nviat. În a patra noapte am evadat toţi cei condamnaţi la moarte pentru sâmbătă dimineaţa. Adică noi. Am ales varianta frontul de est, pentru că, zicea el, înaintează în proporţie geometrică, faţă de cel de vest care rămăsese la cea aritmetică…

Înalt, suplu, cu trăsături energice, adânci, ochi de un albastru translucid şi gene de fecioară, locotenentul Gerard Leclerc îl cucereşte spontan.

— Ça va! ai să vezi! Pilot de vânătoare?

— Da!

— În luptă aeriană?

— Nu! Am executat o recunoaştere îndepărtată.

— Merveilleux! 26

Îi strânge mâna. Îi clipeşte conspirativ…

— Planurile lui X sunt de-o simplitate copilărească. Ai să vezi! Ai să vezi! E singurul care poate vorbi cu noi toţi. Îl iubim mult. Chestia cu noi, care-o să schimbăm santinelele când au să atace partizanii corpul de gardă, e şarmantă. Totul se rezumă în a trage tu întâi. Asta trebuie neapărat s-o faci. Ai uitat că eşti un pilot de vânătoare?

— Aproape.

— Uită de tot… Toată chestia stă în asta… Să tragi întotdeauna primul…

Rămâne cu ochii larg deschişi într-o lume atât de îndepărtată, încât îl lasă singur. Paşi. Apare căpitanul X. Îşi scoate easca germană pe care sunt pictate deasupra tâmplelor, două scuturi albe traversate de două fulgere negre. Mai exact emblema S. S. Împinsă spre metaforă, şi Wothan.

— Tot secretul constă în a le descoperi oamenilor, propriile ior posibilităţi. Gerard este un specimen superb al nobilimii franceze de la valea Loirei… Nu-l cheamă Lčclerc decât în Rezistenţă. Probabil că are să-şi păstreze numele ăsta şi pe urmă.

Îi spune Franţei – Doamna noastră. Vorbeşte de ea, ca de-o amantă. I-ai citit discursul lui de Gaulle? Perfect… Are să lupte ca un diavol… De ce nu spui om al lui Dumnezeu că n-ai mâncat nimic?! Mişa… O conservă… Voi dacă nu vă culcaţi, îl chem pe Frantişek să vă bărbierească. Mişa e ministrul Aprovizionării… Serioja deţine portofoliul Transporturilor… La el în Donbas se laudă că e mecanic auto… E-n stare să-şi descalţe cizmele, să le prindă cu şuruburi pe o copaie şi copaia s-o ia din loc cu tracţiune de 15 H. P… Tinere domn, eşti servit din rezervele speciale ale Wehrmacht-ului. Biftec… Jambon… Pâine de război. Ne găsim la nivelul doi al unei fortificaţii ţărăneşti, cunoscută de domnul Frantişek, arheolog amator înainte de război… E limpede. Partizanii atacă baraca gărzii. Patruzeci de rezervişti… Pe unul din ei l-au spânzurat azi-dimineaţă… Se pare c-o ştersese către casă. Pe alpini i-a atras în trecătoare… I-ai văzut? Singura trupă adevărată. Manevră clasa întâi. După acţiune trecem în gară. Ocupăm loc în tren. Jim şi Bill au să se ocupe puţin de pod. După ce trecem, bineînţeles… Avem un loc excelent de aterizare la 5 kilometri dincolo de Trenč. Tepla… Îmi pare bine că te-am cunoscut, aviatorule… Hai să-i ardem un pui de somn. Treci cu spatele la mine. E al dracului de umed în hruba asta de şobolani… M-am săturat. Abia aştept să fac o baie fierbinte. Să-mi tai bătăturile. Noapte bună.

Noapte bună! Bonne nuit! Good night! Horoşaia noci!

Noapte bună copilul mamii! Sau, noapte bună iubitule! Sau, noapte bună dragule! Sau, noapte bună omule! Casa, grădina, greerii ţârâind, ori luna în ferestre, ori cireşii înfloriţi, ori vântul în coroanele pinilor, ori valurile mării, ori Loira şuvoind printre castele de basm, ori Oltul susurându-şi apele sub Cozia, ori Volga imensă, leneşă, poleită de lună, ori Missisippi cu toate amintirile lui Mark Twain, ori Tamisa sub valurile de ceaţă străvezie deasupra cărora se ridică sumbru Turnul Londrei – Doamne, Dumnezeule ce puţine lucruri ştim despre lume, Doamne Dumnezeule cum aş vrea să bat cu piciorul toate continentele, să văd, să-nţeleg, să mă topesc în fiecare zi! De unde sunt Jim şi Bill? De unde enigmaticul McMurdo? Ce pat le poartă urma umerilor?! Doamne, e umed în hruba asta de cetate ţărănească. Uite-l pe Frantişek, are fruntea boltită, privirea tristă, de om foarte-nţelept, Frantişek scoate dintr-un sac de muniţie o carte, asta este înnebunitor de neverosimil, vine lângă Gerard care se ridică într-un cot, îşi pune degetul la buze în semn de tăcere, arată spre cei adormiţi, Frantişek se aşază sub torţa de răşină, deschide cartea cu scoarţe tari, legate în piele şi el recunoaşte în germana cursivă pe care-o citeşte Frantişek, pe Faust al lui Goethe…

Rând pe rând bolţile de cărămidă mucedă se deschid, el este de-o puritate eterată, a părăsit mantaua germană sfârtecată şi pătată de sânge în draptul pântecului, a părăsit-o uşor, fără vreun regret vizibil, fără să-îl doară vreo amintire, foarte conştient că rămânând în ea nu va putea-nţelege lumea decât până la mânecă, ori până la guler, ori până la poalele pline de noroi închegat, ce straniu să te limitezi o veşnicie la atât cât poţi cuprinde cu cele cinci simţuri, dumnezeiască senzaţie în spaţiul astral, în lumea asta a nopţii de aprilie, care se neagă pe sine, construindu-se pe sine – vârfurile strălucitoare ale Carpaţilor Albi, luna, feerică, o masă nesfârşită de vârfuri, recunoaşte Vosgii şi Omul, vârfurile din Schwarzwald şi Alpii Tessin, Balcanii şi Pindul, Apeninii şi pe măsură ce se ridică în spaţiile fluide, de-o culoare inimaginabilă, vede Sierra Morena, apele lutoase ale Guadalquivirului şi turlele Cordobei;

— Cât e ceasul, măi?

— 03,15… Haidem… Psst. Taciturnule! Deşteptarea! Gelule! Şurub… La înviorări…

Ies toţi patru în zăpadă, chiloţi şi cizme de zbor, fac un tur de încălzire, e noapte neagră şi 25 februarie, trebuie să-nsoţească asalt-picajul la atacul cotei 378 N. Zvol. Slatina, ei, ceilalţi se mişcă în conţinutul lor obişnuit, ţopăie şi se freacă cu zăpadă, el râde, ţopăie şi se freacă de asemenea cu zăpadă, dar asta nu-nseamnă nimic, pentru că, de aici, vede şi ştie totul, ca şi când s-ar conţine în originea tuturor lucrurilor. De aceea nu se miră când vede dedesubt Armata 4-a română pe bazele de pornire la asalt. Nici când începe artileria să arunce în aer pământul, până la straturile lui de Sigma, exploziile se văd de la bord multiplicate în serii nesfârşite, asalt-picajul trece prin explozii, avioane, avioane, fulgerător peste zăpada neagră, ori roşie, ori fumurie, cu tunurile, cu bombele, cu mitralierele, acolo sus unde pluteşte el se aud doar cântecele de moarte ale sufletelor, şi-n căşti – ah, decolare, însoţire, atac la sol, colimatorul pe tancuri, pe oameni, pe ambrazurile cazematelor, redresare, ranversare, picaj, foc cu tot armamentul, zbor la bază, alimentare cu benzină şi muniţie, decolare… Până aici sus

— Urrra, şiruri lungi, negre, firave, infanteria, zăpadă fumegândă, cratere, cratere, infanteria şi-atunci în căşti:

— Atenţie! Vânătoare inamică… Regruparea!

Me 109 G6 şi Fw 190s, în formaţii dense, din cer, deasupra lor, poate ei sunt la Očova, poate la Lieskovec, ori la Zolná, au fost acolo, pentru că, acum sunt pretutindeni, de la sol la 4000, într-un carusel pe zeci de direcţii, pe spate, în redresare, în jumătate de ranversare, dar mai ales în viraje strânse până la ameţeală, tot cerul până dincolo de Steaua polară vibrează, tot cerul până-n barba lui Dumnezeu e răscolit de urletul motoarelor, viraj, glisadă, un „Fw 190s” – foc şi sufletul lui îi vine aici alături, e un suflet foarte blond şi sportiv, juca în echipa de rugby a diviziei „Siegfried”, centru atacant, aici n-a ştiut să se plaseze vizavi de univers, apoi glasul lui Dârjan… Adjutantul Dârjan.

— Sunt lovit…

Un avion, un „Me 109 G6” cu cocardă tricoloră degajează din luptă într-un viraj splendid cu trenă de flăcări şi fum. El ştie, pentru că se conţine în esenţa lucrurilor. Şi cu toate că ştie, împietreşte, pentru că Dârjan devine el însuşi esenţa acestei zile de 25 februarie 1945, atunci când, lovit, însângerat, se răstoarnă pe-o aripă şi prinde în colimator ambrazura unei cazemate încă vii, atunci când, el însuşi viu şi fremătător, tânăr şi lacom de propriile lui clipe, putea duce avionul dincolo de linia de foc, Dârjan pică într-o trenă de flăcări şi fum, pilotând avionul spre istorie – ce retoric sunteţi domnul meu, îi spune pilotul „Focke Wulff-ului 190s”. – am murit şi eu cu cinci minute înainte, dar nimeni nu-mi garantează un capitol, undeva, aici, în lumina asta spectrală… Gute Nacht, mein Herr! 27

— Aviatorule! Aviatorule! Haide dom'le, ce dracu! Dormi de parc-ai pleca în voiaj de nuntă, locotenente!

Jim îşi trece peste umeri curelele raniţei plină cu maşini infernale. Îi zâmbeşte copilăreşte. Îl bate pe umăr. Pilotul îşi simte măruntaiele…

— Dacă continuă cu semnele astea de amiciţie, mă face indisponibil, îi şopteşte lui Gerard.

— Achtung! comandă căpitanul X.

Opt soldaţi germani îşi trec automatele la piept. Frantişek şi Benesov, pilotul cehoslovac, sting torţele călcându-le sub tălpi. Închide ochii. Se aclimatizează cu întunericul. Cu un gest mecanic, aici lipsit de orice semnificaţie, îşi consultă cronograful.

Ora 01.40.