3

— Pe Sfînta Fecioară din Tarbes, dragul meu Jean, nu ţin minte nici un citat din întreaga istorie a citatelor celebre, care să rivalizeze cu fraza spusă de regele nostru în acea celebră zi de 22 martie 1594 la poarta Saint-Denis. „Recommandez-moi ă voire maître, mais n'y revenez plus". Sau poate este cineva, pe aici, prin preajmă, care nu este de părerea mea ?

Baronul Louis de Vic-Fezensac, scund, atletic, cu pletele frizate proaspăt, cu bărbiţa şi mustăţile potrivite şi date cu ulei parfumat, îşi fixează ochii foarte albaştri, aproape străvezii, asupra insului îmbrăcat în negru, slujit de un fel de diacon pe jumătate hidalgo, sau de un hidalgo pe jumătate diacon, care îşi devoră porţia de clapon, fără să-i dea nici o atenţie. Ba dimpotrivă. Insul pare că se înveseleşte brusc şi spune într-o spaniolă atît de limpede amestecată cu dialectul francez vorbit în sud, încît baronul vede roşu :

— Pioase fra Angelico, nin)ic mai lamentabil pe lumea asta decit un sperjur. Atunci cînd sperjurul ajunge să cumpere un regat, sfîrşitul lumii este pe-aproape. Deci, să onorăm masa căpitanului nostru şi să bem, atîta vreme cît păcatul acesta capital nu ne-a atins sufletele.

— Amen! spune diaconul-hidalgo, posesor al unei spade uriaşe cu două tăişuri.

— Tipul are umor, baroane, spune vesel cavalerul Jean de Mirancle...

— Asta nu-l scuteşte de o bună lovitură de spadă...

— Să fim prudenţi. Nu ne găsim la Paris. Binefăcătorul nostru ne-a recomandat moderaţie. Simt cum încep să mă mănînce palmele şi mă, rog Domnului să mă ungă cu harul răbdării. Dacă mă gîndesc bine, omul în negru îşi vedea liniştit de claponul lui, cînd tu, Louis, l-ai provocat. Şi pe onoarea mea, a răspuns ca un adevăjat gentilom. Asta nu mă împiedică să aprofundez tactica după care să-l trimit la Dumnezeul lui catolic, tăiat în felii subţiri, presărate din belşug cu sare.

Cavalerul Pierre de Mirande, măreţ in costumul lui pe jumătate de muşchetar, pe jumătate de spahiu, domină cu statura de uriaş grădina-locantă printre mesele căreia se mişcă mlădios, parcă răspunzînd unor ritmuri auzite numai de ele, ospătăriţe tinere, gătite cu brăţări şi salbe după moda din vechea insulă Lesbos.

Smerite fra Angelico, mi se pare că dona Isabela va avea de lucru cît de curînd. Sper ca slujnicii sperjurului să aibă gentileţea de a mă lăsa să-mi termin pieptul de clapon. Umple-mi cupa cu această licoare divină. Pe adevărata cruce a lui Hristos, domnilor ! Beau în cinstea celui care va simţi cel dintîi, sărutul donei Isabela... Vă avertizez că va fi cel dintîi şi cel de pe urmă sărut, pe care ilustra doamnă vi-l oferă cu graţie.

Cavalerul în negru se răsuceşte spre masa celor trei gentilomi francezi şi atunci se întîmplă mai multe lucruri in acelaşi timp. Baronul Louis de Vic-Fezensac, care vîs- lise pe galerele lui Saladin Chiorul, împăratul Cyclade- lor, participant la răscoala robilor condusă de căpitanul Mîrzea al tighecenilor domneşti slujind voievodului Mihai al Ţării Româneşti, vede cum manşeta din dantelă de Andaluzia lunecă uşor pe dreapta spaniolului,'» atunci cînd ridică pocalul şi cum, oroare, descoperă semnul lăsat la încheietura mîinii de belciugul" de fier care se aplică robilor creştini, vîslaşi pe galerele piraţilor barbareşti. Cavalerul Pierrede Mirancle observă că stînga spaniolului este amputată de la încheietură, mina fiindu-i înlocuită cu un fel de pumn din argint, terminat cu un cîrlig. Se aude răpăitul mărunt al unor dairale şi tamburine, în grădina locantei se curmă toate murmurele, dealtfel cuviincioase, cu toate că la mese stau bărbaţi ciudaţi, îmbrăcaţi într-un amestec pitoresc de piese de îmbrăcăminte, pălării franţuzeşti cu cioc, cui d'assiette cu pene de fazan, gulere valoneze, tunici muschetare, pieptare din piele, pourpoint-uri din catifele verzi şi portocalii, cu fireturi din fii* de argint, veste şi laibăre morovlahe, din pănură albă, tichii şi fesuri cu ciucuri negri, basmale de matelot, roşii, totul ca într-un Vavilon vestimentar, unii cu figuri crîmpoţite de fier, crunţi, neguroşi, părînd mai mult spadasini de. profesie, decît neguţători sau meseriaşi sau nobili. Este de fapt un amestec eterogen şi democrat de mateloţi şi gentilomi, de oameni de arme şi neguţători, care la sunetul aţîţător al dairalelor amuţesc şi se întorc spre terasa locantei scăldată în lumina dulce, zmeuriu-albăstruie care cade peste Cornul-de-Aur. ] Cavalerul Jean de Mirande nu dă nici o atenţie terasei < care pare să-i fascineze pe consumatori, toţi numai bărbaţi i şi care înregistrase cu ochi de cunoscător frumuseţea ] stranie a ospătăriţelor, ca şi discreţia lor, ca şi lipsa ; de agresivitate a consumatorilor, mai curînd curtenitori - cu oarecare umilinţă, decît vulgari. El inventariază lacom ] arsenalul purtat de bărbaţii prezenţi, de la spada straşnică 'î „au Mascaron" la sabia curbă de Damasc cu garda în I filigran de argint şi teaca din piele ferecată cu argint I bătut în peruzele ; de la hangerele-bijuterii, operă a arti- 1 zanilor orientali, la stiletele florentine şi' veneţiene ; de i la pistoalele cu cremene la cele mai moderne produse 1 ale atelierelor englezeşti, pistoalele cu cocoş ; arsenal \ punînd în valoare acel dar pervers al omului epocii, care' | împrumută uneltelor dătătoare de moarte, harurile sublime ale artei, cum ar spune prietenul său şi al rege- ! lui, Agrippa d'Aubign£, literatul hughenot la care 1-a j cunoscut pe acel fără egal Pierre de Bourdeille, seigneur de Brantome, autor al vieţilor oamenilor iluştri şi ale marilor căpitani, precum şi indiscret cronicar al vieţilor femeilor ilustre şi femeilor galante, nu se ştie de ce altfel ilustre, decît prin galanterie. Vederea panoramei fascinante a Cornului de Aur şi dincolo, a Istanbulului, cu minaretele lui albe filigranînd cerul de lapislazuli, îi reaminteşte brusc Parisul şi pe dulcea lui amantă, micuţa contesă Mărie de Saint-Remy, nepoata sîngerosului asasin al hughenoţilor din Guyenne, Montluc. Gîndind la farmecele amantei sale şi la stratagemele delicioase folosite pentru a scăpa de supravegherea bravului conte de Saint-Remy, la felul cum se deghiza în florăreasă, ori în soldat, cavalerul Jean de Mirande observă cum un bărbat înalt, înfăşurat într-o pelerină azurie, cu o legătură petrecută peste ochiul drept, cu barba frizată, scoate de sub pelerină o lunetă şi cercetează lacom Cornul de Aur. Urmărind cu privirea direcţia lunetei vede un galion zvelt acostînd la unul din cheurile portului Galata printr-o foarte spectaculoasă manevră de vele. Grădina locantei este etajată în terase pe panta abruptă care urcă din Tophane spre Galata Saray. Trepte din piatră păstrînd urmele scoicilor unesc terasele între ele. O bordură din aceeaşi piatră poroasă îmbibată de scoici mărgineşte firul unui pîrîu care cade din cascadă în cascadă, pînă în bazinul cu peştii vii, avînd pe margini harpoanele cu care clienţii îşi prind singuri saramura sau plachia rîvnită. Pergole de lemn ţesute cu glicine şi caprifoi alcătuiesc o boltă vegetală în care ciripesc păsările. Pergola ultimei terase dincolo de care se ridică zidul clădit poate din piatra fortificaţiilor genoveze este formată din viţă de vie înflorită. De aici coboară peste grădină un parfum suav, care predispune la poezie şi abandon. La o masă din lemn doi bărbaţi îmbrăcaţi în negustori levantini descojesc portocale şi le storc într-un pocal cu rachiu de anason.

— N-am putut prinde porumbelul, Doamne fereşte, spune bărbatul înfăşurat într-o manta verzuie, tocită, căreia i se vede urzeala.

— Oricum, „Libertatea" tot va fi lăsată la apă, mormăie al doilea bărbat, care, cu toate că amiaza duminicii de mai este caldă, poartă un veston gros, din stofă liovenească, tivit cu blană de vulpe.

— Numai dacă între timp, Doamne fereşte, nu ia foc de la vreun trăsnet, Doamne fereşte, de la vreo barză care scapă tăciunele din plisc, Doamne fereşte, cine-o poate şti ?

— Taci !... Iată-l pe „il capitano".

— A auzit chemarea Loredanei, blestematul şi, Doamne mă fereşte de Antichrist, spune pe rumînie cel cu mantaua verzuie... M-am săturat de pribegie, Doamna fereşte, şi de mîncat din blidul milei... Acasă- or fi înflorit salcîmii, Doamne fereşte ?

Pe terasa din mijloc apar doi bărbaţi purtînd cizme galbene fără pinten, săbii scurte de abordaj agăţate la lente late din piele roşie închise cu paftale de argint, brîie albăstrii din mătase, strînse peste tunicile azurii şi pe cap căciuliţe ciudate, din catifea veneţiană tivite cu pîntece de jder. Cînd cei doi se aşază, tamburinele nevăzute îşi îndesesc ritmul şi pe terasa locantei se iveşte o femeie înaltă, cu forme voluptoase, purtînd părul roşuJ arămiu într-un conci ridicat în creştetul capului strîrjj intr-o eşarfă tutunie de sub care bucle răsucite savant îi cad pe frunte şi pe gîtul alb, arcuit graţios din gulerul tivit cu strafuri din argint. Rochia lungă, din catifea tutunie îi îmbracă umerii rotunzi, urmîndu-i cu graţie savantă linia mijlocului şi a şoldurilor, ca să cadă în falduri şi volane peste papucii ţesuţi cu fir de aur. Corsajul, despicat „en penseron" pînă la cingătoarea din piele bătută cu pietre strălucitoare, lasă să i se vadă dantela care-i mînglie sînii plini. Femeia se apropie de balustrada din lemn a terasei. I se văd degetele lungi, unghiile lăcuite, buzele carminate, obrazul dat cu pudră de iris, ochii adînciţi cu pastă verzuie. Este o femeie de o frumuseţe sălbatică, lumina zilei o împodobeşte straniu, ca şi cînd femeia ar avea capacitatea s-o absoarbă şi s-o reverbereze mai apoi tandru şi misterios, ca pe-o aură. Cei doi bărbaţi abia aşezaţi la masă se ridică şi, scoţîndu-şi căciu- I liţele, se înclină adînc.

— Bună ziua, Loredana Brocca, spune unul dintre " bărbaţi în levantină.

— Fii binevenit la noi, căpitane, răspunde femeia cu un glas puţintel aspru şi răguşit ; dar care conţine o ' muzică ascunsă, un fel de sonoritate melodioasă, de lăută.

— Bună ziua, Loredana, spun mesenii într-un cor de glasuri bărbăteşti.

— Bună ziua, vitejilor.

Femeia se înclină uşor spre bărbaţii ridicaţi în picioare. Apoi se retrage cu mers unduitor, de regină.

— Şi eu care-am confundat această monastire, cu o tavernă, spjane înciudat baronul Louis de Vic-Fezensac... Spaniolul este un fost galerian, asta scutindu-l de obo- j seala de a o mînui pe a sa dona Isabela. Patroana tavernei se arată a fi o principesă, bacantele nişte nobile doamne şi totul un plictis nebun. Domnule spaniol, i-aţi prea- cucernicul scutier şi, pe legea mea, nicăieri nu vei fi mai bine primit decît la masa asceţilor care sîntera... Baronul Louis de Vic-Fezensac la ordinul domniei tale !

Baronul face o reverenţă curtenitoare :

Chiar dacă don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera, comandor al Calatravei, nu apreciază fraza regelui vostru hughenoto-catolic, adresată trupelor spaniole care părăseau Parisul în care regele meu o voia regină pe infantă ?

— Milledieux !

Pe Sfînta Fecioară din Tarbes !

Omul trebuie despicat în patru.

Cunosc această bravoure paradeuse ă la frangaise...

Pe Madonna. O vreţi pe Isabela, goală, sau îl vreţi pe don Pedro...

— ...Perez de Hispaniola-Figuera, îmbrăcat, ce dracu, nu am dobîndit chiar pînă într-atîta obiceiuri musulmane.

— îmbrăcat şi însetat !

— Să ne mutăm la masa gasconilor, prea cuvioase escudero mio.

— Să ne mutăm, stăpîne.

Totul se face cu gălăgie, zăngănit de săbii, ocheade aruncate ospătăriţelor-călugăriţe, nu fără ca Jean de Mirande să observe cum omul cu lunetă (acum şi-o strecurase din nou sub pelerină) îi spionează şi, se pare, înţelege destul de bine ce vorbesc. Baronul de Vic-Fezensac ridică pocalul cu vin generos de Chios în sănătatea tuturor gale- rienilor salvaţi din ghearele piraţilor musulmani şi trăitori chiar în inima împărăţiei lui „Grand Turc". La al doilea pocal ridicat în numele toleranţei al cărei port-stindard este regele Henric IV, spre deosebire de fc*naticul ranchiunos Filip II, se află în mare povestea fiecărui nobil domn aici de faţă. Bătînd cu garda spadei cumpărată din- tr-o dugheană de armurier din bazar, Kapeli Qarsi — pe o parte din avansul din solda lunei mai, plătită de casierul Companiei „Bîrlădeanu şi Fiii" —, cavalerul Pierre de Mirande cere să afle taina vieţii noului său prieten, pe care Jean de Mirande îl apreciază ca pe un hidalgo sărăcit de fanteziile ambiţioase ale regelui său ; viteaz şi încăpăţînat, mîndru şi rău de colţ. Baronul de Vic-Fezensac vrea să ştie de ce şi-a trecut în titlu numele insulei Hispa- niola, dacă a fost în Lumea Nouă şi unde şi-a pierdut pumnul stîng. La rîndul său, don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera vrea să ştie ce căi ale destinului au urmat cei trei gasconi, vizibil jumuliţi, vizibil scăpaţi nu de mult din ghearele şefilor de echipaj de pe galerele păgînilor, a căror piele miioase încă a năduşeală şi a lovitură de bici, deci a sînge închegat şi a rană dezinfectată cu urină. Apreciază faptul că noii săi prieteni au frecventat asiduu băile turceşti, adevărate binefaceri pentru bărbaţi ca ei, fără ca acest tratament să-i mîntuie de mirosurile de galerieni, intrate adînc în trupurile lor. Dacă nobilii gasconi au o taină sau un jurămînt, care le interzice să vorbească, don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera nu insistă, legîndu-se de ei prin ceea ce au avut comun în vieţile lor : galera. La acest discurs al nobilului hidalgo gasconii răspund : milledieux, pocapdedieux, pe barba sfîntului Anton, pe sfînta Fecioară din Tarbes, jurînd că sînt liberi de orice jurămînt, că de fapt au o poftă nebună să jupoaie de vii pe toţi spaniolii din lume, în afara celor doi prezenţi şi că, ei fiind trei, pot asculta mai reculeşi povestea vieţii celor doi şi că, oricum, ei sînt gazdele, aşa că cinstea de a începe această agapă a confesiunilor revine de drept şi de fapt lui don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera, comandor al Calatravei.

— M-am născut în Ţara Băştilor, în apropierea locului unde s-a născut Ignaţiu de Loyola şi în anul morţii lui, îşi începe povestirea don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera, în vreme ce pe apele azurii ale Cornului de Aur se vede lunecînd ca în vis un caic aurit, cu tendă din purpură, acoperit cu flori, înconjurat de zeci de caice mai mici de pe care se ridică spre locantă valurile cînd melodioase, cînd ascuţite ale unei melodii orientale plină de nostalgie.