4

— Dragostea, familia, averea sînt lanţurile — ut ita dicam — ca să zic aşa, care leagă libertatea la spiritul comun, grosier, nedemn de o iniţiată, principesă. în numele lui Arheus — forţa vitală a cărei stăpînă sînteţi, purificaţi-vă ! Renunţaţi să vă duceţi la Viena. Horoscopul mi-a lămurit misterul acestui drum. Nu de dragul libertăţii popoarelor îl faceţi ! ll faceţi de dragul unui bărbat. Blasfemie, principesă ! Cînd soarta a făcut din voi o iniţiată !... Cînd aveţi aici marii magiştri ai sufiţilor L. Cînd aveţi aici firele care leagă toate nemulţumirile Orientului, cu toate intrigile Occidentului!... Cînd puteţi influenţa femeile lui Mohamed, vizirii şi paşalele, cînd arhonţii vă stau la picioare, cînd... Imo pectore — din inimă, principesă, rămîneţi !...

Mărgărita Basarab ascultă distrată cuvîntarea plină de patos pe care doctorul Medio — „magister in artibus, pele- rinus universalis", — o ţine alergînd de colo colo prin scriptorium, sub privirea ironică a Voicăi Bîrlădeanu. Voica nu are nici urmă de har pentru Scientia mutatio- num — acea ştiinţă a transformărilor conţinînd chimia şi alchimia — nu poate fi medium pentru transmiterea mesajelor mantale, nu are nici o aplecare spre artele frumoase sau spre matematici, după cum studiul operelor lui Phi- lipus Aureolus Theophrastus alias Theophrastus von Hohenheim, alias Paracelsus, ucenicul lui Nicolo Leoniceno din Vicenţa şi magistrul necontestat al doctorului Medio au lăsat-o rece pînă la limita de jos a indiferenţei, adică pînă acolo de unde începe ura. încuiată de doctor Medio în scriptorium, avînd drept interlocutori „Volumen Para- mirum, sau „Astronomia Magna" sau „De feliei libera- litoteale numitului Paracelsus ; ori Plutarh, ori Aristo- teles, ori Euripide, ori Sofocle, Voica deschidea ochetele ferestrei, lega scara din mătase de piciorul mesei, cobora în curtea interioară şi ajungea într-un suflet la şantier, acolo unde clocotea viaţa, unde veneau pînzarele încărcate cu trunchiuri de brad de la Dunăre, trăgînd după ele plutele cu zeci de trunchiuri de brad şi molid roşu. unde caicele descărcau mărfurile aduse de caravanele sosite din Orient pe celălalt ţărm al Bosforului, unde cioplitorii în lemn fasonau chilele şi coastele navelor noi, unde mirosea a catran fiert, a aşchii de brad, a seîndură de stejar pusă la uscat, poate de zeci de ani, stive uriaşe din seîndură de stejar ; acolo răsunau cîntecele ţapinarilor, strigătele meşterilor dulgheri, îndemnurile edecarilor şi ale vâslaşilor liberi de pe mahune, acolo pescarii veneau cu bărcile lor pline de peşti argintii, totul era acolo viaţă şi culoare şi tinereţe, pe cind aici ?

Principesa Mărgărita priveşte visătoare la florile albe de liliac care se leagănă uşor în briza parfumată a înserării [ duminicale. De la plecarea căpitanului Mîrzea la îlrgo : vişte şi de acolo la Viena, în slujba voievodului — a avut vreme să-şi hotărască destinul. Poate destinul ei s-a hotărît din clipa cînd s-a ambarcat pe Albertvna spre a-l însoţi : pe Mîrzea în aventura egeeană, menită să dezlege o parte - din ghemul intrigilor care se ţese la Istanbul în jurul voievodului. Spune în gînd „voievodul", fără nici o urmă de patimă, cu toate că a iubit pătimaş visele lui de libertate, patima lui pentru aceste vise, demnitatea lui bărbată, nebunia lucida a planurilor lui care cuprindeau sub aripile lor uriaşe Balcanii, refacerea imperiului Bizantin şi la Dunăre, renaşterea Dachiei străvechi sub un singur schiptru şi sub o singură sabie... Iubise nebuneşte visul bărbatului mai presus decît pe bărbatul însuşi. Bărbatul îşi cioplise slava cu sabia, stătea în scaunul lui voievodal înconjurat de curteni şi diplomaţi, avea soţie şi copii, vechea lui amantă Tudora îi rămăsese credincioasă şi pe firmamentul curţii apăruse o nouă stea, Velica Genga, fosta soţie a lui AronVodă al Moldovei, fiica marelui vornic Ivan Norocea, şi actuala soţie a unui italian, favorit al principelui Sigis- mund Bâthory. Iscoadele ei şi iscoadele lui Mihnea Turcitul, iscoadele Divanului, ale haremului, ale paşalelor, ale lui Alexandru cel Rău, ale altor rîvnitori la tron aduc veşti şi ea află, cumpără sau vinde veşti, după necesităţile domnului de la Tîrgovişte, rămas undeva, într-o amintire de tinereţe, cînd se plimbau cu caicul pe Bosfor. Mihai era neguţător, cînta cu glas de bas cîntece de alean, Nichi- for Parasioş recita poeme eroice compuse de el însuşi şi Radu Nanu Păcurar stătea neguros la cîrmă, nevisînd altceva decît autonomia chefalohoriilor morovlahe şi unirea lor cu Ţara într-un nou imperiu ca al Asăneştilor, pus sub schiptrul voievodului. A fost vremea planurilor măreţe, cînd între două intrigi şi două negoaţe, Andronic Cantacu- zino, din stirpea împăraţilor, o voia împărăteasă a acelui Bizanţ fantast, trăitor doar în visele lor, aşternîndu-i la picioare bogăţiile unui descendent imperial, strînse sub împăraţi ai casei Osman, cuceritori ai fostului imperiu şi stăpînii lui necontestaţi.

Pe urmă un bărbat în carne şi oase, slujitor al bărbatu- lui-vis, şi-a pus viaţa pentru ea, a luptat cu arma în mină pentru ea. făcînd-o să audă murmurul vîntului în crengile de liliac, să înţeleagă sensul amurgurilor şi nesfîrşita bucurie a răsăriturilor, smulgînd femeia din asceza ei fanatică şi redînd-o rosturilor ei fireşti. Doctor Medio îşi trage uşor piciorul drept : are chip satanaelic, cu nasul coroiat căzînd peste mustăţile lungi, înţepenite cu sacîz, bărbi fă neagră de ţap, sprîncene sîrmoase, negre, frînte în unghi drept, fruntea gălbuie roasă de calviţie ; poartă un fel de anteriu roşu, culoarea doctorilor în medicină, anteriu care la nevoie poate fi luat drept pelerină şi ca o sfidare adusă legilor musulmane un pantalon bufant „haut-de^chausses" verde, culoarea Profetului, asortat cu o timică de un verde închis, culoarea cojii de nucă, tunică încheiată la gît cu un guler tjraise" dintr-o mătase de un alb dubios, festonat, care-i ţine capul ca pe tipsie. Este înalt, uşor adus de spate, face să-i zăngăne sabia amărîtă, poartă ciorap din tricot roşu şi pantof de lac încheiat cu catarămi mari argintate. Este medicul, dascălul şi chimistul Casei „Bîrlădeanu şi Fiii", ştiindu-se despre el că a scăpat de rugul Inchiziţiei abjurîndu-şi credinţele ştiinţifice, că este un „homo universalii, fără să-şi revendice altă patrie decît libertatea absolută pe care se pare că a găsit-o în chiar inima imperiului autocrat al sultanului.

Doctor Medio îşi pledează propria lui cauză. „Singurele „mistere" pe care le poate oficia sînt cele legate de facultatea Mărgăritei de a recepţiona mesajele mentale transmise de iniţiatorul ei, Hidayet Riza Han, şeic şi emir în vechiul sultanat de Iskenderun. O asistă cînd are stări de transă. Nu este un iniţiat-, ci un adept al lucrurilor şi remediilor naturale, un materialist care atunci cînd nu înţelege, spune filozofic că ceea ce astăzi i se pare de neînţeles din pricina nepriceperii lui, mîine i se va dezvălui în profunzimea adevărului nevăzut, datorită progresului pe care însuşi 1-a făcut în cunoaştere.

— Opreşte-te, prietene, spune principesa Mărgărita, am fotoliul adînc de Voroneţ. Hotărîrea mea este luată. Ea mă slujeşte, slujind deopotrivă libertatea şi „Casa" care ne adăposteşte cu atîta generozitate. Invaţ-o pe Voica să tămăJ duiască rănile de sabie şi de plumb. Este singura ei prijj cepere. Şi acum lasă-ne singure. Avem de vorbit ca între femei.

— Cînd plecaţi, principesă, întreabă mortificat doctor Medio.

— În zori !

— Atunci, pe niciodată, spune sumbru omul satanaelicl şi prosternîhdu-se, iese livid, strîngîndu-şi spasmodic nenorocita pălărie franţuzească cu cioc, care nu se asortează cu nici una din piesele lui vestimentare.

— Te iubeşte nenorocitul, spune Voica-Ilinca, sare de pe scaunul florentin şi se aşază pe covor, la picioarele! Mărgăritei, culdndu-şi capul în poala rochiei veneţiene dirj catifea vişinie. Ea însăşi o iubeşte straniu pe Mărgărita, pel jumătate ca o soră, pe jumătate ca un amant, este geloasăl pe afurisitul de tătar Mîrzea care i-a furat-o şi în acelaşi! timp se bucură pentru Mărgărita care se ofilea aici, nepri-l mind dragostea nimănui, cu gîndul la iubitul ei de cugetj Mihai Voievod, acel bărbat uriaş, venit mereu de undeva din lume la „Casă", care-o sălta pe genunchi pînă şi acuml doi ani, cînd ea era o Voică adevărată şi care umpleal odăile eu făptura, cu glasul lui bubuitor, cu visele lui şil mirosurile lui de mirodenii, de văzduh, de curelărie, del arme şi de cal năduşit.

— Ai vorbit cu tata, Mărgărită ?

— Vorbit.

— Şi?

— îmi dă răspunsul la cină... Zice că în toată istoria! „Casei", numai trei femei au navigat.

— Am să fiu a patra.

Voica sare în picioare. Se strîmbă ţuguindu-şi buzele, ridică macatul de pe „cassone"-le pictat cu scene veneţiene, scoate o floretă de scrimă ascunsă acolo (numai la] gîndul acestui sacrilegiu bietul doctor Medio ar fi făcut o: criză de colici) şi într-o armonie dulce şi energică salută cu] floreta, ia poziţia de luptă şi execută o serie de asalturiJ de parăzi şi riposte, cu o iuţeală şi agilitate de negîndit apoi îşi scoate cu mişcări pripite rochia de hetaia roşie, râmînînd într-un costum straniu, un tricou marinăresc şi chilot-pantalon tricotat, îşi aruncă pantofii din picioare si reia asalturile cu o viteză şi o precizie uluitoare, înţe- pînd cu strigăte scurte perna aşezată pe cassone, tropăind, învîrtindu-se ca un titirez, privită solemn şi mahmur da tomurile savante, rînduite auster în rafturile scripto- rium-ului. Roşie, gîfîind aţîţat, Voica-Ilinca Bîrlădeanu sărută lama floretei şi se aruncă în braţele Mărgăritei.

— Cine te-a învăţat, îi şopteşte principesa la ureche.

— El, răspunde tot în şoaptă Ilinca.

Are 17 ani, este zveltă* înaltă, cu părul roşcat tuns scurt, sînii îi împung obraznic tricoul marinăresc, este arsă de soare, are cîţiva pistrui pe nas, ochi verzi, mari. Mărgărita o strînge în braţe şi-i spune cu glas adînc :

— înainte de orice, învaţă să fii femeie... Deschide lacra verde, iată cheia (Mărgărita scoate o cheiţă din cingătoare) şi încuie uşa.

— Este o taină „spirituală" ?... Doamne, cît mă tem I

— Este taina, arma şi puterea noastră, prostuţo !... Curaj !

Voica Bîrlădeanu deschide lacra cu un gest şovăitor. Cînd ridică temător capacul, scoate un strigăt de copil încîntat.

— Dumnezeule, Mărgărito !

Intr-o clipă mîinile ei agere aşază pe covor peruci cu plete bogate, blonde şi brune, roşii-arămii sau argintii, coliere şi diademe strălucitoare, trei rochii somptuoase din catifele şi mătăsuri veneţiene, pudriere de cristal, mici vase din porţelan pentru sulimanuri, flacoane răspîndind arome ameţitoare, brăţări şi cingători bătute în nestemate, evantalii spaniole şi veneţiene, eşarfe din mătăsuri străvezii şi unduitoare de Moşul.

— Astă-seară petrecem la Loredana Brocca, spune Mărgărita. Scaldă-te în baia mea, te aşteaptă Aişe, pe urmă vino să te gătesc.

— Tata ştie ?

— La ce i-ar folosi, rîde Mărgărita şi-i face semn să plece, în vreme ce în uşa scriptorium-ului se aude un ciocănit uşor care se repetă de trei ori.

Este o înserare de mai dumnezeiască, amurgul învîlvo- rîndu-se în culori sîngerii care se-scurg din cer în apele! grele ale Cornului de Aur. Caicul imperial purtîndu-l Ia bord pe împărat şi favoritele haremului, înconjurat de flota luntrilor cu muzicanţi şi curteni, cu zaharicale şi fructe, cu şerbeturi şi rahat, cu bufoni şi înţelepţi, cu paşale războinice venite să intre în graţiile noului stăpîn, cu astronomi şi medici gata să dea răspunsuri ticluite care fac plăcere în dauna adevărului, mai mănose decît un ziamet cu zece sate, caicul aurit se întoarce de la Palatul de vară la cheul Topkapy Saray. lunecînd maiestuos pe apele fosforescente. Văzut din grădina-locantă a Loreda- nci, Brocca, peisajul are ceva din O mie şi una de nopţi. La masa de sub pergola cu glicine şi caprifoi s-a auzit povestea vieţii lui don Pedro Perez de Hispaniola-Fi- guera, comandor al Calatravei, care în pofida figurii lui ascetice, avind ceva de vultur mizantrop şi blazat, s-a dovedit un înfocat adept al artelor, mereu refuzat de muze şi aruncat în zodia lui Marte, căreia îi slujeşte fără nici o tragere de inimă. Don Pedro a ucenicit pe lîngă „maestrul maeştrilor şi regele absolut al tuturor pictorilor trecuţi, prezenţi şi viitori", cretanul Domenicos Theotocopoulos, cunoscut la Toledo şi nu numai la To- ledo sub numele de El Greco. Cavalerul Jean de Mirande, care în trinitatea gasconă are rolul să ţină sub observaţie tot ce înconjoară această trinitate şi să facă zilnic un raport-sinteză al observaţiilor, care la Paris a frecventat cercurile artistice, a desluşit în povestirea spaniolului un fel de pudoare, atunci cînd a vorbit de ucenicia sa în ale picturii, vorbind mai mult despre originalitatea viziunii maestrului, decît despre propriile lui succese în arta mes- tecării şi frecării culorilor. De la El Greco, don Pedro a trecut la al doilea idol al său, don Luis de Gongora y Argote, pe care-l compara mereu cu madrilezul Lope de Vega Carpio. Ucenicise şi în arta dizenelor, a letrillelor, scrisese cîteva drame cutremurătoare, dar opacitatea stupidă a patronilor de teatru şi incultura actorilor îl aduseseră la sapă de lemn, fiind nevoit să se ambarce pentru t urnea Nouă ca şef al artileriei de pe galionul El Sole. A luptat cu flibustierii. A luptat cu corsarii reginei Eli- sabeta. A văzut lăzile cu aur şi argint aduse din Chile peste istmul Panama, la Colon. A trăit o viaţă fabuloasă în pofida Inchiziţiei : ei da, pe Sfînta Madonă din To- ledo, acolo este taina lui, în Hispaniola, insulă al cărei nume şi 1-a ca să-i jurămînt de neuitare (Jean de Mirande observase că atunci cînd don Pedro a rostit numele insulei, şi-a apăsat palma pe piept, apoi şi-a înfipt-o în centura lată şi groasă din piele roşie, bătută din ţinte de argint). Atunci cînd echipajul lui El Sole se aştepta mai puţin — El Sole încheia convoiul de toamnă al Flotei aurului, cînd începuseră să se zărească în depărtare vîrfurile semeţe ale Sierrei Morena, în ape niciodată spurcate de piraţii barfcareşti, pe înserat, El Sole a fost abordat de patru feluci ieşite dintr-un banc trecător de ceaţă. Don Pedro a fost rănit în lupta cu sabia, un sarazin tăindu-i mîna la încheietura pumnului şi tot acela vindecîndu-l prin lipirea venelor cu fierul roşu. E\ Sole căzuse în mîna piraţilor lui Murad Reis, ucenicul lui Aii cel Negru, spaima Mediteranei. Cum nu avea cine să-l răscumpere, don Pedro şi-a încredinţat sufletul Domnului prin intermediul lui fra Angelico, confesorul navei, rănit şi el în lupta cu maurii şi trupul planurilor de evadare încredinţate aceluiaşi confesor şi scutierului său sarazin.

Pînă la acest punct al povestirii, don Pedro dăduse dovada unui calm absolut. Din acest punct al povestirii 1-a străbătut un tremur ciudat, glasul sonor şi-a pierdut vioiciunea şi-a făcut trei cruci catolice şi a chemat blestemul asupra capului său condamnat securii călăului.

— Bravii mei gentilomi, va trebui să aduc corectura care se cuvine acestei povestiri adevărate. Eu, nefericitul, am fost scutierul de stînga al viteazului între viteji şi nobilului între nobili don Juan de Austria, i-am apărat stînga în bătălia de la Lepanto, însumi l-am înfruntat pe Aii paşa care mi-a tăiat stînga, domnul meu mi-a dăruit acest braţ de argint, l-am urmat pretutindeni ca un cavaler jurat seniorului său şi cînd fratele lui natural, regele Filip — văzîndu-l superior, cu faima bătăliei de la Lepanto acoperind cerul lumii şi temîndu-şi tronul 1-a otrăvit, însumi am fost otrăvit, salvat de un sclav sarazin pe care-l scăpasem de rug, averea părinţilor mei a fost confiscată de fiscul regal, mi-am pierdut urma slujind în Flotas del Oros şi rămînînd trei ani în Hispaniola/j Este a doua taină a vieţii mele... Am evadat din Alger, nu pe mare, cum se încearcă îndeobşte, ci slujind unui şeic berber care mergea cu o caravană în Maroc. De lf Safi am furat un dahabieh şi. purtat de alizeu, împreună' cu fra Angelico şi sarazinul fratele meu de suflet, ai ajuns în insulele Canare, în Grăh Canaria, de unde ne-ai întors la Cadiz, unde am găsit, acum un an, scrisoare? unui bun camarad, fost artilerist şef pe galiota genoveză Santa Croce, Vicenzo Bombardier Mantovano, prieten] al lui Galileo Galilei, veteran de la Lepanto, care îmi oferea o slujbă de artilerist, în artileria „celui mai generos! principe al vremii, viteaz între viteji", Michael din Vala- chia. Scrisoarea, datată „Tergoviste în 17 decembrie 1594",| ajunsese la Cadiz, la comandantul portului în 2 augusl 1595 ; eu mă întorsesem în ziua de 10 septembrie şi scrisoarea mi-a fost înmînată în ziua de 13 noiembrie, în celula unde fusesem aruncat de bunii mei compatrioţi, executînd un ordin regal vechi de cinci ani.

— Se scapă greu din temniţele regelui vostru, a observat cavalerul Pierre de Mirande.

— Cînd temnicerii sînt săraci şi lipsiţi de fanatism, se scapă... Mai ales atunci cînd ai scutieri credincioşi.

— Nu l-am văzut pe sarazin, a spus baronul de Vie-, Fezeiisac.

— Se va arăta la timpul potrivit.

— Deci, ca să ajungi în slujba acelui principe, ai străbătut Europa călare, don Pedro.

— Numai'de la Genova la Veneţia şi de la Ragusa pînă aici, nobili domni. De la Malaga la Genova, cu o galeră genoveză. De la Veneţia la Ragusa cu o foarte rapidă corăbioară a rudelor actualului meu căpitan.

— Băgăm de seamă că povestea vieţii domniei tale este plină de enigme, de reticenţe, de nepotriviri, de întrebări fără răspuns şi de răspunsuri care se dau unor întrebări niciodată rostite, cabalero mio.

— Am trecut de trei ori prin camerele de tortură ale Sfîntului Oficiu şi de trei ori inchizitorii s-au interesat mai mult de oamenii pe care-i frecventam decît de mine însumi, neştiind că „omul cu pisica", aşa cum eram numit din pricina lui Aristoteles cel Bătrîn, cunoştea taina de a-şi avertiza prietenii care stîrneau curiozitatea Sfîntului Oficiu.

Pe Sfînta Fecioară din Tarbes, domnule spaniol, eşti ori Satana însuşi, ori cel mai mare mincinos din Spania şi Gasconia luate împreună.

Mincinos sau nu, pari a fi un ins condamnat la o perpetuă ispăşire, lucru care înnobilează, a spus cu glas de bas cavalerul Pierre de Mirande.

— Dacă nu mi-aţi fi prieteni, v-aş obliga să vă mîn- caţi îndoielile tăvălite în propriul vostru sînge...

— Mă rog, mă rog... Descifrează-ne taina lui Aristoteles cel Bătrîn, care după ştiinţa noastră n-a purtat niciodată decît prima parte a numelui respectabil pe care i l-ai dat.

— A fost un motan berber, care a răposat în ziua...' hm... eliberării mele din temniţa fortăreţii de la Cadiz.

— După cea mai elementară logică, venerabilul Aristoteles trebuie să fi fericit pisicile din numitul port, nu prea scrupuloase la morală şi să fi avut o groază de fii, nepoţi şi strănepoţi... Viaţa sentimentală a nobilului Aristoteles, iată un titlu, domnii mei, spune cavalerul Jean de Mirande, observînd un nou val de clienţi îmbrăcaţi în haine somptuoase, care aruncă frîiele cailor în mîinile servitorilor cu gestul acela indiferent trădînd bogăţia şi nepăsarea... Iată că la Gala ta se poartă masca, unii dintre clienţii în haine somptuoase poartă măşti şi cavalerul recunoaşte cu aţîţare, că sub travestiul bărbătesc se ascund femei pe care le-ar vrea tinere şi frumoase. Locanta Loredanei Brocca devine la fel de interesantă ca şi povestirea spaniolului care mormăie :

— Dintre toţi urmaşii lui Aristoteles cel Bătrîn, singurul demn de strămoşul lui este Platon.

Pierre de Mirande rîde sonor.

— Este prea mult chiar pentru un biet, tarasconez ca nune, spune şi bate cu garda spadei în masă.

— De ce ? se miră cu cea mai pură şi nevinovată mirare don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera în vreme ce un motan negru, uriaş pentru stirpea lui, cu blana mătăsoasă şi lungă, posesor al unor ochi oblici, verzi şi parşivi, miaună scîncit, parcă în scîrbă şi se freacă de ca- rîmbul cizmei spaniolului... Aici, Platon ! spune spaniolul drăgăstos. Motanul sare agil pe genunchii vajnicului şi misteriosului hidalgo. Poartă la gît o zgardă lată, neobişnuită la pisici, îşi freacă capul de mîna stăpînului şi, împăcat cu lumea, după ce îşi scoate ghearele şi rîcîie pantalonul stăpînului său, i se ghemuie pe genunchi şi începe să toarcă. Cavalerul Jean de Mirande înregistrează agilitatea cu care spaniolul, făcîndu-se că mîngîie motanul, scoate din zgarda acestuia un bileţel, îl vîră sub dantela manşetei care îi acoperă în parte pumnul-gheară din argint şi oftînd uşurat spune :

— Domnilor, staţi în aşa fel încît să pot citi în tihnă preceptele lui Platon.