* * *

Voica Bîrlădeanu urmăreşte încîntată felul în care Mărgărita călăreşte în fruntea convoiului alcătuit din cei patru slujnici morovlahi înarmaţi, avînd la mijloc calul iu»re duce cufărul cu rochiile şi gătelile alese de principesă. Amîndouă sînt îmbrăcate in costume de spadasini, Mărgărita şi-a strîns minunatul ei păr negru sub boneta de catifea şi alege fără să pregete potecile care le-au scos deasupra cazărmilor de la Ortakioi, a mahalalei Beşiktaz, urmînd buza rîpelor şi marginea livezilor pînă la Top- hane, sub umărul coastei tivită de un drumeag larg de doi călăreţi. Aeesta se opreşte într-o poartă grea din stejar căptuşită cu plăci de fier, poartă construită în zidul de cetate dincolo de care se aude murmurul surd ai zecilor de glasuri, melodia aspră a unor sistre şi lătratul gros, întărîtat al unui cîine. Stlnd călare, Mărgărita trage de un lanţ ascuns în iedera care îmbracă zidul. Voica este pe cît de fericită, pe atît de nerăbdătoare să se revadă în oglindă aşa cum a ieşit din mîinile dibace ale Mărgăritei. Nerăbdătoare s-o vadă pe rivala şi duşmanca ei de moarte Loredana Brocca, probabil scorpia îi ignoră exis- r vta să descopere tainele locantei despre care nimeni nu îndrăzneşte să vorbească cu glas tare în Istanbul şi să-l vadă pe el, aici, fără s-o recunoască, să-l vadă în toată cDlendoarea dezmăţului pe care cu atîta abilitate şi-l ascunde sub masca de fiecare zi, aproape cucernică. Gelozie si ură. un val fierbinte urcîndu-i în obraji, nelinişte şi nerăbdare şi glasul jos, tăios,* aproape necunoscut al Mărgăritei :

— Asculţi, priveşti, înţelegi şi taci.

Puterea Mărgăritei de a stăpîni o lume la care ea, Voica, n-a ajuns niciodată, nefiind subţiată de munci spirituale, cum îi spusese nu de mult Mărgărita, cînd a încercat să-i transmită un gînd, sau un mesaj, cum îl numea principesa. Se aud zăvoarele lunecînd în baierele lor de fier „unse cu grăsime de bursuc, amestecată cu seu", îşi spune Voica. Cavalcada pătrunde sub o boltă de viţă şi Mărgărita descalecă pe treptele unui peron din piatră calcaroasă, acoperit şi el de corzile dese, înfrunzite a\e viţei care îmbracă zidul alb al casei zvelte cu un singur cat, avînd ferăstruici zăbrelite şi mărginind ferăstruicile, locaşuri de tragere desenînd pete de umbră pe zidul înpur- purat de cele din urmă sclipiri ale amurgului. Voica a reţinut acoperişul de olane roşii, parmalîcul din lemn lustruit al unui balcon, zidul înalt, creneluit, care desparte curtea interioară de altă curte, aceea de unde vin sunetele de sistră şi lăută, zgomotele făcute de clienţii locantei. fumul şi mirosul grătarelor, luminile multicolore ale lampioanelor chenăruind zidul. Urcă sprintenă pe urma Mărgăritei şi se miră că n-a văzut pe cel care a tras zăvoarele. Morovlahii duc caii în altă curte interioară, unde se văd alţi cai şi alţi slujnici, cîteva fînare albe şi o masă aşternută sub un aplecător. Principesa i-a poruncit să vadă şi să înţeleagă totul : nu va pleca spre Viena în noaptea asta pînă cînd ea, Voica, nu-i va spune ce-a văzut şi ce-a înţeles din ce-a văzut. Ajunse sus, pe o terasă acoperită, se deschide singură uşa în două foi de stejar, vegheată şi ea de două ferăstruici de tragere, astfel încît asaltatorii să fie detunaţi din interior.

Voica o urmează pe Mărgărita într-un coridor scund, văruit alb, luminat de un lampion cu geamuri albastre.

De undeva se aud glasuri de femei, rîsete, susurul unei fîntîni arteziene, un val de arome grele şi aţîţătoare o învăluie şi, dintr-o uşă scundă, mascată de o draperie, apare o negresă tînără, făcîndu-le semn să intre. Se află într-o odaie pătrată, scundă, cu tavan din grinzi, cu toţi.; pereţii îmbrăcaţi în dulapuri înalte pînă în tavan. Deasupra fiecărei uşi de dulap este prins un semn din bronzJ Mărgărita deschide dulapul deasupra căruia veghează o salamandră cu ochi sticloşi de peruzea. Un covoj gros, verde, cu flori de mac roşii, acoperă duşumeaua. Pe covor sînt risipite perne egiptene, din piele de cămilă, pline de arabescuri aurite. Dulapul deschis de Mărgărita are cuiere pe toate trei feţele şi cîrlige de bronz pe dosul uşii. Apare neauzit încă o sclavă nubiană, aproape goală, care-i rîde cu dinţii albi strălucitori. în dulap se află două chimonouri chinezeşti din mătase neagră, cu flori mari de lotus. Cele două negrese le trag cizmele din piele moale de capră, ajutîndu-le 'să se dezbrace. Ilinca se miră în sine de libertatea şi lipsa de pudoare a Mărgăritei, care în cei aproape opt ani de cînd stă la ei, nu i s-a arătat altfel decît gătită, severă şi principesă. Nu-şi poate stăpîni un simţămînt ciudat, acru şi plin de încîntare, atunci cînd, goală, Mărgărita se lasă învăluită în chimono de către roaba care-o slujeşte. Crezuse pînă în clipa aceea că numai tinereţea şi neprihănirea pot înflori trupul unei fete. Vrednic de zei, trupul Mărgăritei a strălucit o clipă în lumina albă a lampionului ca apoi să se ascundă în mătasea foşnitoare. Negresele le conduc într-o cameră de baie, placată cu faianţă azurie de Isnik. Un bazin rotund, placat cu aceeaşi faianţă azurie, desenată cu arabescuri, în care, prin două guri de grifon din bronz, curg pîrîiaşe de apă cristalină, oglinzi şi în apa străvezie crenguţe de ienupăr. Mărgărita se scaldă afundîndu-se pînă sub bărbie, iese cu apa şiroindu-i pe umeri şi coapse, o priveşte crîncen, pentru că şi-a făcut vînt de pe marginea de marmoră a bazinului, zvîrlindu-se în apă cu capul în jos şi desigur înproşcînd roabele şi pereţii placaţi cu faianţă. înţelege că intrarea în bazin este doar o purificare, poate un gest simbolic. Negresa surîzătoare îi freacă trupul cu un prosop aspru de in, îi cercetează carnea împungînd-o cu degetul, rîde şi iată-le în a treia odaie, numai oglinzi de . r împrejur, lampioane smigurînd o dulce lumină verzuie, măsuţe cu sulimanuri, în borcănaşe de cristal, taburete îmbrăcate în catifea şi alte două slujnice, poate siriene după chipurile arămii şi trupurile pline, voluptoase, care scot din cufăr rochiile şi gătelile lor. Băieşiţele se retrag. Prin perdelele din brocat veneţian răzbat în buduar glasuri vesele de femei, cîteva acorduri de la o mandolă şi susurul artezienei. Una din siriene o aşează pe un taburet, cu spatele la Mărgărita şi uşor, cu degete agile date cu o alifie aromitoare, îi masează faţa şi friintea. Voica Bîrlădeanu îşi spune că de o mie de ori mai mult îi place să fie matelot, decît crăiţă în această împărăţie a femeilor.

*

La aprinderea lampioanelor, cei trei gasconi l-au proclamat pe don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera, marele filozof al tuturor cavalerilor, pentru harul lui de a boteza motanii cu nume vrednice de a sta pe frontispiciul orcărei universităţi, adăugîndu-i titlul de vraci absolut rezultat din ştiinţa dresării aceleiaşi specii motăneşti, titluri sporite cu acela de „maestro", rezultat din ambiţia domniei- sale de a rivaliza cu El Greco în pictură şi cu don Luis de Gongora y Argote în scrierea versurilor, afurisind în cor pe toţi infamii patroni de teatru pentru neagra lor incultură de la care se trage sărăcia iremediabilă a nobilului cavaler. S-a aflat pînă la acel ceas al serii că gasconii au trimis la bunul Dumnezeu catolic pe destui dintre compatrioţii lui „El maestro" în 1589, cînd au şarjat la Ar gues în Normandia pichierii ducelui de Mayenne şi în 1590 cînd, fără falsă modestie, s-au acoperit de glorie în strălucita bătălie de la Ivry, cavalerul Pierre de Mirande cucerind singur două tunuri printr-o stratagemă care i-a adus o îmbrăţişare regală şi nici un scud în pungă. Fratele său cavalerul Jean de Mirande făcu prizonier pe contele Alfonso de Villaviciosa-Torrecampo, comandantul archebuzierilor, iar baronul Louis de Vic-Fezensac, strecurat noaptea în tabăra spaniolă, a dat un superb spectacol de artificii regelui său, aruncînd în aer furgoanele cu pulbere şi obţinînd de la rege o patentă pentru a controla navigaţia la gurile Rhonului. Visele lor de a se îmbogăţi creştineşte, jefuind corăbiile barbareşti şi de a ajunge mult mai repede amirali ai Franţei navigînd, decît mareşali şarjind, au luat sfîrşit chiar înainte de a începe. Baronul Louis de Vic-Fezensac a povestit căderea în robia piraţilor algerieni ai lui Murad Reis, cumpărarea lor de către Saladin, viaţa pe care au dus-o în împărăţia lui utopică din Cyclade, salvarea de către un căpitan al aceluiaşi voievod Michael al Valahiei şi angajarea cu semnătură, ca oameni de arme pe o navă în construcţie, care-i va debarca la Narbonne, după ce-şi va face comerţul în estul Mediteranei. Angajamentul este bine plătit, condiţiile de ambarcare onorabile şi sigure, nava ridicînd la catarg pavilionul otoman.

— Pe toţi sfinţii părinţi şi pe credinţa compatriotului meu Ignaţiu de Loyola, sîntem în solda aceluiaşi armator, spune „el maestro" căruia gasconii i-au cerut permisiunea de a-l chema familiar „don Pedro".

Tocmai ajunseseră la concluzia că ambii regi, Filip şi Henric, unul a vîndut un regat uriaş bancherilor, zicala „cînd Spania strănută se cutremură pămîntul" fiind caducă, în vreme ce al doilea a cumpărat un regat, isprăvind prin corupţie, ceea ce nu putuse face cu sabia. Numai cumpărarea intrării în Paris îl costase, după cîte mărturiseşte „el maestro", două sute de mii de scuzi şi titlul de mareşal acordat căpăţînosului guvernator al oraşului în care ei, hughenoţii, au suferit martiriul nopţii de Sfîntul Bartholomeu. Deci ajunseseră tocmai la concluzia că regii le-au folosit loialitatea şi credinţa atunci cînd au avut nevoie de sabia lor, la Lepanto unul, în toate bătăliile în- cepînd din 1586. celălalt, cînd ei nu împliniseră bine 16 ani, ca atunci cînd în loc de sabie să aibă nevoie de bani, să fie proscris unul şi uitaţi la galerele piratereşti ceilalţi, dovedindu-se în concluzie nerecunoştinţa regilor, legaţi numai de interesele lor, mereu sanctificate prin oonfun- darea lor arbitrară cu interesele regatului.

— Ca şi cînd interesul Spaniei ar fi fost să dea faliment 1 constată don Pedro.

— Cea mai scurtă memorie, se pare a fi memoria regilor, tocmai spune baronul Louis de Vic-F6zensac, cînd de pe terasa locantei izbucnesc spre cer patru flăcări orelungi de culoare portocalie, şi apare o femeie-herald în şalvari, cu sutien de paiete argintii, purtînd o tocă garnisită cu un voal diafan accentuîndu-i golciunea umerilor si a bustului. Femeia-herald ridică la buze o mică trîm- biţă de argint ornată cu ciucuri grei din mătase roşie, sună un fel de semnal prelung şi, în aplauzele consumatorilor, pe terasă intră două'şiraguri unduitoare de dansatoare aproape goale, învăluite în văluri străvezii ţesute cu fluturi din aur, dansatoare în rîndul cărora gasconii recunosc spre încîntarea lor pe cele două ospătăriţe timide care i-au slujit.

— Să fim atenţi, începe spectacolul, spune don Pedro, care rememorează conţinutul răvaşului adus de Platon : „La numărul înghiţitorilor de săbii vor începe... Vom purta la umărul sting batiste roşii."

— Ce este girid, întreabă masca roşie, care poartă o rochie de brocat veneţian ţesut cu fir de aur şi în pârul de abanos aproape albăstriu, o diademă bătută în diamante, cercei lungi de aur filigranat în fir de păianjen ţesînd în vraja lor alte diamante. Cînd masca roşie îşi întoarce capul spre Loredana Brocca, întinsă leneş pe divanul din mijlocul haremului ciudat, diamantele se aprind în fulgere scurte.

— Săgeata scurtă a bunilor arcaşi, răspunde tînăra aşezată pe covor într-o atitudine plină de farmec studiat, cu cotul rezemat de o pernă înfăşată în mătase stacojie şi tivită cu ciucuri din fir de aur.

Tînăra are lîngă ea o mandolă, un astrolab, o clepsidră, o cutie de fildeş în care lucesc bisturie, o carte groasă, cu coperţi din piele galbenă. „— Asculţi, priveşti, înţelegi" îi poruncise Mărgărita, principesă a Casei Basa- rab, într-un fel stăpînă a neamului ei, a corăbiilor pe care le îndrăgise, a şantierului, a vieţilor Bîrlădenilor, încă de la începutul istoriei, aşa cum învăţase din hronicul de taină al „Casei", cînd împlinise 16 ani. adică în luna lui april, anul trecut. Voica Bîrlădeanu ascultă susurul fîntînii arteziene, un bazin mic din alabastru translucid cu vine albăstrii, în mijlocul căruia se ridică o floare de lotus avînd frunzele din aramă aurită, un pistil lung din care se prelinge apa care este absorbită de frunzele cu formă fără echivoc, ca mai apoi apa să curgă în bazinul plin cu nuferi înflorţi, fîntîna simbolizînd eternul cuplu al fecun- daţiei şi veşnicirea rodului sămînţei. „Haremul*' este de fapt o împărăţie a femeilor, fiecare colonadă de marmoră din cele şapte care susţin bolţile, perdelele pictate care închid ferestrele şi intrările, tapiseriile şi măsuţele scunde din abanos aurit, totul vorbind în simbol şi prin simbol de atotputernicia femeii-amantă, mamă şi stăpînă din umbră. Unele simboluri o ruşinează, sînt prea lesne de descifrat, prinţesa i le explicase ; şi Voica se felicită că poartă mască, mască de catifea verde şi o perucă argintie, numai bucle, care-i lasă gîtul gol pentru salba din trei rînduri de perle de Marea Roşie, sidefii. Se simte străină îri rochia jmăreaţă de Horasan, despicată între sîni, tivită cu rîuri de perle mici, de un verde în ape moi şi ameţitoare, încinsă cu brîu bătut în peruzele, închis cu o pafta de argint avînd desenat în filigran şi aşchii de rubine, semnul Mărgăritei, Salamandra. Este singura femeie care poartă la cingătoare un jungher persienesc cu teacă de argint avînd înscris în arabă numele lui Allah şi încrustaţii filigranate încheiate prin olmazuri... Orice băieţoi ştie că cei mai pricepuţi arcaşi osmani poartă trei săgeţi girid aşezate într-o tolbă din piele agăţată în dreapta şeii. Şi ce-i cu asta ? Şi de ce stă ca o regină tînăra cu părul stacojiu căzîndu-i pînă la mijloc, învăluind-o ca o purpură, prins pe frunte cu o panglică din fir gros de aur, cu ochi albaştri mari şi miraţi, cu genele rimelate, cu sprîncenele date cu tuş de China şi pleoapele unse cu hene, avînd unghii sîngerii, sînii liberi sub corsajul rochiei diafane şi purtînd pe piciorul gol, sandale din cureluşe argintii lă- sînt să i se vadă degetele cu unghiile lăcuite şi glezna ? !

— Cîte ode de ieniceri sînt, întreabă masca roşie, mai curînd arătîndu-se căpitan decît femeie frumoasă, venită de unde ?

— O sută unsprezece, răspunde tînăra.

— Ce este un cassim sigili ?

— Un certificat care atestă că ostaşul şi-a împlinit slujba cu credinţă. Avîndu-l, fostul războinic nu poate fi supărat nici de sultan. Este bine de ştiut pentru noi.

— Care sînt slujbaşii bine de ştiut pentru noi, întreabă masca cu ciucuri negri, lăsînd să se vadă buzele fardate ale unei femei îmbrăcată în rochie grecească din taft negru, încinsă cu cingătoare din zale de argint. Femeia stă pe covor, rezemată de divanul unde tronează între perne masca roşie.

— Defterdarul, şeful veniturilor şi tributurilor, dej- ter emini, inspectorul veniturilor, terbihane emini, şeful " şantierelor navale şi al arsenalelor, ghiumruki emini, inspectorul vămilor...

— Şi marele vizir ?

— Acela prin sultană.

— Cît costă kila de orz ?

— Şase aspri.

— Ianuarie.

— Muharem.

—- Salah-nemezi ?

— Rugăciunea de vineri, spre orele 9 ale dimineţii.

— Mantîk ?

— Arta de a raţiona.

— Hikmet ?

— Arta lucrurilor secrete.

— Nedgiam ?

— Astronomia !

— O poţi găsi pe Aldebaran, întreabă Mărgărita.

La această întrebare, masca roşie trage uşor de Un cordon din mătase. Una din draperii alunecă descoperind o fereastră în care se vede cerul înstelat. Fata se ridică graţios, ia astrolabul şi se duce la fereastră, cercetează cerul, desigur Aldebaran nu poate fi acolo, ea nu se vede decît de pe mare, sau de pe colina de la Bebek, fereastra este orientată spre Suleimanyie, fata răspunde că nu vede decît steaua lui miazănoapte şi, după o clipă de introspecţie, recită în turcă o poezie dedicată stelei înţelepciunii, Aldebaran. Reia poemul acompaniindu-se cu mandola. Apoi se aude o muzică orientală din spatele perdelelor, mai cu- rînd numai nişte bătăi de tamburină şi, ca în vis, fata îşi leapădă vălurile, rămînînd goală în faţa colegiului de femei care-o privesc cu ochii lucfeid prin fantele măştilor, se răsuceşte uşor pe călcfte unduind ca într-o boare de vînt, apoi dansează un dans al dragostei cu atîta patimă stăpînită, cînd tremurînd la apropierea iubitului nevăzut, cînd dăruindu-i-se într-o unduitoare şi nebună pierdere de sine, încît Voica Bîrlădeanu se înspăimîntă de tot ce dansul fetei cu păr stacojiu trezeşte în ea, o altă Voică necunoscută, sălbatică şi dominatoare, care priveşte în jurul ei cu o luciditate rece, tăioasă. A înţeles. Loredana Brocca pregăteşte fata pentru haremul sultanului. O aude pe Mărgărita spunînd că astrologia, ştiinţa lucrurilor secrete şi cea militară, toate stăpînite de arta voluptăţii, sînt cheile care-l vor smulge pe sultan de sub influenţa favoritei Azize, principesă din casa lui Osman, care stă sub influenta lui mufti-zeman, patriarhul lumii, sălbaticul şeic al islamului care doreşte pieirea creştinătăţii, predică revenirea la vechile moravuri austere şi aţîţă la războiul sfînt împotriva creştinilor răsculaţi. Gă „fericita Rafaela" este mai frumoasă decît Azize, dar îi lipseşte încă moliciunea voluptoasă a formelor, dansul ei este încă lipsit de aţîţare carnală, sultanul fiind de mulţi ani victima hetairelor celor mai dezmăţate, aduse de prin bordelurile cai- rote şi damaschinote, ţinute de acoliţii lui Benvenistti Mozes în asceză, aţîţate pînă la nebunie de eunuci, date pe mîna băieşiţelor şi a cosmeticienelor, prezentate drept nobile doamne de pe coastele Calabriei şi Italiei capturate de corsarii lui Murad Reis, care l-au viciat pe sultan, ne- putînd petrece fără ele ; dar scîrbit de neştiinţa, de grosolănia gîndirii lor. „Preafericita Rafaela" (deci Mărgărita o numeşte ca pe o sfîntă) va trebui să dobîndească arta voluptăţii rămînînct fecioară, să-l atragă pe împărat în la- mea astronomiei, a poeziei şi încet, lucrînd cu sultana valide, mama sultanului, să-l izoleze de influenţa lui Azize, şi să-l inspire pentru opere arhitecturale, sugerîn- du-i ideea că poate reînvia epoca lui Soliman Magnificul, rivalizînd cu acela prin măreţia medreselor şi a moscheilor, abătîndu-i gîndul de la război.

„Preafericita Rafaela" ascultă culcată lingă divanul Loredanei Brocca. Loredana îi trece degetele lungi prin păr şi brusc, Voicăi i se face frig. „Preafericita Rafaela" pare ori sora mai mică, ori fata femeii pe care-o urăşte ne- ^tiind de ce. De afară se aud ropote de aplauze şi glasuri atîţate de bărbaţi care strigă numele Loredanei. Femeia cu ochi migdalaţi, prelungi, se ridică leneş de pe divan.

— Rafaela, spune ea cu glas cîntat şi profund, plin de o muzică aţîţătoare şi stăpînitoare, în noaptea asta Loredana dansează pentru tine.

Femeile se ridică. Mărgărita o ia de mînă pe Voica, ducînd-o într-un mahfel, un balcon deschis spre terasă, zăbrelit cu zăbrele lucioase din lemn aromat, ale cărui draperii sînt trase de roabe nubiene, mahfel în care se află divane pline de perne.