* * *

— Să nu fi ajuns prea tîrziu, Mărgărită, şopteşte Voica Ilinca Bîrlădeanu privind din bungetul de tamarişti conacul „Casei", căruia niciodată nu i-a dat mai multă atenţie decît s-ar fi cuvenit casei părinteşti. Voica cercetează lacom acoperişul de olane roşii poleit de lumina subţire a lunii, zidurile spălate parcă în lapte, cerdacul înalt din stejar înnegrit de vreme, umbra platanului uriaş care acoperă jumătate din parcul căţărat pe valea pripo- roasă a pîrîului Bebek-Deresi, tot acest univers fericit în care a copilărit şi care evocă un univers cunoscut doar din povestirile mamei, universul copilăriei acesteia în conacul din Ţara de Jos, pe apa Prutului. Conac întărit cu parcane şi şanţuri cu apă, aflător în calea ceambururilor tătăreşti din Bugeac, plecate în pradă. Ani de zile universul copilăriei mamei, necunoscut aievea s-a contopit straniu cu universul real al copilăriei ei, creîndu-i în cuget un alt univers decît cel real, un univers fabulos plin de nostalgie, plin de chemări misterioase şi iată că acum, cînd Mărgărita i-a şoptit: — „Salvaresso vrea pieirea noastră" — se întoarce aici, în universul copilăriei sale, cu o spaimă cumplită că l-ar putea pierde şi cu o ură nedomolită împotriva acelui Salvaresso necunoscut, care vrea pieirea a tot ce are mai drag pe lume, părinţii, casa, şantierul, navele graţioase mereu plecînd în depărtări miraculoase şi...

Simte cum îi ard obrajii. Slujitorii, de fapt oamenii de arme ai Mărgăritei, au legat caiT, fe-au mîngîiat nările, avertizîndu-i să nu necheze şi Căliman, iscoada, s-a topit în întunericul argintiu de pe vale, să cerceteze poarta tainică. Nu-şi poate îâmuri cum „el" a putut să plece în goană pe poarta conacului Loredanei Brocca şi, în acelaşi timp, să se lupte în grădina locantei. Ii pare rău că n-a sărit dincolo de zid, pe terasă, să intre în luptă ajături de el. Şi-ar fi pus masca şi iat-o, spadă de foc lîngă el, tocmai cînd unul cu figură de ţap îl atacă mişeleşte pe la spate. Parează, ripostă, străpunge. Se cutremură. Vîrful spadei intră în carne vie, îl simte intrînd, vede sîngele şi aude glasul rece al Mărgăritei.

— Ţine-te după mine !... Aici nu încape mila !

Zveltă, înaltă, cu pelerina de cavaler pe umăr, iată,

Mărgărita şi-a pus masca, pare un spadasin tînăr care se prelinge mlădiindu-se spre portiţa tainică ascunsă în iederă şi-n tufani, apoi se aude scheunatul jalnic al dulăului Lupu, prietenul ei de joacă, se împietreşte şi numai cînd se strecoară în parcul casei părinteşti ca un tîlhar, îşi dă seama de primejdie şi are, foarte amar, sentimentul nestatorniciei.