* * *

În camera de lucru a armatorului Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn arde un sfeşnic cu trei braţe. Don Lucio Salvaresso staln jilţul de Hurezi în care, de dimineaţă, a stat Agamemnon Kon Mozes-Zaal al Dheilan-Trianidos. Are privirea stranie, lucioasă, halucinată. Se pare că nu vede nimic din ceea ce-l înconjoară şi murmură cuvinte care, aparent, n-au nici o legătură între ele. La masa de lucru a armatorului, principesa Mărgărita Basarab în costum bărbătesc de călătorie, cu pletele negre strînse într-o plasă, ea însăşi avînd privirea fosforescentă, pare să culeagă de pe buzele lui don Lucio Salvaresso silabă cu silabă, cuvintele pe care acesta le murmură. Alături, la scrinul florentin, jupîniţa Voica, zgîtia care-l toacă în . fiecare zi ba cu lecţii de scrimă şi de luptă cu sabia de abordaj, ba cu lecţii de matelotaj şi navigaţie ; de parcă mîine şi-ar arma pe contul ei o corabie corsară, scrie cu atîta înverşunare ceea ce-i dictează principesa, încît pana de gîscă scîrţîie aproape ameninţător !

Trezită după cum se vede din somn, şi-a tras caftanul de casă peste cămaşa de noapte, are părul tuns scurt umezit pe frunte şi nu 1-a învrednicit nici măcar cu o privire. Lucio Salvaresso este oblojit la umăr, sîngele i-a răzbătut prin scamă, este foarte palid şi părintele lui adoptiv pare că moţăie în celălalt jilţ de Hurezi. îi face semn să se aşeze lîngă el şi să tacă. Căpitanul Radu Nanu Păcurar a mai întîlnit de cîteva ori atmosfera stranie creată de principesă, femeia de care era îndrăgostit nebuneşte acum patru ani cînd a adus-o din Cipru, o dragoste seacă, uscată, zăcută în el, purtată cu el pe mare, murind la fiecare intîlnire întîmplătoare şi reînviind la fiecare plecare în larg. Principesa era a. unei alte lumi, aventura ei cu Mihai a fost una spirituală, sau poate dinastică, ţinînd de Casa Basarab — a înţeles-o, după cum, cu o bucurie virilă şi eliberatoare a înţeles dragostea ei cu Mîrzea, fratele de arme care a scos-o din lumea nevăzu- ; telor, redînd-o lumii vii şi colorate de fiecare zi.

Ştie de la tatăl adoptiv, dacă-l poate numi aşa pe binefăcătorul lui, că principesa este stăpînă pe forţe spirituale mai presus de ştiinţa oamenilor de rînd şi a învăţaţilor, că este o iniţiată, acest lucru înspăimîntîndu-l dureros în anul cînd a cunoscut-o, neştiind cum să-i vorbească. Fraţii lui gemeni, care-au însoţit-o ba unul, ba altul prin Balcani, în slujbele lui Mihai sau ale Casei, i-au mărturisit că, în- drăgostindu-se ei înşişi de principesă, aceasta i-a tratat cu asprime şi că fiecăruia, pe rînd, la un loc de popas (fiecaţe ţinuse minte că luna era în cel dintîi pătrar şi principesa le vorbise de semnul Berbecului) ie descifrase trecutul, vorbindu-le de mama lor Teodora şi de sora lor Elena, de parcă acestea ar fi fost vii şi cu cîteva clipe înainte ar fi [. tăifăsuit cu principesa. Mai mult. Mărgărita le descrisese l casa părintească, ca şi moartea cumplită a tatălui lor, cătuşă narul Petrea Nanu Păcurar, în lupta dată împotriva bandelor de akingii ale lui Ibrahim Turgay. Atunci a înţeles că niciodată mîna lui nu va putea dezmierda ochii femeii care aveau puterea să vadă trecutul şi că buzele lui ar îngheţa numai la gîndul că vor atinge buzele stăpîne pe r suferinţele acestuia. Tatăl lor se întorsese cu termele sporite (ei trei fuseseră vînduţi lui Semiz effendi, Învăţatul astronom de la medresa Siileymaniye), găsise doar F ruinele casei, femeile care scăpaseră de sabie îi îngropa- [ seră sub pietre soţia şi fiica, bărbaţii rămaşi pustii jura- - seră răzbunare şi pîndiseră trei ani drumurile ortalelor \ de akingii. In al treilea an închiseseră între munţii Velgjas ortaua pe care-o credeau ca fiind a lui Ibrahim Turgay, nimicind-o. Ibrahim Turgay căzuse asupra învingătorilor, noaptea. Tatălui său îi desfăcase pîntecul, legîndu-l de stînca numită „a Vultmoilui Negru*. Vulturii îi sfîşiaseră tatălui său măruntaiele, îi ciuguliseră ochii şi buzele.

— Destinul Păcurarilor este răzbunarea ! le spusese principesa Mărgărita fraţilor lui...

— Rhodos, şopteşte foarte limpede Lucio Salvaresso.

În clipa cînd şopteşte Rhodos, se aude un strigăt. Se aud paşi repezi, ceva greu se răstoarnă pe coridor, principesa Mărgărita tresare, o schimă dureroasă îi schimbă obrazul împietrit şi Lucio Salvaresso scoate un geamăt adînc, mişcîndu-şi capul de pe un umăr pe altul. Ca şl cînd s-ar fi smuls dintr-o altă lume îndepărtată şi necunoscută, principesa se ridică de la masă, are încă mişcări lente, care se leagă şi se înlănţuie greu, ia o cupă din cristal cu un lichid auriu şi, împle ti cindu-se uşor, îi dă să bea lui Salvaresso, rostind cîntat, ca un descîntec :

— Bea, Lucio ! De trei ori bea, pentru uitare !

Apoi :

— Părinte al meu, dacă mă asculţi, aşază-l într-o barcă pe care oamenii tăi s-o lege la pupa lui Mehmet... Don Cesare este mort, încercînd să fugă.

„Este principesa Mărgărita Basarab dintotdeauna, vrednică de dragostea zeilor", îşi spune căpitanul Radu Nanu Păcurar, neputînd scăpa de senzaţia că de fapt se continuă întîlnirea lui cu Lucio Salvaresso în cabina de pe Liber- tatea. Şi nu numai întîlnirea cu Lucio Salvaresso. Prezenţa principesei i se pare tăioasă şi rece. Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn bate în gong. Intră Căliman, omul de arme al principesei.

— Cîrmaciul a murit, stăpînă...

— Duceţi-l la Bosfor, spune armatorul... Porunceşte să nu fie sînge pe coridor.

Mărgărita ia foile scrise de Voica. îşi aruncă privirea pe ele. I le întinde căpitanului Păcurar.

— Taina insulei Rhodos. Cheia ei este numărul şapte. Dacă don Cesare n-ar fi fost bîntuit de chemarea morţii şi i s-ar fi împotrivit, aflam şi cheia numărului şapte. Găseşte-o singur. Părinte al meu, am să mă odihnesc, dru- mefind Dă-mi binecuvîntarea şi in numele dragostei ce i-o porţi, dezleag-o pe Voica întru destinul pe care şi-l doreşte. In numele crezâmintelor tale, căpitane Păcurar, veghează asupra acestei Case. "Voico 1 Du-mă pînă la scară.

Căpitanul Radu Nanu Păcurar îngenunche mai presus decît voinţa lui. Sărută cu un fel de spaimă interioară rece şi tăioasă degetele trandafirii şi lungi pe care i le întinde principesa. Spre surprinderea lui, Mărgărita îi pune mîna stîngă pe creştet, şoptindu-i :

— Taina stă în azimutul lui Akor la miezul nopţii de 15 spre 16 iulie. Turnul Cavalerilor în cetatea Rho- dosului. Veghează şi înţelege !... *

Clinchetul pintenilor care se îndepărtează. Lumina fîl- fîită a luminărilor. Don Lucio căzut într-un somn ca de moarte. Părintele său adoptiv, armatorul, şoptind :

— Îngerul nostru păzitor ne-a părăsit. Rămînem singuri, fiule, înconjuraţi de duşmani, năzuind bărbăteşte să împlinim visul Domnului nostru. Veghea ta ne-a cruţat astăzi. Dar mîine ?