* * *
— De ce ţi-ai părăsit postul, guvid nenorocit, îl întreabă Poalelungi.
— Mă cam doare capul, Barba Gore, spune omul... Bine-ar fi să mă schimbe Aron, mă rog ţie !
— Rachiul de ananas are să te omoare, beţivanule... Piei din fata mea, pînă nu pun mm pe salamastră. Scoa- lă-l pe Aron. Dacă puţi a rachiu, te arunc la peşti, crab puturos... Mola !
Omul se duce spre prova abia tîrşîindu-şi picioarele.
— Era mai sprinten adineauri, mîrîie Barba Gore... Pot jura că a încercat încuietoarea de Ia cabina armatorului.
— Sau i-a luat tiparul cu ceară... Cine te schimbă ?
— Theodorakis. *»
— Cînd gabierul zăreşte capul Baba, ori Lesbos, Theodorakis să mă trezească.
— Şi Ioanidis ?
— Dacă boala este o minciună, minciuna lui ne va duce la adevăr. Bun cart înainte, Barba Gore !
— Bun cart peste tot, căpitane !
Căpitanul Radu Nanu Păcurar coboară scările dunetei. Trece prin faţa uşii cabinei armatorului. Este încuiată cu cheia. Cheia se află la el. îşi trece degetele peste broasca din bronz turnată în formă de cal de mare. Pipăie gaura cheii. Se întîmplă ceea ce se aştepta să se întîmple. Culege pe vîrful arătătorului o fărîmă moale de ceară. Trece în bordul de sub vînt, priveşte o clipă marea poleită de o lună sîngerie, uriaşă, agăţată deasupra orizontului, apoi intră în cabina lui care ocupă întreg spaţiul din babord. Fînarul este aprins luminînd interiorul cu o licărire palidă, tremurătoare. De cum trage zăvoarele uşii, căpitanul are simţămîntul că se cufundă într-o lume stranie, pe jumătate adevărată, pe jumătate închipuită, o lume aparţi- nînd în acelaşi timp universului familiar al corăbiei : scîrţîitul mobilierului, al pontililor şi traverselor de punte, zornăitul lanţului de la timonă, paşii timonierului cînd se dezmorţeşte, aulitul vag al catargelor, bulbucitul apei în bordul de sub vînt, clipocitul siajului, ca şi universului fantast al propriei lui închipuiri, întruchipat în cîteva lucrări tehnice cum ar fi sistemul de prindere al fînarului pe două semicercuri armilare cu planurile întretăiate, fî- narul aflîndu-se în centrul acestui sistem mobil, astfel încît, ori ce bandă ar lua nava, fînarul să rămînă în aceeaşi poziţie verticală ; sau sistemul de fixare şi rabatare al patului îngust, însă somptuos, cu baldachin greu din brocat, pat care, dezăvorît din zăvoarele ascunse în cele patru picioare terminate cu labă de leu, pivotează pe singurul picior fix, slujind drept ax de rotaţie şi trece din tribord, unde stă lipit de peretele cabinei armatorului şi se fixează pe peretele pupa, lăsînd liber chesonul secret al instrumentelor şi documentelor, de bord care asigură navei Libertatea una din dimensiunile ei hotă- rîtoare în concurenţa dintre marile case de navigaţie : viteza, scurtarea drumurilor maritime, precizia navigaţiei. Căpitanul Păcurar presimte clipa aceea hotărîtoare a analizei izvorîtă ca o necesitate din vălmăşagul zilelor de la uscat, din datele pregătirii călătoriei şi navigaţiei, din raţiunile încărcăturii, din multele şi tainicile raţiuni ale politicii duse de el şi de patronul lui; din tactica şi strategia aplicată împotriva Casei Bîrlădeanu de Casa Salvaresso ; din petele albe, vai, prea multele pete albe rămase în calculul longitudinii şi legat de acesta, de tehnica ceasornicăriei, care, avîndu-şi centrele în Apus, nu trimite în Orient decît orologii bogate în decoraţiuni ; dar cu mecanisme imperfecte, care de multe ori nu egalează nici măcar precizia clepsidrelor cu nisip sau cu apă... Peste toate astea, sau în amestec cu ele şi nu ca o parte neglijabilă : Loredana. Iar acum Voica Ilinca, zgîtia crescută sub ochii lui, căreia i-a pus în mînă floreta, mai apoi spada, mai apoi sabia de abordaj, ca şi echea şi şco- tele caicului Zefirul la bordul căruia faţa patronului a învăţat alfabetul conducerii unei mici nave cu vele, dove- dindu-se pe cît de îndemînatecă, pe atît de temerară, împingînd curajul pînă la limita care-l separă de raţiune, transformîndu-l în nebunie. Voica Ilinca în relaţie stranie cu întîmplările dinaintea lansării la apă a corăbiei Libertatea. în relaţie stranie cu apariţia salvatoare şi dispariţia celei numită Iuliana de Lucio Salvaresso. Tot în noaptea aceea, îşi aduce aminte cu limpezime, Ioanidis, care luptase cu oamenii lui Salvaresso, ucigîndu-l pe unul care voia să dea foc stupei vîrîtă sub chila navei (i-o spusese Barba Gore), a cerut iertare pentru cei prinşi, luîndu-i sub ocrotirea lui şi pe jurămîntul lui. Niciodată cabina unei corăbii n-a conţinut atmosfera de pace tihnită ca această cabină îmbunătăţită după desenele lui şi după cîteva desene pe care i le-a dăruit Loredana. Ligheanul mare şi adine pe care-l foloseşte arareori, mai ales în porturi, spălîndu-se de obicei pe punte, din ghiordel, ori direct de la ţuţuroiul burdufului de capră agăţat de catargul ar- timon, este şi el prins pe un cadran, avînd scurgerea într-un ghiordel cu capac. Masa mare, cu tăblia bine lustruită, are la capete două tăieturi înguste, prin care se trec marginile hărţilor, pergamentul stînd astfel întins fără să adauge erorilor cartografilor şi erorile date de încreţiturile pergamentului. Ceea ce îl nelinişteşte este în- căpăţînarea cu care „musul" stăruie să-i demonstreze că este prezent în cabină şi, deci, în viaţa lui. Dacă îşi lasă cagula pe pat, o găseşte agăţată în cuier. Dacă îşi primeneşte bluza şi strică rînduiala cămăşilor din cheson, găseşte totul ticluit după lăţime şi culoare. Dacă a curăţat pistoalele şi nu le-a pus în cutiile lor, le găseşte în cutii, acoperite cu o pînză îmbibată cu grăsime. într-o dimineaţă, în Marmara, pe ceaţă deasă, a auzit larmă pe punte şi glasul hîrîit al secundului, blestemînd. Libertatea plutea în derivă şi abordase un caic plin cu trunchiuri de pin. Timonierul a tras de lănţugui ciocanului care bătea în gongul aşezat deasupra uşii, tot un mecanism scornit de el pentru a fi trezit chiar de timonier, fără ca acesta să alarmeze toată nava şi, sărind din pat, a lăsat aşternutul vraişte. După ce s-a întors, a găsit aşternutul clădit în mijlocul cabinei. I-a venit să urle, s-a stăpînit, niciodată n-a suferit o asemenea profanare a autorităţii lui absolute de căpitan şi de atunci îşi face patul ca o cameristă şi îşi pune toate lucrurile la locul lor, găsind că treaba are haz şi, oricum, îl scuteşte de căutări plicticoase. Din construcţie a prevăzut nişte răsuflători mascate în lambriserie, prin care circulă aerul din cabină şi cel dintre pereţii acesteia şi bordaj, punînd capăt umezelii stătute care-i mucegâia lucrurile pe toate navele pe cîte navigase pînă acum. Acelaşi sistem îl practicase la construcţia tuturor cabinelor şi a postului de echipaj. în acest aer împrospătat şi uşor jilav, pluteşte mereu un parfum ciudat, parcă amestec de paciulîi şi mosc, ca şi cînd o femeie cochetă ar fi trecut nu demult prin cabină, lăsînd în urmă-i trena nevăzută a parfumului pe care-l emană corpul ei tînăr şi îngrijit.
Căpitanul Păcurar îşi scoate tunica din stofuşoară albastră de Veneţia, rămînînd în tricou. Cu mişcări sigure, dezăvorăşte patul, îl roteşte şi îl fixează la pupa şi, lacom, apasă resortul ascuns în ochiul unui delfin sculptat, fixat pe peretele cabinei. Se aude declicul resortului. Căpitanul deschide şi rabate aripile chesonului tainic, de fapt cîte trei rafturi fixate pe fiecare din cele două batante, pe care le fixează în lăcaşurile lor, mascate în ghirlanda reprezentînd un ornament din parîmă. Apoi rabate peretele inferior, care se transformă în tăblia unui secre- taire, dezvăluind sub el rafturile-chesoane cu instrumentele de navigaţie copiate după instrumentele folosite în Flotas del Oro şi în marina majestăţii sale britanice. Pe batanta din dreapta sînt fixate sulurile de hărţi, unele în proiecţia Mercator, altele copiate după tezaurul secret al lui Piri Reis. Pe batanta din stînga, legate în piele de cămilă sînt documentele de navigaţie, „Jurnalul de bord" cu calculele de navigaţie, „Jurnalul" pe care-l ţine pentru sine şi Registrul XXXII cu seria M.O. al Casei Salvaresso, legat în safian sîngeriu. Registru care, cercetat amănunţit de patron, mare iubitor de secrete criptice, şi-a desconspirat o parte din tainele legate de cifru, de şabloanele de criptare şi decriptare, dovedindu-se a fi un îndreptar al comptuarelor din Mediteranae Orientalis (M.O.) în număr de 32 ; comptuare care beneficiază — unele — de date sigure de navigaţie ; aliniamente, pericole de navigaţie, vînturi locale, descrierea ţărmurilor ; altele, cele din Rhodos şi Cipru rămînînd enigme nedezlegate, patronul negăsind cheia cifrului care s-ar putea să emane de la mărturisirea lui Lucio Salvaresso făcută principesei Mărgărita în stare de hipnoză. Căpitanul scoate registrul, îl deschide la pagina 30 şi contemplă cu un fel de disperare surdă coloanele de cifre arabe care umplu pagina. La intervale neregulate unele cifre sînt scrise cu chinovar, semn că acolo rezidă o cheie, sau o schimbare de sens. Scoate din cotorul registrului bucata de hîrtie pe care scrie :
Azimutul lui Alcor la miezul nopţii de 15 spre 16
iulie. Turnul Cavalerilor, în cetatea Rhodosului.
Cheia este numărul 7. Dacă don Cesare s-ar fi îmr
potrivit chemării morţii, aflam şi cheia numărului 7.
Găseşte-o singur. Veghează şi înţelege
Vorbele principesei Mărgărita. A iubit-o ? Cînd ? In ce spaţii ale universului primordial ? In care din vieţile lui anterioare ? Oricum, de ziua aceea de început de februarie 1439 şi de Florenţa lui Cosimo de Medici îşi aduce aminte cu o prospeţime uluitoare... Scoate din raft „Jurnalul". îl deschide la semnul dăruit de Loredana. Un şnur împletit din mătase, tăiat din şnurul cu care se în^ cingea cînd dansa pentru el „Dansul nupţial". Are o ţtipă de pierdere. „Jurnalul" este scris în valahă cu litere latine. Aşa au hotărît încă de acum opt ani, el şi Mihai Voievodul, să-şi scrie în limba Ţării Soarelui, cu literele purcese de la romani, nefiind mulţumiţi de literele chirilice, nepotrivite pe cuvintele cu rezonanţe latine. Aici este şi nodul contradicţiilor lui fundamentale. Nodul în care se adună contradicţia dintre gîndirea lui şi a Iglisiei. Iglisia, puterea ocultă care stăpîneşte Răsăritul şi ţine vie lupta împotriva tuturor încercărilor Apusului de a-l cuceri. Iglisia, căruia prin destin şi împrejurare îi este închinător. El. Mihai. Nikifor Parasios. Şi cîţi încă din stirpea Paleologilor şi Cantacuzinilor, poate tatăl său adoptiv, poate principesa Mărgărita, iniţiata. Adevărul este mult mai vechi decît cel care se conturează la Florenţa în februarie 1439 ; mai vechi decît Asăneştii, el începe cu iniţierea lui Pythagoras de către magii persani care i-au transmis învăţăturile lui Zoroastru şi, dincolo de ei, cu întîlnirea magilor indieni cu preoţii Soarelui în munţii Daciei străvechi, unde păstoreau şi străbunii îndepărtaţi ai celor din Epir, Macedonia şi Vlahiile mici de mai tîrziu. Acolo, la conciliul de la Florenţa, unde împăratul Ioan al VUI-lea Paleologul a văzut salvarea Bizanţului prin unirea bisericii răsăritene cu Roma pontificală şi unde Georgios Gemistos, poreclit Plethon, fniţiat al lglisiei, s-a împotrivit din porunca ei ; iar ei ii era emul tainic lui Georgios Gemistos Plethon şi ofiţer în garda călare a împăratului. acolo s-a pus în lumină pentru clarvăzători puterea politică a lglisiei. Şi gîndirea politică a lglisiei, mereu îmbrăcînd veacurile. Roma antică nimicise sau încercase să nimicească marile centre religioase ale Egiptului, Orientului Apropiat şi Daciei, centre între care pendulau magi şi filozofi, preoţi ai Soarelui şi arhitecţi, astronomi şi sculptori în stîncă. Răsăritul subjugat de forţă s-a retras în abstracţiune, salvîndu-şi credinţele prin taină. Magii au călăuzit asupra Romei valurile umane venite din inima Răsăritului. Istoria a fost mereu bînt-uită de această amplă pendulare dintre Răsărit şi Apus şi dintre Apus şi Răsărit. Valaska Ekli, Igipsia Iglisia a devenit forţa spirituală şi politică secretă, care lucrează de veacuri, dincolo de puterea laică şi religioasă, dincolo de împărţirea Răsăritului in regate şi împărăţii, la unitatea lui în spirit, făcîndu-l să reziste asalturilor Romei fie că se numesc cruciade, fie că se numesc ordine cavalereşti, fie că se numesc misionari, bancheri, artişti sau filozofi.^Cînd turcii au pus piciorul în Europa şi Murad a transformat Aclrianopole în a doua capitală a imperiului, Paleologii, ca să salveze Bizanţul, au căutat ca prin unirea celor două biserici, răsăritene şi apusene, să aducă la Bosfor ostile Apusului. Iglisia puternică în tot imperiul otoman, la Efes şi Smirna, la Niceea şi în insule, la Damasc şi dincolo de imperiu, în Egipt la Theba, de la Theba pînă la izvoarele Nilului şi mai departe, pe malurile tainice ale marilor lacuri din Abisinia, tare din Moreea prin toate ţările balcanice, în Ţările Româneşti, la Kiev şi la rutenii din sudul Poloniei, Iglisia a preferat un sultan la Constantinopol. tolerînd un patriarh ortodox ; decît un nou imperiu latin de răsărit, aducînd alături de un împărat bizantin marionetă, un prelat catolic care să facă jocul papalităţii. Căpitanul Păcurar şe simte doar pe jumătate al lumii oculte în care Iglisia se înfăşoară şi se apără prin o mie de taine, lume care-i hărăzeşte misiuni, după el strimte, misiuni care-i tocesc gîndirea liberă şi înaripată, reducîndu-l la rolul de executant orb al unui plan uriaş din care nu i se dezvăluie nimic. La iniţierea din anul 1588, putea să rămînă la Efes şi, retrăgîndu-se în sihăstria de la Peştera Maicii Domnului, să se dedice perfecţionării de sine, intrînd în rangurile secrete ale lglisiei. A preferat să-i fie ostaş, păstrîndu-şi libertatea şi marea... Din ce memorie sau prememorie, se nasc imaginile-fapte ale anilor 1438 şi 1439, ani în care Iglisia îl sortise să fie legătura ei cu despotul Demetrios din Misithra, fratele împăratului, cu episcopul din Efes, aparent duşmanul formulei „fiîioque" şi Georgios Gemistos Plethon ? Deschide „Jurnalul" la Capitolul V care are titlul scris cu tuş roşu :
„Despre conciliul de la Firenze, anul 1439 de la
naşterea Domnului
Şi
Despre faptele căpitanului din garda împărătească
Radu Nanu Păcurar"
Citeşte : îmi aduc aminte cum însumi am coborît de pe corabia Zephyros a jupanului Dragoş Neculai Bîrlădeanu cel Bătrîn plătită de împărat şi am trecut în gondola dogelui, îmbrăcată în purpură, spre a-l primi pe împărat coborît de pe galera Sfînta Treime cu coşul, era o lulă destul de păcătoasă şi ne-a fost greu să prindem coşul fără să vătămâm măreţia imperială".
Este vorba de sosirea împăratului Ioan al VUI-lea Paleologul la Veneţia în februarie 1348 şi ceea ce-l nelinişteşte este faptul* că relatează totul ca un matelot şi nu ca un căpitan de călărime : folosind termeni marinăreşti din vocabularul ă la marinaio, care nu au nici un corespondent în limba vlahă şi nu atît rigoarea filologică îl sperie sau îi trezeşte îngrijorarea, cît faptul că nu poate apăra nici măcar teritoriul limbii de influenţele timpului său, lucru condamnat de Iglisia care foloseşte pentru iniţiaţi limba francă ; iar pentru preoţii ei o limbă mai veche decît franca, amîndouă limbi moarte. Reciteşte în fugă primirea făcută de doge, comentariile la adresa veneţie- nilor îmbogăţiţi de pe urma cruciadelor şi a sărăcirii Bizanţului, trece peste descrierea amănunţită a costumelor, a serbărilor, a slujbei măreţe oficiată de înalţii ierarhi bizantini in biserica San Marco, trece peste epoca dezbaterilor teologicale de la Ferrara, peste aventura cu Loredana Brocca, frumoasa vînzătoare de canari şi papagali, din Rialto, centrul negoţului venet, care era departe de a face parte dintre mamole — fetele vesele, mai curînd fiind legată de putere care-şi avea un ochi sigur acolo, în călleta ei plină cu colivii, trece nu fără să se gîndească la Loredana Brocca de astăzi, alt ochi al Puterii, al celeilalte puteri, oculte, trece peste toate zilele tumultoase ale acelui an care prefigurau desenul unei Europe unite, puternice, capabilă să-şi impună civilizaţia şi dreptul de a fi ea însăşi, ca să ajungă la Firenze, în iarna lui 1349. La Firenze, acolo unde Georgios Gemistos, superbul mag de 83 de ani, i-a vrăjit pe florentini făcîndu-l cunoscut pe Platon în lungi şi înflăcărate prelegeri, care ascundeau în fiecare frază un îndemn la a regîndi ordinea socială şi politică a lumii. De fiecare dată, cînd îşi retrăieşte aventura aceea întipărită pînă la obsesie în subconştient, încearcă să se smulgă din vraja ameţitoare a amănuntelor spre a putea ajunge la ideile cheie ale evenimentului de la care s-ar fi putut scrie cu totul altfel istoria europeană. Ciuma care bîntuia coasta a gonit conciliul la Ferrara, apoi la Firenze. Bizanţul, care a pierdut Veneţia încă de la CarSomagnul, Bizanţul, căruia dogele Enrico Dandolo i-a dat lovituri mortale, Bizanţul care a trimis Veneţiei marii iui mozaicari'— i magistri de muxe — Bizanţul stăpîn se întoarce aici în chip de petiţionar. Georgios Gemistos avea dreptate atunci cînd, trecînd de la discipolii exoterici, pe care-i iniţia în doctrinele lui politice, sociale şi etice la discipolii esoterici, cei mai apropiaţi, cărora le dezvăluia filozofia şi religia lui, oricum anticreştină şi virtual în acord cu a lglisiei, afirma că decăderea Bizanţului se datoreşte clerului, modului cum acesta a înţeles creştinismul, ca şi organizării statului care, sanctificînd Puterea, i-a daî acesteia posibilitatea să se descompună din şi prin ea însăşi. Fastul cortegiului bizantin care-a intrat la Firenze în duminica de 15 februarie 1439, vrăjindu-i pe locuitorii ieşiţi în privea]ă cu paliul de aur şi toga de purpură a bazileului, cu mitrele bătute în diamanticale ale înalţilor ierarhi, cu toată nebunia culorilor vii ale mătăsurilor (el călărea în cortegiu lîngă apocristarii voievodului Vlad Dracul al Ţării Româneşti muiaţi în aur şi purpură ; cerul albastru al Toscanei îi destrăma în suflet văluri de melancolie), era o zi măreaţă, densă în simboluri care-şl căutau perenitatea. Senioria îşi proiecta turnul pe azuriul de smalţ al „noii patrii a muzelor". Cortegiul bazileului întrunea, sub fastul voluptos al purpurei şi aurului, gîn- ditori ai bisericii răsăritene şi filozofi, retori vestiţi şi deţinători ai culturii greceşti antice. Papa Eugen venise cu savanţii Cetăţii Eterne. Aici erau gazde, pontifii finanţelor şi ai artelor. Cosimo de Medici vorbise înflăcărat da marii maeştri pe care-i prezentase bazileului : Brunel- lesco, Ghiberti, Donatello şi cel mai tînăr dintre ei, Luca della Robbia.
— Dincolo de minunăţiile cetăţilor, turcii sînt la Dunăre cu toată puterea, a spus jupîn Dan Măgheran ot Grădiştea, boierul de taină al voievodului Vlad Dracul ; iar voi, acolo la Bizanţ, aţi_rămas ca un ostrov bătut din toata părţile de talazurile păgînităţii...
Caii ţăcăneau cu potcoavele caldarimul pe Lungarno della Zecca Vecchia, Arno şuvoia spre Ponte Vecchio, dinspre coline adia un vînt mirosind a pămînt reavăn şi, atunci, ca şi acum, ochiul lui interior înregistra lacom Totul, procesiunea strălucitoare fiind doar o parte a Totului, o parte cu rol hotărîtor dacă oamenii copleşiţi de orgolii, interese, micimi şi îngustimi s-ar fi putut desprinde din lanţurile acestora spre a contempla esenţialul.
— Orbi sînteţi sau nebuni, dacă în loc să ascuţiţi tăişul săbiilor, vă ascuţiţi tăişul limbilor, ca şi cînd cu limbile încîlcite în înfruntări teologicale l-aţi putea înfrunta pe Murad cu ienicerii lui. Frate al meu, cei ai Templului şi ai Dragonului, prin lancu de Hunedoara, vor să-l supună pre domnul meu. La Moldova n-avem a căţ% după ajutor, fiind mare ucidere între prea mulţii feciori ai răposatului Alexandru cel Bun. Acum doi ani au po- gorît un Roman voievod din Polonia, cu oaste de-a Dragonului, fecior al lui Diaş cel orbit de fratele său Ştefan Voievod din Ţara de Jos, că au împărţit Moldova aceştia doi şi l-au descăpăţînat Roman voievod pre unchiul său Ştefan voievod, cel care 1-a orbit pre fratele său, Iliaş voievod. A fost zavistie mare cu acei fii şi nepoţi anul trecut a venit un Alexăndrel Vodă şi am ştirea venită încă la Veneţia, că iar se aşteaptă schimbare de domnie. Ei se zavistesc unii pre alţii, împart ca la tarabă moştenirea răposatului Alexandru, Ţara Moldovei şi Murad îi pîn- deşte de peste Dunăre, gata să le înfigă gheara în gît. Asemenea sînteţi ! Vodă avea nădejde în voi, moro-vlahii şi ceilalţi vlahi de la Bizanţ. După cum văz io mai mult aveţi treabă pre la căşării, cu cărvănăritul şi cu oieri tul, decît vă este gîndul la creştinătate.
Căpitanul se întreabă din ce strat al memoriei ii vin atît de limpezi spusele spătarului Dan Măgheran ot Grădiştea. întoarce pagina ca să ajungă la „falsa unire" şi spre stupefacţia lui vede pe marginea foii o scriitură rotundă, cu litere frumoase, latineşti, în vlahă :
,.ln tine, încrezătorule, ADEVĂRUL este dincolo de puţina ta cunoaştere, nici în sine, nici pentru sine, în noi şi dincolo de noi, în natura lucrurilor. Cît despre Conciliul de la Firenze, n-ai înţeles mare lucru. ceea ce nu este de mirare. întoarce-te la Gheorghe Păcurar, spătarul lui Petru Asan şi apucă firul pe fir pînă la cheia numărului 7. prin care tălmăceşte azimutul lui Alcor la miezul nopţii de 15 spre 16 iulie 1596."
Căpitanul Păcurar are o clipă de ameţeală. Nu are nici o îndoială în legătură cu cel care a îndrăznit să-i pătrundă in cele mai tainice gînduri, fără nici o ruşine. De unde ştie Voica Ilinca secretul ochiului delfinului, prin care se deschide taina corăbiei Libertatea ? Nu-l ştie nici armatorul ! De unde ştie*" Voica Ilinca de Gheorghe Păcurar, spătarul lui Petru Asan ?
— Drace ! spune şi îşi face cruce.
Aude un rîs uşor, gîlgîit, care curge în cabină din toţi pereţii. Pe urmă un declic ca de resort metalic, apoi valurile spălînd bordul de sub vînt, apoi scîrţîitul arborelui artimon şi paşii lui Theodorakis, timonierul, care a legat timona şi se dezmorţeşte, umblînd.
— Stai tu, fecior de scroafă împerecheată cu un şacal ! Dacă Allah ţi-a dăruit orbul găinilor, scopeşte-te şi te iau eunuc la caprele mele !
— Am să-ţi mănînc ficatul, cîine de ghiaur !
— Cine te-a pus la cîrmă, mai bine te punea paznic la porci !
Un pocnet de pistol. Strigăte de Allah ! Blesteme. Zarvă.
— Madonna ! Secundul are dreptate, spune don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera, stînd rezemat de copastie la prova, cu motanul Platon torcîndu-i pe umăr.
— Se pare că ne vom dezmorţi, constată baronul Louis de Vic-Fezensac. Era şi timpul.
— Un abordaj amabil, domnilor. Să fim atenţi, spune cavalerul Jean de Mirande... Caicul Iskenderun a tăiat prova corăbiei Libertatea cînd aceasta cofyorîse velele şi manevrînd paralel cu cheul pentru o acostare cu vjntul de la larg, se lăsase împinsă uşor spre schela din stejar a portului Mitilini. Cocoţată în vîrful catargului, Voica Ilinca văzuse atît manevra făcută de Barba Gore, cît şi manevra lui Iskenderun care venise la acostare o dată cu Libertatea şi fără să ţină seama de vînt, voise să acosteze înaintea lor. Cîrmaciul de pe Iskenderun, un arab uriaş, pe care-l vede din gabie ca pe un imens fluture alb, s-a dovedit mult mai iscusit decît felul în care-l probozeşte Barba Gore, intrînd între Libertatea şi cheu. Mateloţii celor două corăbii, aflate acum bord în bord, împroaşcă sudălmi, se ameninţă cu pumnii şi cîţiva arabi de pe Iskenderun sar pe Libertatea nu înainte ca Theodo- rakis, cîrmaciul, Ioanidis şi cei doi fraţi Papamarkos să fi trecut pe Iskenderun. Este un fel de păruială, comică văzută din gabie, apoi dintre cei de pe Iskenderun se desprinde un matelot impozant care iese în faţa căpitanului, cavalerii apuseni se amestecă printre mateloţi, căpitanul cu străinul făcîndu-se nevăzuţi în cabina armatorului. „Stai tu, pui de lele !" îşi spune Voica Ilinca, arsă de neîndemînarea şi puţina ei pricepere. Va să zică abordajul nu este decît o comedioară jucată pentru cei de la uscat, comedioară care să prilej uiască trecerea neobservată de pe o corabie pe alta a personajului impozant. De aseară, de cînd a descoperit scrisul ei în „Jurnal”, căpitanul nu-i mai vorbeşte. Trece pe lîngă musul jegos, fără măcar să-i arunce o privire. Este riscul travestiului, dar şi marele lui avantaj. Păruiala şi busculada de pe punţi s-a liniştit. Cineva strigă că-l va tîrî pe tîlharul de Barba Gore, cunoscut mai curînd ca pirat, decît ca om cumsecade, îl va tîrî în faţa cadiului. Vîntul de la coasta anatoliană împinge uşor cele două corăbii spre cheu. Din nou larmă, mateloţii de pe Iskenderun aleargă să fixeze sacii plini cu cîlţi în bordul dinspre cheu, cei de pe Libertatea împing caicul cu căngile, ziua este plină de frumuseţea miraculoasă a luminii poleind marea de un albastru translucid, căzînd darnică pe insula Lesbos pe care Voica Ilinca o vede pentru întîia oară. „Musul" uită de intriga căpitanului şi se lasă vrăjit de lumea plină de culoare care-l înconjoară. Trasă cu căngile, dînd parîme celor de la cheu, Libertatea se aşază în prova caicului Iskenderun. A&ia se dă schela la uscat şi ca prin farmec aceasta se umple de mişcare. Pe toate cărările povîrnite care coboară pieptul coastei vin la pas iute măgăruşi pe crupa cărora stau solemn turci cu turbane albe ; ori greci mustăcioşi, ori femei îmbrăcate în văluri negre. Cîrcaşii, cu spilca pe cap, ori cu samarele din lemn lîngă ei, îl strigă pe Barba Gore, firitisindu-l pentru norocul de a fi ajuns cu bine la Mitilini. Din gabie, Voica IHnca îl vede pe baş'-circaşul, un uriaş gol pînă la mijloc, care trece schela şi cu glas dogit îi ccre lui Barba Gore să-i spună ce mărfuri descarcă şi de cîţi oameni are nevoie. Sînt acolo trei sacagii care se-mping şi-l cheamă martor pe Allah, fiecare jui^nd pe barba profetului că a văzut cel dintîi Libertatea, şi că apa este cea mai proaspătă, cea mai rece şi cea mai bună de pe insulă. Se văd minaretele albe, filigranate, zidurile văruite ale caselor, pete de alb în verdele palid al pinilor maritimi, se aud ţipetele pescăruşilor care zboară în jurul gabiei, foşnetele valurilor molcome ; răgetul unui măgar, scîrţîitul roţilor de la cotigi, strigătele unui bragagiu, se văd casele semănate pe coastă, dinspre oraş vine o ceată gălăgioasă de copii, totul este plin de viaţă, insula abia zărită în zori, un munte ridicat maiestuos din faianţa albastră a mării, a devenit ea însăşi. Voica Ilinca îşi pune pălmarele şi, ca un adevărat marinar, îşi dă drumul să alunece pe una din şco- tele velei zburător. Aşa desculţă, îmbrăcată în bluza din pînză de in care-i ascunde identitatea, trece schela şi se amestecă în mulţimea de pe cheu, trăgînd cu ochiul la felul cum trec la uscat cavalerii apuseni. Toţi patru sînt gătiţi şi înzorzonaţi, îşi poartă pe-o sprinceană pălăriile muschetare la care fîlfîie pene de struţ şi îşi ţin mîna stîngă înfiptă bine în garda spadelor. Şi-au pus pintenii, lucru care atrage ceata lărmuitoare de copii. Pintenii şi motanul Platon, urmîndu-şi stăpînul ţanţoş, mai mult ca un căţel, decît ca un motan. Voica Ilinca trece pe lîngă una din sacale, un butoi de treizeci de vedre fixat pe o cotigă nou-nouţă, cu roţile vopsite în verde, la care este înhămat un catîr voinic. Sacagiul, trunchios, neguros, cu albeaţă pe ochiul stîng, ascultă ce-i spune un fel de ne- guţător-matelot, îmbrăcat nici turceşte nici altfel, legat la cap cu o bazma albastră, purtînd nădragi largi din stofă neagră, brîu şi ilic. Omul nu are un dinte din faţă, prin strungăreaţă aceea parcă scuipă cuvintele, îşi trage, basmaua pe ochi şi uşurel se întoarce cu spatele spre cei patru cavaleri, acum înconjuraţi de simigii şi mărgelari, de pescuitori de mărgean şi bureţi care le întind covrigi cu susan, şiraguri strălucitoare de mărgele, ori ramuri roşii de coral, ori scoici şi bureţi de mare uscaţi, strigînd, lăudîndu-şi mărfurile, cerînd preţuri înzecite. Din noaptea cînd a fost martoră la examenul pentru harem al fetei de la Loredana Brocca şi întoarsă acasă a înţeles ce se întîmplă cu Libertatea, apoi, auzind zgomotul luptei din interiorul navei, a urcat la bord, găsindu-l pe „el", între lamele ucigaşe, fără nici un ajutor, tocmai pe „el" care avea o paradă şi o ripostă pentru toate blestemăţiile cerului, pămîntului şi apelor, din noaptea cînd Lucio Salvaresso a strigat-o în ajutor, numind-o „Iuliana", ei, ucigaşii fiind patru şi „el", apărătorul navei, fiind singur ; din noaptea aceea, ştie, a trecut într-o altă vtrstă sau într-o altă lume a lumii ei interioare. De atunci, din clipa cînd el a atacat-o crezînd-o „Iuliana" şi ea 1-a ferit de vîrful ucigător al spadei, înfigîndu-l în umărul lui Lucio Salvaresso, din clipa cînd, cu o spaimă nebună a simţit oţelul vibrînd uşor la atingerea ţesăturii vegetale, ca apoi, străpungînd-o, să pătrundă în carnea vie şi fremătătoare a duşmanului de moarte al Casei lor, din clipa aceea este alta, ca şi cînd atunci, ar fi sărit peste o mie de ani, o mie de ani dintr-o milionime de ani ai unei vieţi imemoriale. Să fi fost clipa trecerii la clar-vederea despre care-i vorbise Mărgărita ?... De atunci a îmbrăcat haina blestemului ei. Acela de a vedea „prin oameni", de a le desluşi, celor mai mulţi, ceea ce ascund dincolo de gest şi vorbă. La început a trăit noua ei existenţă interioară cu o în- cîntare plină de veselie. Mai apoi, gîndurile acelea ascunse, unele josnice, altele numai meschine, au început să se lipească de sufletul ei, de trupul ei curat, pîngârind-o. Să fie clar-vederea o binefacere ? Omul cu basmaua albastră este un spirit negru. îi simte ura răspîndindu-se în jurul lui ca o zoaie. II aude spunîndu-i sacagiului în greaca din insule :
— El este ! Pe satana, ţi-o jur !... Maltezul îl cîntă- reşte în aur, Simo !... Nu-l pierde din ochi. Vinde-le apa. Ah, effendi Louis, effendi Louis ! Zbor, Simo !
Voica Ilinca trece pe după a doua saca, cu butoiul dogit, cu roatele scorojite şi hîrbuite, la care moţăie între hulube un măgar costeliv, ca şi stăpînul lui, un turc bătrîn şi gîngav. Omul cu basmaua trece prin forfotă, îndreptîndu-se spre marginea tîrgului.
