* * *

— În Răsărit nu s-a născut un nou Timur-Lenk, căpitane Păcurar, şi pînă la marele zid al Kitailor nu se află oştire în stare să atrâgă aici oştirile sultanului. Dacă are pîine, poporul îl va răbda pe sultan, se va desfăta pri- vindu-i cortegiile şi se va înveseli văzîndu-l călcînd preceptele austere ale coranului. Va găsi în desfrîul suveranului scuze pentru propriul lui desfrîu. Corupţia Casei imperiale motivează şi scuză corupţia dregătorilor. Purificarea islamului, pe Allah, nu poate veni decît din interior ! De la noi, cei de credinţă veche.

— Voievodul meu lipseşte poporul Istanbul ului de carnea, laptele şi mierea cu care s-a îndestulat pe nedrept. Dervişii voştri să răscoale poporul.

— La ce bun ? Oare n-aţi temeinicit voi creştinii Bizanţul, nu voi l-aţi ridicat în slava slavelor, făcîndu-l cel mai rîvnit dintre locurile acestui pămînt şi nu tot voi l-aţi -pierdut prin corupţie, desfrîu, lux şi nesfîrşite dezbateri asupra naturii răului şi a binelui, fără să vă daţi seama că binele aparţinea trecutului şi că răul era natura primă a imperiului pe care l-aţi pierdut ?

— Atunci ?

— Voia lui Allah ! Lucrăm în vreme şi cu vremea !

— Fără să-i grăbim paşii ?

— Am vrut-o ! Allah mi-e martor. El care a pedepsit graba mea şi cutezanţa mea şi voia mea, gîndul meu nebunesc de a schimba ceea ce nu se poate schimba dincolo de voia internă a istoriei. M-a pedepsit dăruin- du-i fiului meu preaiubit moarte crâncenă, înnegrindu-mi zilele bătrîneţii, umplîndu-mă de căinţă şi de durere. Fiul meu preaiubit, lumina ochilor mei, şoimul ager al neamului meu a pierit bătut în piroane de catarg, prefcum profetul vostru Isa Mesih ţintuit pe cruce. Moartea lui m-a făcut să meditez la singurătatea bătrîneţii. Cu el se stinge neamul vitejilor şeici şi emiri Hidayet de Iskenderun. La ce bun aş mai face umbră pămîntului^ fiul meu ?

Căpitanul Radu Păcurar cunoaşte resemnarea închinătorilor lui Allah, care nu are nimic din umilinţa creştină, păstrînd în durere o demnitate înţeleaptă. Hotărîrea şeicului Hidayet Riza Han de a se retrage într-o medresă îl loveşte în plin. De la uciderea lui Hidayet Riza Aii, fiul bătrînului şi aventura navei Albertina în Cyclade, au venit la Istanbul trei emisari ai emirului pentru Mihai Voievod, povăţu-indu-l pe acesta să nu înceteze nici o clipă lupta, fiind foarte aproape ceasul cînd frăţiile celor truditori vor răsturna puterea dregătorilor care văd în război şi cuceriri singurul mijloc de a se îmbogăţi şi a-şi păstra privilegiile. Se va clădi o împărăţie a prosperităţii prin negoţ şi meşteşuguri, prin mari lucrări de irigaţii, prin stîrpirea pirateriei pe mare şi a tîlhăriilor pe drumurile caravanelor, astfel incit sîngele viu al comerţului să lege inima Răsăritului cu inima Apusului, iar ţările de la Dunăre să se bucure de tihna şi libertăţile consfinţite prin capitulaţii. A fost anul acesta de după Câlugăreni, bătălia pe care au vestit-o clopotele tuturor bisericilor din imperiu, pe care dervişii sufiţi au povestit-o in toate tîrgurile pînă în Egipt, pe care cămilarii frăţiilor au preamărit-o la caravansaray-uri, un an al speranţelor nu numai pentru popoarele Balcanilor, nu numai pentru chefalohoriile aromâneşti, nu numai pentru cei din Thessalia şi Peloponez ; dar a fost deopotrivă un an al speranţelor pentru toţi cei care trăiesc pe întinsul imperiului din sudoarea frunţii lor. Pentru toţi cei îngenuncheaţi de povara impozitelor. De strîmbătăţile dregătorilor, de abuzurile fără număr ale Puterii. A celei mari, a sultanului, cu vistieria mereu lacomă ; a celei mici, a cad iilor şi paşalelor şi beilor şi spahiilor şi defterdarilor şi liotei de bostangii şi de ciorbagii şi de încă o mie de slujbaşi mărunţi, veşnic nesătui, veşnic cu mîna vîrîtă pînă la coate în pungile urgisite ale truditorilor. In această lume Hidayet Riza Han însemna o Stea Polară. Să se fi prăbuşit într-atîta bătrînul încît durerea lui să-i fi surzit urechea cu care asculta durerea mulţimilor ? Atunci de ce-a riscat drumul de la Iskenderun la Lesbos, unde s-a stabilit această întîlnire spre a i se aduce la cunoştinţă de el, căpitanul Radu Nanu Păcurar, prin viu grai, planul voievodului pentru cei doi ani care vor urma, starea de lucruri din Balcani într-o sinteză a mitropolitului Dionisie Rally Paleolog, coborîtor direct din împăratul Constantin Dragases, mort pe zidurile Constantinopolu- lui şi starea de lucruri din însăşi inima imperiului, Istan- bulul, ştiricită de prinţesa Mărgărita, cea în legătură cu Andronic Cantacuzino şi partida arhonţilor dornică să ridice crucea pe Sfînta Sofia cu ajutorul săbiei voievodului de la Dunăre ? ! Faţă de acest rol pe. carerl joacă nu dintr-o deşartă sete de glorie ori de avuţie, ci ca pe însăşi raţiunea lui de a fi, ce rost ar mai avea celelalte misiuni legate de zdrobirea Casei Salvaresso, sau chiar pasiunea lui intimă legată de stabilirea prin calcul a longitudinii ?

— Nu pentru a te îndoi de tine însuţi eşti aici, spune . încet Hidayet Riza Han... Să medităm, aşteptînd... Ai : poruncit să se descarce baloţii pentru Abdullah Yeru ?

— Aşteptam să mi-o spui !

Bătrînul venerabil ridică mîna stingă cu un gest uşor. In clipa aceea căpitanul Păcurar simte cum cabina armatorului îşi pierde parcă consistenţa materială fiind învăluită într-o luminiscenţă albăstruie, uşor fosforescentă, ca un fel de pulbere celestă, sau mai curînd ca o emanaţie spirituală capabilă să transfigureze materia. Fără nici o sforţare reeditează una din puţinele lui întîlniri cu principesa Mărgărita, cînd a fost învăluit de aceeaşi pulbere celestă şi cînd s-a întors la Firenze şi 1-a văzut foarte de aproape de Georgios Gemistos Plethon, stătea chiar lîngă el şi cardinalul Cezarini 1-a întrebat ce sens are la Bizanţ cuvîntul polyfradmosyne, care într-un fel se apropie de sensul pe care florentinii îl dau vieţii, adică de a te ocupa de mai multe probleme deodată, ca şi censul acelui to fylarhon — dragostea de putere, şi ea cu totul florentină. Este o clipă de abis, lungă de cîteva veacuri, aidoma clipelor cînd se scufundă sub chila corăbiei, ori pe fundul golfului Erdek să caute bureţi uriaşi, cînd timpul se anulează pe sine, are senzaţia că s-a părăsit în scaun şi caută cu spaimă să reintre în el însuşi, Hidayet Riza Han îi spune că este prea legat de trupul său, uşa se deschide şi în cabina armatorului intră un alt bărbat înalt şi voinic, cu trăsături vultureşti, îmbrăcat într-un burnuz peticit, desculţ, cu obrazul cîrpit de cica- trici, care îşi duce dreapta la inimă, buze şi frunte, spu- nînd cu glas puternic :

— O, zahid-părinte — iată-mă ! Luminată să fie faţa ta şi dreptatea să fie singura măsură a faptelor tale !

— El Mer, şopteşte şeicul, ori poate nu şopteşte, poate numai gîndeşte şi-i transmite lui acest gînd şi acest nume.

Căpitanul Radu Nanu Păcurar se ridică fără să i se pară neobişnuit că noul „împărat" al Cycladelor s-a ivit atît de firesc la bordul navei lui, tot atît de firesc cum răsună afară strigătele cîrcaşilor : maina-maina. vira-

vira şi cum se aud tălpile lor goale umblîad pe punte.

* *

Cărăruia pe care omul cu basma o deapănă repede sub tîrlici urcă în serpentine dulci coasta priporoasă. Voica Ilinca ştie că nu poate trece neobservată într-un tîrg-port, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Faptul că omul cu basma 1-a recunoscut pe Louis, legîndu-i numele de al Maltezului îi reaminteşte cu o claritate dureroasă întreaga aventură trăită lîngă Mărgărita după ce Albertina a fost cucerită de piraţii lui Saladin Chiorul, căpitanul Mîrzea fiind doborît pe puntea caicului Harevi. Saladin-uriaşul cu obrazul ciupit de vărsat dat din belşug cu pudră de iris în care sudoarea tăiase brazde adinei şi murdare, stropit cu sînge. încă după luptă — a venit pe dunetă acolo unde marinarul trădător, falsul Alfredo Curci, Rodolfo de fapt, fratele vitreg al învingătorului, le păzea împreună cu cel numit Maltezul. Saladin a maimuţărit o politeţe grotescă, de un grotesc cutremurător, se auzeau gemetele şi horcăiturile muribunzilor, ciocanele cu care se băteau piroanele în viteazul Hidayet Riza Aii, ţintuindu-l de catarg, zgomotele făcute de piraţii care prădau caicul cucerit, încă nu fusese stins focul de pe Imbît şi-n lumina torţelor, înconjurat de garda lui, Saladin i-a închinat Mărgăritei un fel de poem, rugînd-o să-i fie împărăteasă... Putea să le dea piraţilor, le putea batjocori, era stăpînul absolut. Tocmai sentimentul că este stăpîn absolut 1-a pierdut. Sentimentul că timpul îi este sclav, după cum oamenii îi erau sclavi, că forţa lui este veşnică şi mai presus de împrejurare.

Mărgărita 1-a vrăjit pe Rodolfo, plănuind să-l arunce împotriva lui Saladin. Ei i 1-a încredinţat pe Ulus-mal- tezul. Jocul lor s-a putut face la adăpostul străşnicie! cu care erau păzite şi al curtoaziei cu care erau tratate. Ulus-maltezul cu părul aproape roşu, sfios, se purtase ca un cavaler, fără să rostească un cuvînt în cele două * zile şi două nopţi de navigaţie. Ar fi fost un bărbat plăcut, dacă şi-ar fi putut ascunde privirea verde, piezişă, fais umilă şi fals admirativă. Ca pe orice corabie, echipajul de piraţi care ajuta echipajul de pe Albertina la manevră a flecărit. Piraţii şi-au povestit isprăvile. Fra Franco, comandantul Albertinei le-a auzit, repovestindu-le principesei. Hidayet Riza Aii îşi doborîse adversarii care-l atacaseră câzîndu-i în jur de pe catarg,' Saladin lupta cu Mîrzea, cînd Ulus-maltezul 1-a asasinat laş, înfigîn- du-i hangerul între umeri, ascuns* în spatele catargului. „Să nu uiţi !u i-a spus Mărgărita. în seara cînd femeile din insula lui Saladin au venit la bord s-o pregătească pentru nuntă... Au fost cîteva zile halucinante, cînd amîndouă au trăit între disperare şi speranţe nebune, cînd pricipesa pregătise otrăvurile cu care să-l ucidă pe Saladin şi apoi să se sinucidă, apoi a fost reapariţia căpitanului Mîrzea, sortitul Mărgăritei şi prăbuşirea lui Saladin. A crezut atunci că Ulus-maltezul a fost ucis împreună cu Saladin. Ce s-a întîmplat atît de crîncen între Louis şi Ulus-maltezul, încît acesta să ofere aur pentru a-l prinde ? Şi de unde-l poate cunoaşte omul cu basma pe Louis, decit de pe corăbiile lui Saladin ? Şi cum se va putea ea strecura pe urmele lui, fără să fie văzută şi bănuită, pentru că, îşi spune, pentru a putea apăra Libertatea, iată, este nevoie să se ştie nu numai ce unelteşte Casa Salvaresso, dar ce se întîmplă şi cu acest Ulus-maltezul şi cu cei care au spionat acostarea navei la cheul din Mitilini.

Poteca iese într-un drumeag pietros, care-i răneşte picioarele goale. Pietrele sînt fierbinţi. Dinspre Mitilini coboară spre port o turmă de măgari încărcaţi cu coşuri, condusă de uri cărvănar abia puiandru, care strigă băr- băteşte, dar cu glas subţirel : „Ciuş, ciuş". Omul cu basma intră într-o livadă cu măslini şi cînd turma de măgari trece pe lîngă ea, ridicînd o boare de praf roşiatic, Voica Ilinca are întocmit un plan după toate regulile pe care „el" i le reamintea înaintea fiecărei lecţii de luptă cu sabia. Scoate un ţipăt sfîşietor şi leşiuit, schioapătă şi se tînguie în levantină :

— Bunule călător, ai milă de un biet mus nenorocit !...

Sub măslini pluteşte o lumină străvezie albastră-ver- zuie în care zboară gîze cu elitre de mătase. Voica Ilinca trăieşte intens revenirea pe pămînt. Au fost numai patru zile de navigaţie, care i s-au părut ca o rupere de ea însăşi. I-ar place să se culce în brazda afinată de sub măslini, să simtă căldura bună â pămîntului, să asculte păsările şi să privească în cerul egeean de un albastru stins, plin de mistere. Ce negru diavol a făcut-o să plece de acasă ? Dragostea ? Cum este dragostea, se întreabă, continuînd să se jelească, omul din faţă ori făcîndu-se că n-o aude, ori fiind surd de-a binelea. Ea grăbeşte pasul, ba trăgîndu-şi piciorul, ba ţopăind, îşi îndeseşte jelania şi cînd livada sfîrşeşte într-un gard scund din bolovani spoiţi cu var, în care se deschide o intrare, omul cu basma se răsuceşte spre ea atît de brusc încît Voica Ilinca se sperie. Bărbatul are un zîmbet acru.

— Te-ai speriat, diavole ! Ce vrei ? De ce te ţii pe urmele mele ? Eşti cîine ?

— Sînt mus pe Libertatea, vai de capul meu ! Mai rău decît un cîine, stăpîne.

— Şi de la mine ce vrei ?

— Nimic, stăpîne, în afară de un sfat. Poate ştii pe cineva care are nevoie de o slugă... Păzea ! Vine !

Voica Ilinca îşi poate stăpîni cu greu hohotul de rîs. Din curtea largă, plină cu sacale, cotigi, măgari şi găini, ţîşneşte un ţap negru, xu coarnele lungi, răsucite pe spate. Înainte ca omul cu basma albastră să se poată feri, ţapul îl izbeşte furios în dos, după care îl ia la fugărit. Omul sare pe gardul scund de bolovani. Ţapul se ridică pe gard cu picioarele din faţă, încercînd să-l smulgă pe omul care înjură urît, spunîndu-i cu glas jos, parcă să nu fie auzit decît de ţap :

— Fir-ai de trei ori afurisit, Osman, vedea-te-aş în frigare, vedea-te-aş pastramă, diavol şchiop şi blestemat !

Ţapul Osman behăie ironic.

— Osman, băiatule, aici, îl cheamă Voica.

Ţapul întoarce capul. Are o stea albă în frunte, ochi verzi, scutură din coarne ca şi cînd s-ar feri de glasul ademenitor, şovăie şi, cum Voica Ilinca îşi îndulceşte glasul, ţapul Osman renunţă cu vădită părere de rău la prada lui, îşi coboară picioarele din faţă de pe gard şi, behăind, vine la Voica Uinca. Fata îl scarpină între coarne. îngenunche lîngă el şi-i şopteşte descîntecul aromânesc de ţap rău, învăţat de la Barba Gore. Ţapul Osman o priveşte mirat. Omul cu basma albastră sare de pe gard, îşi scuipă de trei ori în sîn, îşi face cruce şi tot atunci se aude un glas poruncitor de femeie care spune :

— Ce-ai văzut în port, Mihailos ? A venit sau nu corabia blestematului Bîrlădeanu ?

— Este cineva aici care-o poate spune mai bine decîl mine, stăpînă... Cineva care l-a descîntat pe Osman...

— Pe Osman ? Rîzi de mine, Mihailos ? !...

Voica Ilinca se ridică. Ţapul i se ţine în urme, behăie şi caută mereu degetele care-l scarpină între coarne. Cînd intră în curte, Voica Ilinca vede un fel de han, mai curînd curtea din spate a unui han, cu o prispă largă la care urcă cîteva trepte din bolovani şi în capul acelor trepte, o femeie foarte tînără, cu părul negru strălucitor căzîn- du-i pe bluza orbitor de albă, la picioarele căreia stă parcă de veghe un dulău ciobănesc gălbui. Văzîndu-l pe Osman, dulăul latră răguşit şî se ascunde în spatele femeii.

— Maica Domnului din Agiassos, spune femeia cu glas cîntat... Osman, cine ţi-a făcut vrăji ?