4

Căpitanul Radu ^Păcurar stă pe dunetă lîngă timonă. Noaptea egeeană fosforescentă are ca întotdeauna harul de a-l predispune la meditaţie. Este ceasul care urmează lăsării întunericului, cînd mii de lampioane se aprind şi se sting în siajul navei, cînd văzduhul devine sonor şi cînd întrebările prind viaţă ieşind din pîcla neliniştilor, îl pizmuieşte pe Barba Gore care stă la timonă şi supraveghează busola luminată de fînarul aşezat sub roza desenată cu tuş de China pe hîrtie cerată. Îl pizmuieşte pentru liniştea lui. Pentru faptul că nu-şi pune nici problema longitudinii, nici pe cea a libertăţii umane. îl pizmuieşte pentru că este mereu el însuşi crezînd cu. ardoare că singurul lucru pentru care merită să trăieşti este răzbunarea împotriva celor care ţi-au hăcuit satul şi neamul şi pe cei dragi, aruncindu-te într-o lume străină şi îndepărtată care te ţine undeva la margine, într-o obscuritate fără nici o speranţă. El a trecut acest prag regă- sindu-se în lupta lui Mihai Voievod pentru libertatea Balcanilor. Dincolo de acest „credo", întrebările rămîn. Multe, grele, apăsătoare. Năzuieşte spre o lume a totalităţii şi nu întîlneşte decît Ibmile strimte ale parţialităţii. A crezut într-o vreme că Abu Raihan Osman ibn-Ahmed este cel mai apropiat de înţelepciune şi prin ea de totalitate, fiind astronom şi matematician, adică om cufundat în abstracţiune. S-a înşelat. Abu Ahmed s-a dovedit mai mult şeic decît astronom şi mai mult sufit decît matematician. Se cufunda în abstracţiune numai cînd voia să-şi limpezească privirile cu care scruta istoria la zi, adică spasmele şi zbaterile care dădeau nume contradicţiilor de moarte numite Imperiul Otoman. Abihu Said vede totalitatea ca pe o împărăţie a negoţului şi a cămătăriei, stăpinită de aurul care cumpără. Aurul care cumpără de toate : mărfuri, oameni, conştiinţe. Şi care vinde de toate : mărfuri, oameni, conştiinţe. Un imperiu fără hotare, guvernat de nevoile celor puternici, de prăbuşirile sau înălţările lor, de stăpînirea izvoarelor de la care se scurge avuţia. Cît despre cavalerii apuseni, ei sînt robii sărăciei la care i-a dus viaţa nechibzuită, fanatismul şi credinţa că singura măsură a unui nobil este spada. Libertatea taie valurile Egeei pe ţărmurile căreia stăpîneşte Imperiul Marelui Turc, cu miile lui de lanţuri ferecînd popoarele subjugate şi totuşi, nimic din silnicia Imperiului nu vatămă frumuseţea nopţii şi propria lui libertate. Ar putea din clipa asta să ridice la catarg flamura nesupunerii. Echipajul l-ar urma orbeşte. Să treacă Libertatea în propria lui stăpînire. Să bîntuie marea dînd pe faţă bătălia împotriva Semilunii. Ori să se îndrepte spre In- diile Occidentale, să pună stăpînire pe o insulă şi să clădească acolo o ţară a libertăţii... Rîde. îşi aduce aminte insula pe care Saladin Chiorul, împăratul Cycladelor, şi-a clădit, înaintea lui, o ţară a făgăduinţei. Ce s-a ales din ea ? Unde există libertate în afara libertăţii propriei noastre conştiinţe ?

— Căpitane, Ioanidis ! şopteşte secundul.

— Ce este cu Ioanidis ?

— Jupîniţă zice că slujeşte lui don Lucio !

Căpitanul Păcurar se gîndeşte la Registrul cu numărul XXXII şi seria M.O., registru răpit de cei trei căpitani domneşti din arhivele Casei Salvaresso, atunci cînd au atacat-o în plin Istanbul, sub nasul agiei împărăteşti. Iată un răspuns care-i împacă de mulţi ani conştiinţa tulburată de prea multe întrebări : fapta. S-a molipsit de viciul incertitudinii. Cînd ? Unde ? De la cine ?

— Se poate ! Altădată ar fi spus „Nu se poate". Perioada în care a stat la uscat să-l fi înţelepţit cu harul dubiului ?

— Atunci ?

— Atunci nu-l scăpa din ochi. Nici tu, nici jupîniţă, nici cei doi Papamarkos. Are cumva porumbei călători ?

— Am căutat pe toată corabia. Nu are !

— Sîntem prea aproape de coastă să mintă busola cu magneţi. Am vedea. Sîntem prea departe de Lesbos să poată face semne cu lumini. Pe urmă, intrăm la Mitilini în aşa fel încît Libertatea să fie văzută şi de la „Steaua de mare" şi de „La Pisica de mare". Abia întorşi de la Smirna la Mitilini ne pierdem urma. Acum unde este ?

— De veghe la prova.

— Singur ?

— Theodorakis îl pîndeşte dintre balot ii de pe punte.

— Ce semn îţi dă ?

— Asta, căpitane !

Căpitanul Păcurar vede contraşcota velei mari flutu- rînd desprinsă de pe cavalieră. în aceeaşi clipă o umbră se prelinge pe lîngă copastia din babord şi dintr-un salt intră în umbra dunetei. Secundul Poalelungi dondăne un cintec aromânesc de plecarea oilor spre Ţară. Căpitanul Păcurar se retrage de la balustrada dunetei. De pe punte se aude miorlăitul supărat al motanului Platon şi glasul dezmierdător al cavalerului Pedro Perez de Hispaniola- Figuera chemînd motanul, se face linişte şi după puţină vreme se arată pe punte şeicul Abu Ahmad însoţit de ucenicii săi întru astronomie... Tot atunci Ioanidis iese din umbra dunetei şi-l strigă cu glas chinuit pe secund.