* * *

În cabina-salon. Frumuseţea miraculoasă a amurgului o umple de o lumină dulce, plină de melancolie. Cu aceleaşi gesturi curtenitoare care-l apără de ispita de a o frînge în braţe pe diavoliţa îmbrăcată în costumul ei de matelot croit din cea mai bună pînză de Bergamo (travestiul de mus murdar stă pe fundul sacului de marinar), căpitanul o invită pe Voica Ilinca să se aşeze în jilţul armatorului, subliniind încă o dată că răzmeriţa lui este faţă de pavilionul împărătesc, nu faţă de binefăcătorul său. Cei patru cavaleri şi Papamarkos se aşază. Papamarkos pare stînjenit. Nu se aşază decît la al doilea semn al căpitanului şi numai după ce se aşază acesta. Voica Ilinca şi-a curăţat unghiile cu eter. Este într-o stare ciu- dată, care-i aduce lacrimile în ochi, care-o face să ofteze şi care-o umple de o minie surdă şi o bîntuie cu o mie de toane. Azi dimineaţă a stat închisă în cabina ei de taină. A zăcut întinsă pe pătucul de mus, retrăind întîmplările de azi-noapte într-o stare de leşuială lîncedă. Şi-a spus că este curios cum nu-şi reaminteşte nici una din aventurile aţîţătoare prin care a trecut la Mitilini şi la Izmir. Că răpirea ei de la bord şi evadarea care putea s-o coste viaţa, abia mai înota, era sleită de moarte cînd a ajuns-o barca, nu i-au lăsat altă urmă decît a bucuriei că echipajul o ocroteşte, că ea face parte din echipaj ajutîndu-l pe măsura puterilor şi, dacă se gîndeşte bine, atît la Mitilini cît şi la Izmir a fost într-un fel nodul lucrurilor. Atunci ? Ce-i lipseşte ei din ceea ce are Loredana, ori Andreea ; ori femeile de port ? Ce-i lipseşte atît de vizibil încît „el" n-o priveşte decît ca pe o zgîtie ; ori şi mai rău, ca pc o soră mai mică, pe care la nevoie o croieşti la fund — Dumnezeule, neruşinatul ! — oh, Doamne, Doamne, cum poţi să-l îngenunchezi pe bărbatul care ţi-a tras cîteva scatoalce la fund, făcîndu-te caraghioasă pentru totdeauna şi atunci de ce diavolul afurisit a ţinut-o în braţe, de ce a strîns-o la piept, de ce, cu atîta lacomă gingăşie, i-a sărutat glezna şi, Dumnezeule, ce copleşitoare bucurie şi ce adîncă linişte cînd i-a simţit spatele vînjos lîngă ea, ca un zid tras între ea şi restul lumii ? ! Ce nu ştie ea şi ce ştie Loredana ? Nu are oglindă să se vadă cum arată, dar s-a văzut în oglinda Mărgăritei, iubindu-se în imaginea aceea care aproape a ameţit-o. Ah, diavolul, are să-l fiarbă în cazanul satanei ! Are să se mărite cu Louis... « Louis este baron, are s-o ducă în castelul părinţilor lui, vor călări, vor vîna, se vor duce la baluri strălucitoare, ea va fi misterioasa femeie venită din Răsărit, cavalerii ii vor omagia frumuseţea, asta nu este viaţă pentru ea, să se lase zgîlţîită zi şi noapte în cabina îngustă şi întunecată, să se spele în ghiordel, să-i cadă dinţii cum le cad mateloţilor bătrîni, să nu poată face baie în apă parfumată, să nu se scalde în bazin, să n-aibă cameriste şi roabe, să-şi spele singură zdrenţele, să umble îmbrăcată bărbăteşte cînd acasă are zeci de rochii strălucitoare. O nebună !... Are să

264"

mărite cu Louis. O iubeşte. A suferit. A fost rob. A vîs- se ^ galere. Să fie baroană ! Viaţa trebuie să fie minu- tă pentru o baroană... Jean este cavaler... Un baron este ^ai mare decît un cavaler ? !

pe ce-a izbucnit în plîns cînd şi-a adus aminte cît de jngîietoare i-a fost respiraţia cînd s-a trezit o clipă din omnul acela fericit şi el îi răsufla în palma cu care-i acoperise buzele ? De ce-a adormit plîngînd, mai sleită decît după o zi de exerciţii la bord şi de ce n-a visat un castel baron ; dar a visat că „el" a luat-o în braţe, a purtat-o uşor. se aflau într-o poiană înflorită, apoi sub platanul uriaş de la Bebek, se auzea rîuleţul şuvoind vesel, se auzea ciripitul păsărilor şi „el", Dumnezeule, „el" se aplecase şi buzele lor...

— Sînt două ipoteze, spune „el" cu glasul acela tăios, plecîndu-se deasupra hărţii insulei Rhodos. Ca Diego să fi vestit prin porumbei că ştiu toate tainele Casei Salvaresso şi aici să ni se întindă o cursă. A doua ipoteză, ca Diego să tacă. Fie că nu are legătură prin porumbei, ^fie că, nedezvăluind stăpînilor faptul că le ştim tainele, să cîş- tige timp, bani o dată cu timpul şi un loc unde să-şi piardă urmele şi să se bucure de agoniseală. Iată semnele de recunoaştere pentru luna iunie : — nava ridică noaptea la măr un felinar alb, îl ţine pînă se numără la zece, îl lasă în jos pînă la jumătatea catargului şi de îndată îl ridică la post. unde rămîne pînă în zori. Ziua, nava ridică două pavilioane albe pe straiul focului. Răspunsul de la uscat este clat de două felinare albe care se apropie unul de altul, stau alături pînă se numără la zece şi se depărtează, după care dispar ; ziua, o flamură roşie ridicată deasupra clopotniţei, pentru că, se pare, locul de taină este o sfîntă mo- nastire. Parola lunii iunie este Skarpanto, numele vechi, folosit de localnici pentru insula Karpathos... Răspunsul este Saros, insula apropiată de Karpathos.

Deci, au veghe de zi şi de noapte, spune baronul.

— Chestiunea cu porumbeii începe să fie plictisitoare, sPune cavalerul Jean de Mirande.

— Pe numele lui Columb, nu văd ce-aş face aici cu artileria ? se miră don Pedro.

265"

Motanul Platon nu pare de aceeaşi părere cu stăoîmJ său. Sare pe masă şi de pe masă în poala jupîniţei. . '

— Trădătorule, şopteşte don Pedro Figuera.

— Cred că prudenţa este cuvîntul care deschide ates* sfat de război, spune Pierre de Mirande.

— Mademoiselle, domnilor. Căpitanul cunoaşte insula Noi n-am văzut-o decît prin ochetele ramei de galerii Căpitanul cunoaşte oamenii locului, modul lor de a giinjj şi a acţiona. Felul cum a conceput operaţiunea Izmir este grăitor. Propun să adoptăm planul căpitanului nostru Dumneata, Papamarkos ?

— Sînt la voia căpitanului, spune Papamarkos.

— Ai uitat-o pe jupîniţă Voica, baroane, spune căpitanul.

— Mademoiselle are ultimul cuvînt. Cuvînt pentr care sînt gata să-i pun la picioare viaţa mea.

Declaraţia directă şi simplă a baronului Louis de Vie Fezensac o face pe Voica Ilinca să roşească de plăcere, pe căpitan să pălească şi să-şi muşte buzele, iar pe ceilalţi cavaleri să surîdă...

— Iată o declaraţie care impune să nu alcătuiţi nici Echipă, căpitane, în care prietenul nostru să fie prea anroape de Mademoiselle... Ar fi în stare, ca să-şi ţină cu vîntul, să intre în iataganul celui dintîi ienicer.

Toată lumea rîde. Căpitanul, căruia baronul i-a răsu cit un jungher înroşit în piept, îşi spune că aceşti bravi cavaleri nu i-au dat pînă acum decît sfaturi bune.

— Domnilor, onorat de încredere. Odihniţi-vă. Iji miezul nopţii vă aştept pe punte să vă comunic planul meu... Jupîniţă, binevoieşte a rămîne. Am nevoie de aju torul domniei-tale. „Ah, diavolul ! Acum cînd îmi este atît de uşor să fiu baroană ?! Şi nu l-am mîngîiat pe bietul Louis nici măcar cu o privire", îşi spune Voica Ilinca, mîngîind căpăţînă neagră a motanului Platon tolănit regal în poala ei.

— Cu ce-ţi pot fi de folos, căpitane ?

— Eşti grăbită.

266"

Mă aşteaptă Louis (încearcă să spună numele cu duioşia şi să-şi dea ochii peste cap, ceea ce nu este îkiurâ că-i reuşeşte pe deplin ; dar, se pare, asta-l ustură

căpitan care Princ*e 0 rafală de vînt pe vele şi o imită

înaimjţărindu-se) :

Mă aşteaptă Louis !... Mă aşteaptă Louis !... Poftim ! Sîntem... Rîde. Voica Ilinca ştie că „el" se stăpî- r e$tc, că are puterea şi harul de a se stăpîni şi dintr-o jj.Jf-ţ înţelege totul. Mahmureala lui, încă de atunci de fnri . cicălea pentru felul cum îl cîrmea şi stăpînea pe Zei'rfp gingăşia cu care-i apuca mîna în care ea ţinea sabia de abordaj. Felul în care lungea fie exerciţiile de scrimă, fie plimbările cu caicul, povestindu-i despre mare şi nave, despre piraţi şi fete răpite să fie vîndute haremurilor. Grija de a-i arăta viaţa aşa cum este, nu aşa cum o vedea ea din grădina casei părinteşti, plină de toate bunătăţile pâmîntului.

— Sîntem aproape de scopul călătoriei noastre spre el. Acest scop este legat atît de Casa Bîrlădeanu, pe care â> reprezinţi, cît şi de interesele Domnului pe care-l şlu- jesc... O clipă... Baronul poate să mai aştepte o clipă.

Clasul căpitanului este tăios şi ferm. Voica Ilinca îl priveşte hoţeşte printre gene. Revede toate gesturile lui de azi-noapte cu o limpezime plină de duioşie.

— Ascult, căpitane !

— Vom pătrunde, aşa sper, în inima tainei Casei Salvaresso... Această inimă, de aur cred, va fi păzită cu străşnicie. Iţi cer, în numele tatălui nostru (o spune cu tărie), să rămîi la bord, în siguranţă. Dacă voi cădea, Barba Gore vă va duce la Istanbul pe domnia-ta şi Libertatea.

Voica Ilinca ar fi vrut ca el să spună : „Tot ce am eu toai scump pe lume, pe tine, dragostea mea, şi Libertatea, cealaltă dragoste a mea, pe care tu n-o gelozeşti ca pe Loredana şi Andreea, sau pe cele o mie de femei necunoscute pe care le gelozeşti ca o copilă"'; dar el nu spune kşa, se pleacă o clipă asupra hărţii, ea îşi opreşte răsuflata pentru că el este dintr-o dată altul cînd ridică frunza, un bărbat sălbatic cu ochii strălucitori, cu trăsăturile bintuite do patimă, este asupra ei din doi paşi, aproape

vtlt asupra prăzii, o înlănţuie de mijloc, a smulge din

r»

Jo J

jilţul armatorului, motanul sare speriat pe masă şi, Dur^"1 nezeule, frîngînd-o, asuprind-o, înăbuşind-o, o sărută gură, pe gît, pe ochi, pe frunte, îi sîngeră buzele, o ame! ţeşte, o tîrăşte într-o prăpastie adîncă în care se pierde p» sine înecată în viitoarea propriului ei sînge.

Simte că alunecă în acel întuneric luminos din adîncul ei, strînsoarea ameţitoare care a frînt-o o eliberează şi ea se regăseşte în jilţ, înainte de a fi vrut-o, motanul o priveşte şiret cu ochii lui verzi, culorile din cabina-salon trec spre roşu crepuscular şi de afară se aude glasul iubitului ei, glasul lui aspru şi dominator :

— Treceţi la posturile pentru manevra velelor !

Apoi tropotele tălpilor goale. Apoi sifleea luf Barba Gore. Apoi, lin, legănat, ca într-o dulce şi ameţitoare plutire plină de foşnetele mătăsoase ale apei, cabina-salon se roteşte în jurul ei înseşi şi Voica Ilinca se întreabă pînă unde ţine visul şi de unde începe realitatea.