6

— De ce nu dormi, jupîniţă ?

— Zi-mi Voica.

— De* ce nu dormi, Voica ?

— Nu m-am regăsit încă !

— Să fi fost adevărat ?

— Totul ! ,

Kr — Cum îţi explici ?

— Nu-mi explic. Am văzut. Am trăit. îmi este destul. Ţie nu ?

f Căpitanul Păcurar nu răspunde. Stau amîndoi pe dunetă, rezemaţi de copastie. Cerul prefigurează zorii. O ariPă de lumină trandafirie pluteşte în cer, deasupra

289

.19 -R Corsarul

15        >

insulei. Corabia abia se leagănă. Se vede gabierul proiectat pe cer şi silueta vardiei de la prova. Se aştepta să curgă sînge. într-un fel s-a repetat bufonada de la Izmir, ei venind nu din afara zidurilor, ci din interiorul lor, dovedindu-se încă o dată că pierzania este cu atît mai aproape cu cît duşmanul se află ori în noi, ori printre noi. Vîslaşii hairactarul ui, frînţi de trasul la rame, s-au dat prinşi de cum au acostat la debarcaderul monastirii clădit pe o îngrămădire de stînci, la care se ajungea pe scări pieptişe săpate în piatra falezei. Au fost închişi într-o chilie şi puşi sub pază. Baronul i-a cerut să rămînă la uscat şi să vegheze. Caraco Picior-de-lemn nu ştia nimic de icoana arhanghelului Gavril. Mărturisise că nici ei, nici „stareţul" nu intrau în paraclis să tulbure liniştea şi rugăciunile celor doi călugări bătrîni, singurii păstraţi la monastire de către patronul Lucio Salvaresso. Căpitanul trăieşte o stare de luciditate ciudată. Aventura din grotă este atît de vie, încît i se pare că se află încă acolo, că există în cele trei planuri temporale sau în acel timp absolut care anulează sucesiunea. Că existenţa lui acolo umbreşte existenţa lui de aici, estompîndu-i senzaţiile directe. Iată, Voica Ilinca stă aproape lipită de el, este neobişnuit de blîndă, aproape duioasă, cerul preceasului de ziuă este fastuos, de la uscat vin miresme ameţitoare şi toate aceste senzaţii vii, aţîţătoare, fermecătoare rămîn în afara lui, trec pe lîngă el fără să-l atingă, de parcă s-ar afla în grota aceea în care mureau sunetele. Se aude un fel ,de ţuset venit de la piciorul scării.

— Eşti acolo, căpitane ?

— Da, ca vaiere... Sîntem aici I

— Putem* urca ?

— Cu plăcere... Se pare că nici noi, nici voi n-aveţi somn... Din aceleaşi'motive ?

— Din pricina grotei aceleia,' căpitane, spune Pierre de Mirande. Se refuză logicei. Şi nu cunosc nici un fenomen pe lumea asta — în afară de purtarea oamenilor — care să se refuze logicei.

— In loc vSă vorbim, ar fi mai bine să luăm barca şi să regăsim grota, unii venind de pe apă, ceilalţi coborînd prin paraclis, spune foarte limpede Voica Ilinca.

290"

H — Drumul prin paraclis este sigur, spune Pierre de Mirande. Plin de surprize este drumul cu barca. Mademoiselle are dreptate. Şi aşa nu putem dormi. Să luăm - barca... Vom vîsli noi.

«— Am observat un curent straniu şi o anume simetrie a stincilor, spune cavalerul' Jean de Mirande. Totul tf părea că se supune unei voinţe care dirija atît curentul cît şi poziţia stîncilor. Dacă nu mi-ar fi teamă că voi fi socotit nebun, zice că stîncile acelea se mişcau în mod ciudat, ghidîndu-ne.

— La barcă, domnilor, spune căpitanul Păcurar, flu- ierînd vardia şi dîndu-i ordin să patruleze de la prova la pupa pe ambele borduri.

...Voica Ilinca stă la prova. Cavalerii vîsîesc. Căpitanul guvernează conducînd barca în lungul şirului de stînci spre ieşirea din golf străjuită de războinicul săpat în stîncă. Universul se umple uşor de lumina frageda a zorilor. La zenit cerul are culoarea translucidă a smaragdu- lui. Tot ceea ce se vede capătă contur şi volum. Voica Ilinca închide ochii încercînd să-şi refacă viaţa petrecută în viitor. Nu are nici o îndoială că şi-a trăit acolo o ţîtime din viaţa ei viitoare într-o insulă însorită cu doi copii , care aveau obiceiul năstruşnic să se caţere în spinarea tatălui lor ; la bordul corăbiei ; apoi într-un palat unde dăntuia cu „el" la un bal, iată ca nu era nevoie să fie baroneasă pentru asta, apoi la o herghelie, la un konak lîngă o apă, băieţii veniseră de pe mare, apoi apăruse ^astronava şi ea luase un vehicol să ajungă repede la cheul ismirez pe Karşîkaya unde „el" pleca în larg cu iahtul după ce descoperiseră taina insulei profesorului Kadîr Altinoren. Mai ales asupra acestui subiect întîrzie, pentru ca o fascinează, cu toate că acum nu ştie exact ce s-a întîmpîat pe insula profesorului Kadîr Altinoren. care le vorbise despre strămoşul lui, învingătorul de la Âliga- darz, numit Kâzîm Aii Altinorenx mîna dreaptă a lui Cogea Sinan Paşa pe tare ea îl văzuse la Istanbul cînd Sinan îi organizase triumful, numai cu cîţiva ani înainte de drz- fl graţia şi exilul marelui vizir la Maîgara. începuse să se '' familiarizeze cu ideogramele de pe ecranul fluorescent, să se simtă bine în viitorul acela foarte tehnic în care Cîaire şi Nezid, fiziciana, se îndrăgostiseră de „el*, ne-

291

18*

ştiind că n-aveau nici o şansă, timpul lucrînd pentru „el" şi pentru ,.ea", chiar acolo pe insula unde se vorbise de ! „Ţara Făgăduinţei"* şi unde trăiseră aventura lor pre- - cosmică.

— Căpitane ! Priveşte sub barcă !

Voica Ilinca recunoaşte glasul baritonal al foarte logicului cavaler Pierre de Mirande. Prezentul, cu pretenţia *

lui absurdă de a supune clipa.

* *

Cînd cavalerul Pierre de Mirande strigase : — „Că- ; pitane, priveşte sub barcă", căpitanul Păcurar tocmai îşi j nota mental aliniamentul stîncilor dincolo de care ar fi trebuit să se afle canalul care-i condusese la grotă. Stîncile sînt aproape identice nefăcînd parte dintr-un masiv de piatră, mai curînd individualizîndu-se în blocuri lipite unul de altul, fără ca între ele să se întrezărească spaţii libere. Ori, azi-noapte, curentul acela inexplicabil, inexistent acum, îi antrenase tocmai între două asemenea blocuri stîncoase, ducîndu-i prin canal pînă la debarcaderul construit dintr-un material necunoscut. Oricit ar fi fost de neobişnuit cu locurile, ori cît ar fi fost întunericul de opac, nu putea confunda un canal cu golful şi, dacă el avusese halucinaţii în legătură cu tot ce se întimplase de la intrarea în golf pînă la găsirea scării care urcă în paraclis, atunci ce se întimplase Voicăi şi celor doi cavaleri ?

Ce forţă reuşise să creeze o halucinaţie colectivă ? Aliniamentul stîncilor nu este paralel cu faleza. Asta se va putea stabili din clopotniţă cu ajutorul cercului azimutal. Canalul secret*" să fie tocmai în unghiul pe care-l face faleza cu stîncile ? Se va vedea. Constată că soarele se ridică peste clopotniţă şi că razele lui ating suprafaţa ; mării. Priveşte sub barcă, în babord, acolo unde privesc şi ceilalţi. Razele soarelui făcînd cu suprafaţa mării un unghi mai mic decît 45°, deci ricoşînd de pe luciu fără

* Ţara Făgăduinţei, roman de acelaşi autor, colecţia „Fan- .tastic Club", Editura Albatros, 1975.

292"

străpungă la mare adîncime, izbesc totuşi sub oglinda luciului o altă oglindă, mai curînd o mare placă de argint încastrată în piciorul submers al stîncii, reflectîndu-se din nou sub un unghi de 45°, astfel încît luminează arcada unei galerii submarine, aflată la nici un braţ şi jumătate sub suprafaţa mării.

— Jupîniţă, înseamnă stînca... Deasupra bolţii.

Agilă, Voica Ilinca scrijili stînca cu jungherul.

— Curios, spune Pierre de Mirande. Pe oglinda aceea nu s-a depus nici scoici, nici alge.

-— încep să înţeleg orarul navelor Casei Salvaresso, spune Jean de Mirande. Hei, căpitane ! Miracolul a luat siirşit» Nu se mai vede nimic.

— Dovadă că meşterii de aici au fost în acelaşi timp şi foarte buni astronomi, spune căpitanul, scoţîndu-şi tunica de lustrin albastru...

— Ce ai de gîrid ? întreabă Voica Ilinca.

- — Să văd.

Voica Ilinca urmăreşte cu o invidie acră felul cum cei trei bărbaţi se solidarizează, fără să-şi fi spus un cuvînt. îşi trag unul altuia cizmele din piele moale41, îşi depun armele pe fundul bărcii păstrîndu-şi jungherele, rămîn doar în pantaloni, încinşi cu centurile şi „elu vine la prova unde cu un gest scurt taie saula ghearei de pisică pe care o leagă de banchetă.- Capătul celălalt îl leagă la centură.

— într-un fel viaţa noastră stă în mîinile tale, îi spune. Dacă scutur saula o singură dată, este bine. Dacă o scutur repede şi de multe ori, trage-ne afară.

— Voiam să mă cufund cu tine.

— Vino, spune căpitanul privind-o în lumini.

într-o clipă Voica Ilinca rămîne în pantalonii de pînză şi în tricoul negru de bumbac. Căpitanul evită să privească trupul minunat al fecioarei ieşit din bluza largă de matelot. După cum, cu un fior necunoscut, fecioara evită apropierea torsului gol şi muşchiulos al bărbatului care aşază pe banchetă colacul de saulă. Vădind o bună cunoaştere a regulilor marinăreşti şi o discreţie cavaler fească desăvîrşită, cei doi fraţi de Mirande încalecă copastia bărcii în tribord şi-i ţin echilibrul pînă cînd Voica Şi căpitanul îşi dau drumul în apă prin babord.

293"

TjQea clintii constatare a căpitanului este că apa got j fului, călduţă, văzută chiar de la suprafaţa luciului are o transparenţă uimitoare. Are în cabină cîteva perechi de ochelari de scufundare folosiţi de pescuitorii de bureţi din Creta şi din insule. Prea tîrziu.

— Fac o recunoaştere, spune. Rămîneţi. Dacă nu gă, sesc trecerea, mă întorc. Dacă o găsesc, scutur saula. Urmaţi saula. Jupîniţă. Urmează-mă.

Inspiră adînc. Se cufundă. Experienţa lui de cufun- 1 dător de luptă este veche. După noaptea de nesomn şi emoţii. îmbrăţişarea unduitoare a mării i se pare un dar zeiesc. Se cufundă aproape de verticală după ce şi-a luat ca reper semnul scrijilat pe stîncă de Voica. O bucu^ j rie copilărească pune stăpînire pe el. Libertatea de mişvl care în spaţiul tridimensional îi dă o senzaţie dumne- " zeiască. Apa este limpede, străbătută de licăre argintii. Un banc de stavrizi îl înconjoară. Peştii poleiţi înoată liniştiţi, privindu-l cu ochii lor rotunzi şi reci. Se răsu- I ceşte pe spate. Vede apa străvezie, falduri catife- j late şi tremurătoare, lumina verzui-albăstrie şi în aceasta lumină magică, somptuoasă, vede trupul unduios al femeii pe care o iubeşte sălbatic, îi vede braţele arămii, acum Q parcă fosforescente, revine pe ^verticală, o înlănţuie strîns, j o răsuceşte, o trage spre adînc. se desprinde şi cu cîteva mişcări viguroase intră pe sub arcada de un albastru- oţeliu. Fundul nu este mai adînc de trei braţe. Vede algele unduind uşor. mişcate de un curent de adîncime care vine din grotă, vede masa compactă de arici de mare violet, cîţiva. sparoşi rotunzi şi turtiţi se frămîntă violent după obiceiul lor, dă drumul la o gură de aer şi, înotînd pe spate, vede semiumbra care vesteşte că a trecut pragul submarin. Atinge nisipul cu omoplaţii. Se ridică în picioare, o dată cu Voica. Se află amîndoi pe o plajă îngustă. subterană dacă se poate spune aşa. Grota este în- trucîtva asemănătoare cu imaginile grotelor sau poate grotei văzută azi-noapte. De undeva din tavanul sumbru pătrunde lumina zilei. Subţire ca o lamă de sabie.

— Tîlharule ! şopteşte Voica.

Fata apucă saula şî o scutură. Este firească, în semiumbra pare o nimfă atunci ieşită din valuri, acum şi aici 1 are o frumuseţe păcătoasă, poate ar fi răpus-o în nisipul j

294"

Biârunt daca cei doi fraţi nu s-ar fi ridicat în picioare din apă, răsuflînd zgomotos :

— Mort Dieu, spune Pierre de Mirande... încă o peşteră. Asta este prea mult pentru biata mea imaginaţie.