* * *
După poziţia Carului Mare (constelaţia nu i-a adus noroc Casei Salvaresso), căpitanul Păcurar îşi spune că este ceasul două după miezul nopţii. Unul din mateloţi este în clopotniţă, spre a vesti clipa cînd hairactarul, avînţi-o pe Libertatea la remorcă, vor intra în golf. Daca cei din hairactar ar fi avut vreo bănuială, s-ar fi întors pînă acum. Caraco Picior-de-lemn văzîndu-se nu numai între conaţionali, dar chiar între concetăţeni, ba mai mult, eunoscind cu de-amănuntul povestea celor trei gentilomi, şira dezlegat limba dovedindu-se isteţ şi la obiect. Trebuia să-l vestească pe „stareţ", adică pe căpitanul Piovene,. fost comandant de galeră în flota de Rhodos a lui Saladin Chiorul, care a avut nenorocul să fie rănit la dreapta de un glonţ tras de pe o galeră malteză. I s^a tăiat mîna, şi-a pierdut dinţii şi atunci a fost pus stareţ, aici de către urmaşul lui Saladin, Ulus-maltezul. Stă la o jumătate de ceas de mers călare în interior, unde are un konak în mijlocul viilor pe care le lucrează cu sclavi, în mijlocul livezilor şi al haremului, pentru că „stareţul" a trecut la islamism şi este prieten bun cu paşa din Rhodos. Atunci Clnd soseşte o corabie pe care o recunoaşte Kirilianis, '•economul" monastirii, fostul şef de echipaj al „stareţu- jui el, Caraco, fost galerian, apoi cîrmaci în flota de Rhodos a lui Saladin, încalecă pe catîrul numit Cristo-
287"
bald, după numele unui matelot genovez cu mult. m^i încăpăţînat decît catîrul, şi se duce să-l vestească p0 „stareţ". în general, corăbiile descarcă noaptea mărfuri de contrabandă, sclavi, mai ales roabe albe, europene pentru haremuri şi casele de toleranţă şi încarcă tutun vinuri, fistic, mătăsuri orientale şi roabe sirience ori libaneze, pentru Istanbul. Monastirea este doar un depozit. A fost cumpărată de Lucio Salvaresso, care o hrăneşte şi care i-a făcut un venit, cu condiţia să fie bolniţă şi azil pentru mateloţii lui bătrîni, bolnavi sau răniţi. De fapt este azil şi refugiu pentru piraţii lui Ulus-maltezul, bărbaţi care nu mai pot naviga din pricina infirmităţilor. Unii, mai puţin ciumpăviţi, s-au însurat prin satele din jur. Alţii, care nu şi-au găsit femei, au rămas. Sînt plătiţi lunar, au casă şi masă, lucrează în via monastirii, îngrijesc o turmă de capre, sînt sub protecţia paşei şi a autorităţilor bisericeşti.
— Cît rămîne de obicei o navă în golful vostru, îl întreabă căpitanul Păcurar pe limbut.
— Depinde de navă.
— Cum asta ?
— Dacă este o navă a lui Ulus, descarcă, încarcă, face plinul cu apă sau îşi repară spărturile dacă le are. Avem atelier de dulgherie. Avem marangozi. Pleacă ziua sau noaptea, de îndată ce este gata.
— Ce alte nave mai vin ?
— Două ! Ale stăpînului şi patronului. Astea descarcă, încarcă şi, după ce încarcă, au o regulă sfîntă. Petrec o noapte la ancoră, echipajul se odihneşte şi nu ridică ancora decît la ceasurile 12 a doua zi.
— Numai la ceasurile .12 ?
— Numai... Ani voie să pun şi eu o întrebare, după ce-am răspuns corect la multele întrebări puse de tine, căpitane ?
— De unde ştii că eu sînt căpitanul ?
— După ton.
— întreabă-mă !
— Se pare că vreţi să... hm... prădaţi depozitul.
— Asta voiai să întrebi ?
— Voiam să întreb dacă aveţi un hamac la bord şj pentru Caraco zis Picior-de-lemn. Slujesc cu credinţă
286"
pînă cînd mă veţi debarca undeva spre vest. Vreau să niâ întorc acasă.
11 iau în slujba mea şi pe răspunderea mea, căpitane, spune baronul Louis de Vic-Fezensac... îmi este aproape vecin.
k — Cum vrei, baroane... Ei, Caraco, ce ne sfătuieşti ? Să-l invităm aici sau să nu-l invităm pe sfinţia sa „stareţul". • -
— Ce rost are, dacă nu aveţi vreo răfuială ? Cunosc monastirea cu ochii închişi.
— Ce-a adus Ulus ultima oară ?
— Numai sclave, căpitane. Cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată.
— De mult ?
— Acum o lună.
Din clopotniţă se aude glasul santinelei.
— Navele, domnia ta.
— Haide, jupine Caraco... Condu-ne la debarcader şi ascunde-ne astfel încît să le putem spune bun sosit camarazilor tăi, fără să fim văzuţi. îmi plac foarte mult asemenea surprize. *
— Prea bine, căpitane !... Să mergem.
