7

Ziua de 3 iunie 1596. Ora 11. De pe duneta navei Libertatea căpitanul Păcurar încearcă să măsoare înălţimea la soare cu astrolabul. încercarea rămîne zadarnică. Zdrenţe din ce în ce mai compacte de nori cenuşii, venind dinspre răsărit coboară tot mai jos deasupra insulei. Vîrful Attagiaros a dispărut în scamele purtate dfc vîntul care şuieră ascuţit între stîncile falezei. Potrivit legii matematice cunoscută de toţi navigatorii din Egeea — conform căreia pentru o coastă înaltă de 40 de braţe viteza vîn- tului scade la jumătate pînă la o leghe marină în larg, în golful Monolitos, chiar la adăpostul falezei, apa este liniştită şi, dacă nu s-ar auzi ţiuitul vîntului în vîrful ar- boradei, nu s-ar băga de seamă că furtuna se apropie la galop. Căpitanul renunţă la încercarea de a surprinde soarele în drumul lui spre meridian. Punţile corăbiei sînt pline de oameni ca şi arborada. Gabierii întăresc strîngă- torii velelor. De pe puntea de tragere se aude glasul răstit al comandorului Calatravei, don Pedro Perez de Hispaniola- Figuera care-şi muştruluieşte tunarii. Voica Ilinca doarme. Căpitanul îi simte lipsa aproape dureros. Şi-a îmbrăcat tunica de lustrin de culoarea mării, s-a bărbierit la sînge, şi-a spălat sarea tlin păr, dîndu-şi-l cu ulei aromat, poartă pantaloni uşori din piele de cerb. cizmele înalte, roşii, moi, mulate pe pulpă, şi-a încins eşarfa de care atîrnă saLia de abordaj, ţinîndu-se de rău. pentru faptul că prea adesea s-a uitat pe sine. O echipă de mateloţi spală teuga, mî- ri uind periile în cadenţa unui cîntec. Se apropie de bastin- paiul dinspre prova. La puntea-centru stăpîneşte Barba Gore cu doi din reprezentanţii echipajului şi baronul Louis

i de Vic-Fezensac, chemat de la monastire după ce explorarea tainiţei din schit n-a dus la nici un rezultat. Adică ei \ cu Voica Ilinca au ieşit din grotă inotînd prin trecerea I submarină, lăsîndu-i acolo pe cei doi fraţi de Mirande. Au înotat "la corabie, lăsînd barca amarată cu saula-ghid. S-au schimbat şi cu altă barcă au fost duşi la debarcader. Ajunşi în curtea monastirii, au asistat la un fel de lecţie de catehism marinăresc ţinută prizonierilor de baron. Baronul îi adunase pe cei doisprezece piraţi ciungi, ologi, chiori şi nevolnici, descriindu-le starea mizeră în care se găscsc, departe de locurile natale, în slujba unor stăpîni care nule aruncă nici măcar resturile mesei lor, ci resturile acelor resturi rămase de la hrana cîinilort A intrat cu Voica Ilinca tocmai cînd un uriaş chior, cu falca de jos parcă despicată, spunea cu glas dogit :

— Nu-ţi mai pierde vremea, cîine scopit ! Mai bine roagă-te ca sufletul tău scîrnav să scape de vîslitul veşnic. Ştiu cine eşti ! Âm fost şi eu acolo ! Ai să plăteşti pentru moartea împăratului nostru... Pe tine, Picior-de-lemn, pe sufletul împăratului am să te tai în felii, după ce ai să ţii fitile aprinse între degete, vînzător mîrşav... Iar tu; popă fără har, dă-mi o armă şi să vedem dacă mai ai curajul sa mai ţii predicile tale murdare.

Erau mari ronduri cu flori, o fîntină cu roată sub o streaşină de lemn, alei mărginite de chiparoşi aşternute cu nisip şi o platformă pardosită cu piatră unde stăteau piraţii, Papamarkos şi trei mateloţi îparmaţi. în clopotniţă şi în turnul dinspre insulă, cele efouă străji. Se auzeau uguind porumbeii şi turturelele. Pe uşa deschisă a paraclisului ieşea un murmur surd de cîntare bisericească. Baronul stătea cu spatele. A înţeles că încercase să afle adevărul despre schit şi să dizolve ceata lui Ulus-Salvaresso, poate adueîndu-şi aminte de sfîrşitul mizerabil care-i aştepta pe aceşti oameni după plecarea lor şi întoarcerea lui Ulus. /

— Văd că eşti bine hrănit, a spus foarte calm baronul.

1 — Este, stăpîne, ca un adevărat şef de echipaj, a spus

Caraco, Picior-de-lemn... Grădina, via, atelierul, livada sînt ale lui. Pentru el ne spetim, nu pentru noi. Are chilia lui. Are femeile lui. Are catîrii lui. 11 jumuleşte pe Ulus, îl jumuleşte pe blestematul de Piovene, iar pe noi ne ju

299"

poaie de vii... Hei, ce tăceţi, porumbeilor ? Kamiros..; Luigi... Kostis... Bauer...

S-a auzit un mîrîit de aprobare.

— Ah ! Ah ! a suspinat uriaşul... Deci voi eraţi... Kamiros, mieluşelul... Luigi, broscarul... Kostis cîntăreţul... Şi tu, Bauer, cu căpăţînă ta de bou ?...

— Papamarkos... Dă-i sabia ta acestui lăudăros.

Voica Ilinca i-a încleştat braţul. „— Dumnezeule, ce

fiară, a şoptit... De ce-l laşi pe Louis ?" — „Este cea mai dreaptă dintre rezolvări"... ,,— Cum cea mai dreaptă ?" „— Altfel eram silit să-l spînzur pe acest ticălos"... Lupta n-a durat decît o jumătate de minut. Uriaşul a primit arma cu un rînjet sălbatic. Fără s-o cîntărească, fără să se uite la ea, a făcut un salt năprasnic, crezînd că-l va prinde nepregătit pe cel care-l umilise, legîndu-l la ieslea catîrilor. A fost o paradă fulgerătoare a baronului, o şi mai fulgerătoare ripostă care a prins beregata uriaşului pe tăiş, lîngă gardă. Omul s-a prăbuşit, horcăind.

— Duceţi-l la cimitir, a spus foarte calm baronul...' Caraco, băiatule, ai grijă să se spele lespezile.

Ciungii şi ologii, piraţii aceia aruncaţi la marginea vieţii lor aventuroase, transformaţi în slugi, după ce fuseseră demoni, au strigat un de trei ori „vivat" pentru baron.

— Iată căpitanul, a spus Papamarkos, care-i văzuse de cum intraseră ; dar care prin tăcerea lui a vrut să-i arate că, oricum, baronul trebuie să descurce încurcătura în care intrase singur. Prin Bauer, un neamţ voinic, blond, cu barba sălbatică, ciung de stînga, foştii piraţi i-au cerut să le încredinţeze hairactarul, cu care să ajungă pe continent. Altfel soarta lor va fi crîncenă. începuse să bată vîntul. Straja din clopotniţă a strigat :

— Două nave jn vedere, căpitane.

A urcat în clopotniţă lăsînd-o pe Voica Ilinca să-l măgulească pe bai}on. La orizont se vedeau două pete albe. Velele. Cu vîntul din prova, admiţînd că erau navele lui TJlus, ori ale lui Salvaresso, vor fi aici numai după- amiază. Dar tot atît de bine putea fi un convoi de corăbii comerciale, ori navele cavalerilor de Malta, ori ale sultanului navigînd spre Bhodos. Vederea petelor albe la orizont l-a hotărît să se grăbească. împreună cu Voica, baronul şi Papamarkos au intrat în schit, lăsîndu-l pe Caraco

300"

să conducă înmormîntarea fostului său şef de echipaj, lucru pentru care provensalul-perpignanez dovedea o chemare Înflăcărată. Cei doi călugări bătrîni se odihneau in strane, moţăi nd.

— Are să vă ardă domnul Savaot în flăcările iadului, nesătuilor. închideţi tainiţa că vine curent şi stinge luminările. păgîni netrebnici ce sînteţi ! a repetat călugărul cu barbă. Glasul de bas a făcut ecou sub bolta paraclisului.

Au coborît scara în spirală, luminîndu-şi drumul cu fanalele monastirii. Au intfat într-o grotă mică, închisă, mirosind a umezeală, cu un fel de altar primitiv cioplit în piatră la mijloc, cu cîteva icoane agăţate de piroane bătute în fisurile stîncii, cu o poliţă săpată în piatră avînd un potir din aur. o cruce din aur, o cădelniţă, o candelă şi un sfeşnic, toate din aur bătute în pietre scumpe, diamante, safire şi rubine.

— Odoarele, a şoptit Voica Ilinca.

Căpitanul a bătut pereţii cu ciocanul adus de la navă. De jur împrejur, după codul stabilit cu cei doi cavaleri. După cei dintîi grup de semnale s-a auzit răspunsul cavalerilor. Abia simţit şi numai cînd îşi lipeau urechile de stînca afumată. Cîndva, aici se oficia. Toate colţuVile de stincă erau pline de ceară solidificată. Pereţii erau intacţi.

Nici o deschidere, necum o galerie. Atunci ?