3

— Ne apropiem la galop de secretul acestui om3 şopteşte Jean de Mirande cînd fluierul" secundului cheamă toată lumea pe punte.

— Abordajul galiotei a fost magistral, spune baronul Louis de Vic-F£zensac.

— Eşti îndrăgostit pînă peste cap3 baroanes spune cavalerul Pierre de Mirande.

— Toţi sîntem îndrăgostiţi, parează inteligent don Pedro Perez de Hispaniola-Figuera. De cer. De mare. De această corabie minunată... Domnilor ! Căpitanul !...

Căpitanul Păcurar simte încă în tot trupul manevra pe care-a făcut-o după ce Libertatea a schimbat murele. Galiota înălţase vela, încercîncf să-i taie calea spre larg. A manevrat în aşa fel încît a dublat-o la două braţe prin bordul din vînt luîndu-i vîntul şi rupîndu-i toate vîslele din babord. A fost un pîrîit de lemn spart, amestecat cu ţipete şi cu cîteva pocnituri de muschetoane, galiota s-a dezechilibrat răsucindu-se de aproape 360 de grade, după care a pus prova pe fortăreaţă. Stă pe dunetă, vede vîrful Karabelen Tepe luminat la soare, Izmirul a rămas doar un punct alb pe linia coastei şi, după ce pune prova corăbiei pe insula Hekim, ii predă timona lui Barba Gore.

— Eşti neguros ca talpa iadului, domnia ta, mormăie secundul. Slavă Domnului, jupîniţă merită osana să-i cintăm şi la picioare să-i cădem şi ca pe un duh făcător de minuni s-o preamărim.

— Asta şi vreau să fac.

— Nu te umple de minciuni, că nu ţi se cade. Ai numai junghere în ochi. Echipajul o iubeşte. A luat-o sub paza lui.

— Pe mine nu ?

— Tu eşti căpitanul.

Barba Gore cu urmele însîngerate ale biciuştei pe obraz îl fură cu coada ochiului.

— Ai poruncit să chem echipajul... Uită-l... Plecăciune, domniţă. Fluierul meu nu este pentru domnia ta. Odihneşte-te, sufleţelule, că mă omori cu zile. Şi nu gîndi la tiranie...

— Venind Vremea să ne ridicăm cu toată puterea împotriva tiraniei, domniţă, spune căpitanul, făcînd o reverenţă neobişnuită la el. Te rog plecat, povesteşte oamenilor răpirea, vicleşugul şi fuga. Asta le va deschide sufletul spre cele ce vor veni.

Este ceva atît de grav şi adînc în „el", încît Voica Ilinca simte în tot trupul apropierea unui deznodămînt încearcă să-şi regăsească echilibrul. Forţa ei de a se interioriza. Nu reuşeşte. Poartă straie albe de matelot. În buclele scurte ale părului îi străluceşte o pudră uşoară de sareL Să povestească Volia, spune.

Căpitanul se înclină.

— Să vorbiţi tare, să nu scap o vorbuliţă, se roagă Barba Gore.

— Învoieşte-te să cobor din gabie, domnia ta, strigă de sus Carastan. Sînt doar cîteva bărci de pescuit pe lîngă insulă şi atît.

— Coboară !

Cînd intră între oameni, bărbaţii hirsuţi, roşi de asprimea mării şi a vremurilor se descoperă. După ce Voica Ilinca îi şopteşte ceva Voliei, îmbrăcată în straie de matelot din lada jupîniţei, hangiţa se aşază turceşte pe punte. Toată lumea se aşază. Azize lîngă Voica, strî'ngîndu-i mijlocul cu sfială gingaşe.

— Cît am plîns, inima mea ! îi gîngure la ureche. Eşti lumina noastră şi veselia noastră.

Volia are glas plăcut, uşor răguşit, de hangiţă învăţată să strunească slugile şi muşteriii. Povesteşte cum la bord au urcat zece ieniceri, conduşi de un bărbat înalt, cu ochiul sting scos cu jungherul, pe care ea se jură că l-a văzut de nenumărate ori sporovăind cu Mihailos, catîrgiul hanului, care spunea că-i este văr şi are un caic de pescuit bureţi. Acela le-a spus că la bord sînt două femei, ucişa- şele din Mitilini, despre care l-a vestit pe Suleyman bey. Să scoată seîndură cu seîndură, să le găsească. Ştiu porunca. Ori femeile, ori capul. Auzind, văzînd printr-un ochete cum este bătut cu biciuşca Barba Gore şi cum Voica Ilinca sare ca o tigroaică smulgînd biciuşca din mîna baş- bulucbaşului de ieniceri şi cum îl croieşte cu sete şi acela îi smulge bluza de pe sin, a sărit ea însăşi, luîndu-l în unghii pe nelegiuit. După care chiorul a poruncit să nu se atingă de ele nici cu un zîmbet, necum cu un cuvînt. Doi ieniceri le-au luat în şei. Erau călăreţi proşti, cum sînt ienicerii în cetate. Nu se ştie cine a dezlegat catîrca şi ţapul.

— Eu, spune Carastan... Erau mai lesne de găsit decît două femei. Catîrca a venit după ieniceri, la galop. I-a ajuns dincolo de Konak meydani. Ea a ţuţuit-o pe Mira, a strigat-o, l-a strigat şi pe Osman, şi-a bătut joc de ienicerul care o ţinea în şa cu grijă, ea îl aţîţa, i-a spus că-l va pîrî c-a vrut s-o siluiască, că i-a spus să fugă cu el la Manisa, că iese din orta şi se face păstor de dragul ei, ienicerul l-a chemat în ajutor pe Allah, spunînd că duce în şa pe satana însuşi, că se va ruga să i se dea lui porunca să-i taie capul. Cînd a aţîţat-o pe catîrca şi catîrca s-a pus cu copitele pe caii ienicerilor unul a căzut din şa, alţii au descălecat să prindă catîrca. (Volia povesteşte şi lăcrimează.) Atunci i-a luat în coarne ţapul Osman. Călăreţii au plecat la galop să scape de animalele acelea blestemate. Cînd au văzut marea, ea Volia a simţit că trebuie s-o privească in ochi pe Voica, Voica i-a făcut un semn spre mare, adică mai bine ne înecăm ; apoi a apucat-o un tremur ca de boala copiilor, a rostit versete din coran, ienicerul care o ducea a sărit din şa, boala copiilor este sfîntă la ei, atunci Voica Ilinca a spus un cuvînt, ori poate o vrajă, calul a răsturnat ienicerul.

— L-am împuns cu jungherul, spune Voica Ilinca.

Voica Ilinca a repezit calul asupra mea, eu m-am culcat pe gîtul roibului, i-am dat un cot în bărbie voinicului, Voica l-a împuns în umăr, omul a căzut şi-am dat chiot. Caii s-au speriat. Voica l-a întors cu faţa spre mare. Atunci a strigat:

— Libertatea.., Am văzut corabia. Mi-era greu să mă înec.

Se aude doar vîntul mîngîind velele.

— Mulţumim tuturor, spune Voica Ilinca. Nu este vina noastră.

— Căpitanul a dat adunarea. N-am descărcat. N-am încărcat. Duşmanii ne hăituiesc. Au vrut să ardă corabia care ne hrăneşte. Care ne este casă şi lumină, şi libertate. Să-l ascultăm pe căpitan, spune Papamarkos.

— Iată-l, şopteşte Jean de Mirande...

— Cine ? întreabă baronul amintindu-şi cu duioşie zîmbetul sleit pe care i l-a adresat fata în clipa cînd a săltat-o în barcă. Răspîndea un parfum ciudat de trup tînăr, alge şi soare.

— Poate destinul, Louis !

— La arme, porunceşte sec căpitanul Păcurar şi se ridică.

Este o forfotă mută. Oamenii din echipaj se fac nevăzuţi. Carastan aduce armele căpitanului Cavalerii se întorc din cabină încingîndu-şi spadele. Echipajul se strînge în careu la puntea centru. Pescăruşi. Mulţi pescăruşi în cerul albastru alburiu, ţipînd şi picînd în valurile uşoare, plescăitoare.

— În numele libertăţii celei adevărate, neîntinate şi sfinte, iau în stăpînire nava Libertatea pentru domnul şi stăpînul meu Io Mihail Voievod al Ţării Româneşti. Jur să port război duşmanilor lui, care duşmanii libertăţii noastre sînt şi să-i fiu aici, soldat credincios.

Îşi trage sabia de abordaj. Oamenii îşi ţin răsufletul.

— Carastan !

— Poruncă !

— Coboară flamura împărătească.

Căpitanul Păcurar o priveşte în ochi neînduplecat, pe stăpînă corăbiei. Voica Ilinca şi-a îndreptat trupul. Ii ţine privirea. S-a îmbujorat. Pieptul îi tresare sub bluză. Carastan coboară flamura de la pic. O aduce în faţa căpitanului. O aruncă pe punte. Căpitanul o apasă cx\ talpa cizmei.

— Jupîniţă Voica Ilinca Bîrlădeanu.

— Aici de faţă, răspunde foarte limpede Voica, necre- zînd că este „aici de faţă", trăind ca într-o somnie grea cu sensuri care-i scapă.

— Te învoieşti au ba să treci Libertatea pe sama viteazului care-i strigă numele Ia Dunăre, făcînd să tresară-inimile tuturor asupriţilor ?

Diavolul ! Ştie că nu poate spune nu ! Mai ales acum nu poate spune nu ! Şi ce frumos şi ce mîndru este st'înd neînduplecat cu talpa pe flamura împărătească, privind-o dintr-o dată ca pe o femeie (aude liniştea, simte toate privirile aţintite asupra ei, ştie că răzvrătiţii niciodată nu cer de la stăpînii lor voie să se răzvrătească, ştie cîţi căpitarfi au ridicat flamura nesupunerii, poveştile despre corsarii reginei Elisabeta a Angliei sînt de mult cunoscute la Istanbul, mai ales în cercurile greceşti şi genoveze), o priveşte ca pe o femeie diavolul, o priveşte ca pe o femeie a lui, diavolul afurisit, nu poate sta nemişcată în liniştea asta nefirească şi dintr-o dată spune cu un glas foarte limpede, pe care nu şi-l recunoaşte :

— Mă învoiesc !

Se sperie singură, nu de consecinţele acestor două cuvinte, ci de tunetul de urale, de zăngănitul armelor, de vacarmul făcut de echipaj.

— Magistral jucat, şopteşte Jean de Mirande, cînd căpitanul îşi deschide tunica uşoară, cu guler din piele moale, scoţînd de la piept un săculeţ din mătase şi din săculeţ un pavilion roşu, sîngeriu, pe care-l desfăşoară şi atunci se vede că acel pavilion este tivuit cu ciucuri de aur şi are brodat un vultur corb care ţine în cioc o cruce şi în gheare două săbii încrucişate.

— Misterul armeriilor, spune Jean de Mirande, exal- tîndu-se nu la vederea acvilei valahice, ci la ceremonia simplă a ridicării acelei flamuri de corsar domnesc la pic şi de faptul că domnişoara Voica Ilinca Bîrlădeanu îngenunche şi, în cel mai pur stil oriental, sărută mîna sceleratului de căpitan. Jean de Mirande interpretează schima făcută de acesta ca pe o dezaprobare a gestului fără să ştie că domnişoara îngenuncheată cu smerenie feciorelnică îi muşcase acestuia mîna pînă la sînge.