4

— Jupîniţă !

— Tîlharule !

— Voichiţo !

— Neruşinatule ! După ce prazi avutul tatălui meu, care avutul meu este, mai îndrăzneşti ? După ce te-a ocrotit, ca pe feciorul lui de inimă te-a ţinut, cu noi ai crescut, la masa noastră ai mîncat, lîngă noi ţi-ai alinat suferinţele... Tîlhar neobrăzat şi făţarnic !

— Dacă nu vorbeşti cuviincios, diavoliţo, vezi tu pe dracu ! Nu tu m-ai adus aici ? Ce-ai căutat în hanul „La Pisica de mare" ?

— Fac ce vreau ! Nu-mi porunceşti tu !

— Pe corabia asta eu poruncesc... Eu şi numai eu !

— Am să răscol echipajul, tiraniile.

— Asta-i mulţămita ?

— Pentru ce ?

— N-ai pentru ce-mi mulţumi ?

— Nu-mi aduc aminte !

— Uite că-ţi aduc eu aminte. Să ţii minte acum şi-n vecii vecilor amin !

Dintr-un salt scurt căpitanul o prinde în braţe, o răsuceşte, o frînge pe genunchi şi-i trage la fund cîteva scatoalce marinăreşti.

— Stai tu, diavoliţo, gîfîie (fata îl muşcă de mîna stîngă, de pulpă, bate din picioare, este ca ţiparul şi trebuie s-o ţină zdravăn, ar lua-o în braţe şi ar supune-o altfel, ştie că o iubeşte nebuneşte), gîfîie şi-i dă la fund pentru neascultarea de la lecţiile de scrimă, pentru neascultările de la bordul caicului oe plimbare Zefirul, nu-i mai dă la fund, dar îi înşiră toate neascultările, fata s-a lăsat săv lunece pe podeaua salonului, lacrimile îi picura pe obrazul plin de pistrui şi el o dojeneşte că putea să-şi piardă viaţa în hanul „La Pisica de mare" ; ori şi mai râu, să ajungă în haremul lui Altîn Yunus care, după ce se va fi săturat de ea, s-o vîndă arabilor. Voica Ilinca oftează, Dumnezeule ce bine este să te dojenească ,/el" cu glasul tremurător, el care nu putea rămîne simbriaşul nimănui, rămînînd, n-ar mai fi fost „el" şi ce poate fi mai minunat decît să trăieşti pe corabia unui corsar care luptă pentru un prinţ al libertăţii ? îl priveşte printre genele umede. A îngenuncheat lîngă ea. îi mîngiie părul Bparul, i-l mîngîie cu palma care a bătut-o la fund ca pe un copil. Ah, diavole, ce-ai să-ţi muşti tu degetele alea ! Ar vrea s-o ia în braţe şi s-o legene şi „el" prostul îi spune cum Casa nu va pierde, dimpotrivă, va cîştiga, mai ales după ce Abihu Said va vesti la' Istanbul răzvrătirea şi „tatăl nostru, domnia sa Dragoş Voinea. va şterge numele corăbiei de pe tabla Casei de la cheul Therapia", tot ce va agonisi pentru Mihail Voievod trecînd prin Casa Bîrlădeanu, ca şi pînă acum.

— Din ce plăteşti echipajul, şi pe mine şi pe Volia, spune Voica Ilinca foarte rece... Că nu putem trăi din strigăte de „bravos". Şi după ce scap din robia ta, vreau să-mi cumpăr o corabie, să mă fac căpitan.

Căpitanul Păcurar îngheaţă. îndată după ce a ridicat la pic pavilionul de corsar domnesc, echipajul a izbucnit în urale. S*a făcut jurămîntul, încrucişîndu-şi lamele săbiilor. S-a juruit credinţă căpitanului, navei, libertăţii, domnului Mihai, jupînului Dragoş Voinea, incit pînă la urmă s-a ştiut bine numai că s-au ridicat împotriva tiraniei sultanului, că vor purta armele la vedere şi că, la asfinţitul soarelui, cînd vor dubla insula Uzunada insula Strugurilor), se va face cel dintîi sfat de obşte. Cavalerii au spus că schimbarea de pavilion a pus puţină sare în scopul navigaţiei, ei nefiind neguţători, ci soldaţi. Doctor Medio a protestat, cerînd să fie debarcat, pentru a ajunge la Istanbul şi a vesti părinţii de răpirea celor două bunuri capitale : fata şi corabia. A fost ascultat în tăcere. Voica Ilinca a spus că atît fata, cît şi corabia sînt în slujba binelui, citîndu-l pe Aristoteles şi anume Politica, cartea a VlII-a Despre revoluţii, în aşa fel încît toată lumea a înţeles că revolta la care i-a chemat căpitanul este singura modalitate de a-şi impune demnitatea lor de bărbaţi supuşi tuturor umilinţelor, de la cele religioase la cele naţionale. S-a strigat din nou „bravos" şi s-a aplaudat ca in agora, ei ştiau toate aceste lucruri, dar Voica Ilinca le explicase simplu, aproape copilăreşte şi doctor Medio a răspuns că respinge violenţa, iar dacă domniţa rămîne la bord, el, ca preceptor plătit s-o instruiască, nu are dreptul s-o părăsească. Cu atît mai mult nu poate părăsi nava, fiindu-i hirurg şi, după cîte bagă el de seamă, echipajul caută cu tot dinadinsul să-şi găurească pielea. în acest caz nu are cine să le coasă pielea la loc în afară de doctor Medio magister in artibus et pelerinus universalis. Cum „musul" nu mai era „mus" pentru nimeni, trebuia legalizat locul unde dormea pe navă, pînă la debarcarea lui Abu Ahmad, debarcare care ar fi trebuit să aibă loc la Izmir. Singurul loc era salonul. Cu atît mai mult cu cît se putea ajunge uşor în cabina tainică. Aici au fost aduse două hamace şi Ioanidis a fixat cârligele de bronz în grinzile tavanului şi Volia încă înlăcrimată, bocindu-şi animalele prietene, catîrca şi ţapul, şi-a adus boccelele şi cele două pungi cu taleri împărăteşti, cît luase pe han de la Dartill Kirilianos, zaraful din Mitilini. El venise să i mulţumească fetei armatorului pentru dîrzenia şi felul cum a primit vestea. Gîndul de a trece pe faţă cu corabia de partea lui Michail l-a bîntuit de cum a ajuns la şantier vestea biruinţei de la Călugăreni. însuşi Dragoş Voinea Bîrlădeanu a spus cînd se bătea puntea că. dacă ar fi mai tînăr, corsar s-ar face, tăind calea corăbiilor de război otomane spre Gurile Dunării. (La Izmir nu s-a întîmplat nimic în afara obişnuitului.) Liberul arbitru al Puterii fără frîu în care grotescul stă alături de tragic, silnicia alături de mărinimie, ştiinţa lîngă neştiinţă, totul mişcîndu-se slugarnic după cheful celui atotputernic, indiferent de rangul atotputerniciei : vameş ori ceauş al agiei, defterdar, ori bey, ori paşa, ori vizir, deci liberul arbitru era în firea stăpînirii silnice. Aproape că se obişnuise. Răzbunarea pentru ai lui rămăsese să mocnească undeva, în adînc. Răpirea jupîniţei prin acel vicleşug mizer a fost scînteia. Tot ce mocnea de-o viaţă a făcut explozie. S-a dus să-i mulţumească. A găsit-o singură, în jilţul armatorului, împietrită, privind în gol. A pus un genunchi pe covorul gros şi luîndu-i mîna zdrelită, cu unghiile tăiate în carne., unghii de ,mus",«i-a sărutat-Q şi i-a spus : „— Mulţumesc, domniţă !" Ea l-a privit în ochi şi i-a făcut tîlhar. Acum vrea simbrie, vrea să-şi cumpere o corabie şi să fie căpitan. Dumnezeule \ Cum arată o căsnicie cu un asemenea diavol ?

— Poţi să iei comanda Libertăţii După lege este

II ta!

— Nu spune de două ori ? ţ — Ce vrei ?

— Să-ţi fur meşteşugul

— Pentru asta trebuia să studiezi astrele şi geometria sferică, nu să stai agăţată în gabie

— Am să le învăţ de la tine

— J upîniţă.

— Ascult... cavalere l

^ Vrea să-i spună nici el nu ştie ce Totul este anapoda şi în clipa cînd rosteşte :

— Inima mea s-a închinat pe vecie..,

Şi ea îl priveşte intens cu ochii verzi, dintr-o dată rotunzi şi fosforescenţi, în clipa aceea corabia se umple de tropotele picioarelor goale şi se aude fluierul lui Barba Gore dînd alarma.

— S-a închinat, şopteşte Voica Ilinca, închide ochii, este o aşteptare dureroasă, simte aşteptarea dureroasă în ea toată şi cînd deschide ochii îl vede ieşind în grabă şi-l aude strigînd :

— La posturile de luptă !, fără să audă comentariul cavalerului Jean de Mirande care spune că pentru o corabie care a ridicat flamura corsară abia de două ceasuri, instrucţia de luptă a echipajului este suspect de bine pusă la punct.

— Tîlharule ! şopteşte Voica Ilinca şi o zbugheşte pe punte.