* * *

— Ce vezi în oglindă, întreabă Andreea, cipriota, stînd întinsă leneş pe divanul jos, acoperit cu o cergă mare, flocoasă, din păr de capră vopsită în albastrul curat egeean.

Divanul este aşezat pe peretele din fund al bîrfelniţei, > un fel de loggia cu geamlîc, sprijinit pe grinzi, ieşit la catul întîi cu trei braţe deasupra uliţei, avînd vedere în tot lungul ei, ca şi în curtea ospătăriei acoperită în între- gime de coroana seculară a unui cedru uriaş. Cipriota şi-a scos vălul şi feregeaua. Este o femeie la aproape 30 de ani, ; în plină frumuseţe. Desprins din ace, părul negru, vălurit ] uşor îi curge larg pe umeri, învăluind-o pînă la mijloc. Poartă o bluză străvezie de Moşul sub care Volia îi vede sînii cărnoşi, ascuţiţi. Are unghiile lungi, date cu lac roşu, braţul în care-şi sprijină capul este rotund şi alb, lăsînd - se vadă vinele albăstrii sub pielea catifelată. Are gene lungi- rimelate şi Volia îşi spune că afurisitul de căpitan re°să-i mănînce inimioara surorii ei, dacă în fiecare pori ^a fi lăsat o asemenea ibovnică înfocată şi înverşunată. Volia suflă uşor deasupra oglinzii ovale, cu mîner şi ramă de fildeş, aburind-o.

— O corabie, şopteşte Volia, închide ochii nu fără să fi văzut cum cipriota îşi duce la piept mîna în care prefira un şirag de chihlimbar.

Volia boscorodeşte un descîntec de ciumă în greaca din insule, fără să lase să-i scape nici un cuvinţel care ar putea fi înţeles.

— Dumnezeule !

— Taci ! Ţine-ţi răsuflarea ! Nu-mi alunga duhul care mă iubeşte. Taaci !... Ascultă ! Cu inima ! Cu trupul ! Cu buricul !... Cu umerii ! Cu sfîrcul ! Cu buzele ! Cu ce i-ai dat să te iubească ! Să nu te uite ! Să plece ca să se întoarcă ! înnodat ! Legat !... Taci ! Văd ! Oacheş ! Ochiul şoimului ! Este el ! A fost ! Uite-l ! Se-ntoarce ! Mifilini ! Un han ! Ce caută Korais la han ? Se luptă. Un leu dezlănţuit. Corabia. Altă corabie. Corabia lui varsă foc. Diavoli cu limbi de foc. Este el diavolul. Pentru că judecă. Pentru că spînzură. Pentru că rîde de moarte. Ah ! Ce duh necurat bîntuie casele tale ?...'Ce duh necurat îmi tulbură oglinda ? Vederea ? întrupările din răsuflet ? Din gînd ? Din faptă ?

Volia auzise paşii uşor, furişi. Auzise scîrţîitul unei trepte. Andreea este albă. Pierită. în arcada bîrfelniţei se arată un bărbat îmbrăcat după moda veneţiană, pe jumătate neguţător, pe jumătate matelot. Voinic, cu plete roşcate, bărbierit proaspăt, cu nasul strivit, lucru care-i urîţeşte chipul frumos, smolit, aspru, pe care ochii albaştri îl fac aproape luminos.

— Ţi-am poruncit să nu bagi pe nimeni în casă, Andreea, spune omul în italiană.

Femeia nu-i răspunde. Se ridică uşor, cu mişcări prelinse, unduitoare.

— Ţine un ţechin, fetiţo... Dacă-l vrei şi pe al doilea, vino diseară, cînd asfinţeşte soarele. Atunci don Diego petrece cu Altîn Yusuf paşa şi noi putem sta de vorbă liniştite.

209"

Andreea spune în italiană, fără să se întoarcă spre bărbat :

— Ieşi ! Cînd ai să-ţi arunci în mare cuvintul ăsta blestemat „poruncă", să-mi baţi la uşă... Ieşi pînă...

Cu o mişcare fulgerătoare -Andreea apucă talgerul de aramă de pe măsuţa de abanos încrustat cu fildeş aşezata la capul divanului şi îl aruncă spre bărbatul care prinde talgerul din zbor, fără măcar să clintească.

— Se zice că la noapte Hidayet Riza Han va da izm>- renilor un spectacol cu artificii. Dacă o vrei, vom merge în port.

— Dacă o vreau, am să te chem !

Bărbatul iese fără să-i arunce ţigăncii măcar o privire. Andreea scoate dintr-un „cassone" o besactea şi din besactea un ţechin de aur.

— Nu încerca să intri aici cu ţiganii tăi, spune Andreea. Oricît ai fi de vrăjitoare.

— Sînt vrăjitoare, nu hoaţă, femeie !

Andreea cipriota are un spasm dureros al buzelor. Vine lingă Volia. îi vîră ţechinul în sîn.

— Ai să vii ?

•— Dacă duhul se va întoarce, da.

— Cum o vei şti ?

— Chemîndu-l în somn !

— îţi găsesc un pat unde să dormi.

— Proasto !... Ca să-l chem trebuie să mă iubească pămîntul. Şi iarba. Şi vîntul. Andreea îşi frînge mîinile.

— Bine. Să mergem.

O conduce pe Volia printr-o odaie mare, plină de divane şi perne, plutind într-o semiumbră moale şi catifelată. O uşă. O scară de lemn. Un coridor. Altă uşă care se deschide într-o livadă de migdali. Andreea urmează malul unui şanţ de irigaţie în care şopoteşte o apă limpede şi veselă. Zidul livezii este înalt. în zid o portiţă ferecată cu un mîner rotund din bronz, pe care este prins un ciocan tot din bronz. Nu departe de ciocan, un talger de aramă. Cipriota deschide portiţa cu o cheie mare, agăţată de uşă. Ii arată minerul care are o dublură pe partea dinspre uliţă a portiţei.

— Il răsuceşti de trei ori, spune femeia.

210"

Răsuceşte mînerul. Ciocanul loveşte talgerul care scoate

sUnet plăcut de gong. Cînd iese în uliţă, Volia vede *Tse ailă în stînga prăvăliilor lui kir Markidis. Fie că este La nu privită de Andreea, cel mai cuminte este s-o ia către Konak meydani şi să intre la kir Markidis, trecînd prin grădinile celor trei mărgelari turci, vecinii şelarului. Se apropie ora amiezii. Şi a căldurii. Uliţa s-a golit. Volia simte că este privită. Merge agale, aude cum cineva iese din curtea ospătăriei, trece- leneş prin faţa celor trei du(Jhene ale mărgelarilor care moţăie pe praguri, prăjinile cu "mărgele sînt proptite între ramurile unui smochin, se opreşte, neguţătorul sare ca ars vînturîndu-şi bătătorul de muşte, Volia îi arată cotul şi, rîzînd, trece mai departe. Grădinile sînt de fapt nişte paragini pline de ciulini, smochini bătrîni, pe jumătate uscaţi, cîteva straturi amărîte de bame şi de pătlăgele vinete. Volia îşi aşterne traista la rădăcina unui smochin. îşi scoate ţechinul din sîn. Se uită la el. Înainte de a se întinde la umbră, vede un băieţaş care se apără cu înverşunare de muşte. Băieţaşul ţupăie în praf. Vine pitiş pînă lîngă gardul din mărăcini plin de spărturi prin care trecuse ea şi, după o clipă, o zbugheşte înapoi, în aceeaşi clipă Volia se ridică şi trece iute în fundul grădinii.

*

* *

Prînzitorul comptuarului Casei Bîrlădeanu pare o sală solemnă în care se ţine un consiliu de război. Cavalerul Jean de Mirande admiră capacitatea căpitanului său de a da unor acte de viaţă acea solemnitate care le conferă, dacă nu grandoare, măcar o oarecare măreţie, umanizîn- du-le în acelaşi timp.

— Am ascultat toate rapoartele. Mulţumesc, Volia... Arn ascultat cu atenţie ipotezele voastre, cavalere Pierre de Mirande. Iată care sînt gîndurile mele faţă de tot ce-am auzit aici. Faţă de cîtimea de adevăr culeasă prin ochii voştri.

— Întîi. Volia, vrei să te măriţi cu Carastan ?

Volia îşi duce mîinile la gură. Carastan rămîne nemişcat, albindu-se.

211"

— Dacă da. atunci Libertatea vă face dar de nuntă doi catîri, o haraba, zece capre şi 50 de ţechini, o casă, o livada cu măslini de 10 prăjini şi..'.

— O hulubărie din partea mea. spune jupan Năstase Oalesparte.

Volia se repede la Voica. îngenunche. îşi culcă obrazul în poala ei.

— Mă desparţi de mare, căpitane ? întreabă cu g]as mort Carastan.

— Te logodesc cu domnul şi stăpînul nostru al tutu- : ţot. Cîndva trebuia să te desparţi.

Voica Ilinca ascultă halucinată glasul sever al căpitanului desenînd aspru destinele unor oameni care abia se cunosc, hărăzindu-le un viitor comun dintr -un trecut necunoscut. La trei ceasuri depărtare de aici este o casă a Voievodului, slujită de un binecredincios al său care trage să moară. Ei vor trebui să se înstăpînească acolo ca nepoţii muribundului, Volia fiind soţia nepotului şi deschizînd han, dacă le este voia, plugărind şi veghind să împlinească voia stăpînului.

— Se vede marea ?

— Nu se vede, spune Oalesparte.

Carastan îşi pleacă fruntea.

— O vei vedea în ochii- mei, spune Volia, se ridică, ocoleşte masa cu un mers plin de graţie şi se opreşte în faţa lui Carastan... — Haide, în Lesbos este obiceiul ca bîubaţii să-si peţească iubitele. Ori să le fure. La voi este altfel ?

Voica Ilinca simte chemarea sălbatică pe care Carastan o trimite Mării. Aude valurile pe care le aude Carastan. aude vîntul, aude scîrţîitul catargelor, vede amurgurile şi răsăriturile, aşa cum le-a văzut Carastan legănat în gabie, apoi un flux puternic, plin de o dulce chemare se amestecă în chemarea mării şi Voica Ilinca înţelege că este chemarea din ce în ce mai ademenitoare a femeii. Niciodată nu s-a gîndit că femeia şi marea pot fi rivale. Are un spasm dureros al inimii. Urmăreşte cu ochii mari lupta care se dă în Carastan. O vede pe Volia întinzîndu-i mîna. Vede palma mare. arsă de soare a bărbatului mistuind mîna mică a femeii. Căpitanul se ridică în picioare. Fără nici o vorbă toţi cei aflaţi de faţă se orînduiesc într-o formaţie

212"

ctranie. Atrasă de o forţă nevăzută, Voica Ilinca se duce ungă căpitan. Cavalerii se aşază în spatele lor. Jupanul jvfăstase Oalesparte ridică un covor de rugăciune în spatele căruia este vîrîtă într-o firidă o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, ferecată în argint. Cei doi miri, atît de straniu niiri, îngenunche. Căpitanul le dă binecuvintarea în virtutea dreptului atotputerniciei pe care o are la bord. Volia izbucneşte în plîns. Se ridică. O îmbrăţişează pe Voica. Se ascunde la pietul ei. îi zice soră şi naşă. Carastan este şi uluit, şi limede, şi hotărît.

— Poruncă, domnia ta !

— Nu ştiu ce este fericirea, ochiul meu ager şi scutul meu credincios — spune căpitanul ; dar ţi-o doresc împreună cu veghea şi neuitarea. Bucură-te de-darurile Domnului nostru care fac dintr-un matelot pribeag, un soldat bogat. Bucură-te de harurile femeii tale şi ocroteşte-o. De rest, are grijă jupan Năstase.

— Cînd porunceşti să plecăm ?

— Acum.

Cu un gest brusc, căpitanul îl îmbrăţişează pe Carastan.

— Sînt micşorat fără tine, îi spune. Dar acolo vei sluji niai bine. Veghează. Eşti înconjurat de duşmani. Prietenii sînt puţini şi departe.

Volia rîde şi plînge, scăldînd-o în lacrimi pe Voica Ilinca.

— Steaua mea ai fost tu, surioară. Steaua, norocul şi viaţa. Fii binecuvîntată. Apoi, dintr-o dată stăpînă pe ea, şoptindu-i la ureche.

— Du-te la Andreea. Il iubeşte cu patimă. Dezleagărl.

Ii strecoară în mînă un tub din lemn.

— Ia-l. Are puterea să adoarmă, fără să vatăme. Este arma mea cea mai de preţ. O picătură pentru somnie. Două pentru somn. Cinci pentru veşnicie şi uitare.

Voica Ilinca bagă de seamă cum numai într-un răstimp scurt, Volia, Femeia, a şi trecut de la starea de nesiguranţă a pribegiei, la starea de stăpînă. Mai întîi de stăpînă a unui bărbat care i-a plăcut de cum l-a văzut. Fiecare mişcare, fiecare gest este o luare în stăpînire a bărbatului încă năuc de schimbarea neaşteptată despre care, se vede, nu-şi poate face încă nici o imagine. Volia da. Şoptindu-i

213"

la ureche cum să ajungă la Andreea, ce i-a spus ea ciprj tei, ce nadă i-a aruncat, Volia vorbeşte despre căsuţa ace necunoscută pe care o va face şi han, ştie ea cum se cîştj«5 ţechinii, mai ales dacă are de unde cumpăra mărfurQ^S derădicata. Ochii îi strălucesc, îşi scoate basmaua, îşi pleteşte coada scuturîndu-şi coama de abanos şi, cînd se aude huruitul unei hacabale, înainte ca jupan Năstase Oalesparte sa spună : „mergem", se duce la căpitan şUj sărută dreapta.

— Pot trece pe la corabie ? întreabă Carastan.

— Nu ! Dumnezeu cu tine. frate al meu !

Omul îşi ridică sacul şi iese pe urma soţiei lui neci*. noscute. în prînzitor se înstăpîneşte o linişte nefirească.

— Ce spuneaţi de aplecarea romanilor spre arhitectură şi de ştiinţa lor în a fi edili, domnule cavaler Pierre de Mirande, întreabă căpitanul cu glas uşor răguşit* stăpînin- du-se, ca şi cînd plecarea lui Carastan l-ar fi golit într-un fel neaşteptat de el însuşi.

Voica Ilinca îl ascultă cu luare aminte pe Pierre (nu se arătase pînă atunci a fi un erudit) cocoţată pe o grindă a hulubăriei, care de fapt nu este numai o hulubărie, este un pod ciudat, cu trei turnuri din lemn. Unul cu vedere spre mare. Altul cu vedere spre văile largi care duc la Manisa şi la Seidikoy. Această zisă hulubărie este un turn împărţit în două caturi, cel de jos o hulubărie, plin de pene, de găinaţ şi de cuiburi în care piuie puii golaşi, cel de sus, la care se urcă pe o scară din fustei, un observator duşumit, avînd pusă pe un trepied din lemn o lunetă puternică. Porumbeii obişnuiţi se vede treaba cu umbletul oamenilor, sau al unui singur om, ies şi intră în hulubăria de la catul de jos al turnului, uguind, foindu-se şi înfoin- du-se. Este acoperirea pentru cealaltă hulubărie, aflată în turnul cu vederea spre interiorul continentului, aşezată tot în catul de jos al acestuia, una mult mai mîcă, a porumbeilor călători. Căpitanul Radu Nanu Păcurar ştie că a dat cea mai bună strajă releului de porumbei călători întemeiat

214"

tfta grijă de către Casa Salvaresso în favoarea ei şi a & .ţjjei constantinopolitane pe care o serveşte. Porumbeii ^Taca de la Istanbul la Bursa, capitala veche şi sacră a

neriului. Aici este hulubăria lui Altan Akat, un negu- *-tor de covoare care-şi are ţesătoriile nu departe de mos- îteea Ildîrîm Bayazid, unul din puternicii partidei lui Sirian. Altan copiază mesajele în trei, legîndu-le la trei dintre curierii Bursa-Sindirgi, drum greu, plin de pericole din pricina şoimilor şi a păsărilor de pradă. Aici se află hulubăria lui Filipidis, giuvaergiul, rudă îndepărtată şi tăinuită cu Ferhat paşa. Curierul Sindirgi-Izmir n-ar mai trebui să facă nici o escală. Pentru a preveni o trădare sau o cădere a susţinătorilor Casei din Izmir, Giulio Salvaresso, patronul Casei, a fundat o escală-cheie la Beli, două ceasuri de mers călare la nord de Izmir. Dacă se întîmplă ceva în capitala vilaietului, hulubarul de la Beli, vestit printr-un porumbel negru, opreşte releul aici, adueînd mesajele el însuşi la un derviş bătrîn, Necmi, omul despre care nu se poate şti nimic. Necmi are o casă de lut, undeva, spre livezile dinspre poalele munţilor, în mahala. Iglisia ştie că Necmi a fost ienicer şi că, trăind ca un sărac, este foarte bogat, avînd capital în toate Casele de comerţ, în ţesătorii, în rîşţiiţe, în presele de ulei de migdale şi că, o data pe an. face un pelerinaj la Bursa, la mormîntul lui Bayazid, unde se întîlneşte cu alţi dervişi — foşti ieniceri — din Istanbul şi marile garnizoane de ieniceri din Anatolia.

Releul a fost descoperit de Mihail, înainte de a urca în scaunul Ţării Româneşti prin sultana valide, fostă amantă a lui Petre Cercel. Iglisia a făcut restul. El i-a trimes acolo pe Carastan şi pe Volia. Jupanul Năstase Oalesparte se va duce la Beli peste două zile spre a-l învăţa pe Carastan meseria de hulubar, dacă cumva moş Ghindă nu o va putea face. De la Beli, moş Ghindă trimite doi porumbei-curieri; Unul învăţat la Izmir, din cei patru aduşi de un necunoscut. După trei ceasuri, un al doilea, crescut şi învăţat de jupan Năstase. Acesta aduce suretul- copia mesajului făcută de moş Ghindă. De trei ani Casa Salvaresso nu şi-a schimbat cheia cifrului. înseamnă că stăpînii Casei sînt siguri de buna întocmire şi de păstrarea tainei- Pentru a nu păţi ce pate Casa Salvaresso, Casa

215"

Bîrlădeanu nu şi-a temeinicii un releu de porumbei tori. Se mulţumeşte să ştie prin jupan Năstase, care fc conduce afacerile după ce vrea, după ce poate şi după cu^ acţionează Casa Salvaresso. Acum lucrurile se complic Politica a trecut înaintea afacerilor.

— Nu vreau să vă încarc memoria, căpitane, spu^ cavalerul Pierre de Mirande. Am studiat de aici — o per$, pectivă minunată asupra Izmirului — vă asigur, culoarea ierburilor şi a vegetaţiei din această parte a oraşului. Mi se pare că, deocamdată, vă interesează această parte de oraş. Ei bine, doamnelor şi domnilor... Dintr-o dată, tăcutul Pierre are un aer doctoral, care o face pe Voica Ilinca să pufnească în rîs şi să spună :

— Doamnă ţigancă, domnilor ţigani şi domnule masalagiu, salvîndu-l de ridicol pe Pierre, care-i mulţumeşte cu o înclinare a capului.

Deci Pierre îi demonstrează „lui" cum konakul Mavrogheni este unit foarte de curînd, poate nici de doi ani, cu grădinile din spatele clădirilor aflate peste drum de şelă- rie, printr-un şanţ subteran care dublează canalul de irigaţie, lucru vizibil după nuanţa mai palidă a ierburilor prea de curînd înrădăcinate, sau care s-au prins într-un sol cu prea multă piatră. Voica Ilinca simte o mare uşurare din clipa plecării Voliei. N-ar putea spune că n-a gelozit-o puţin pentru felul ei liber de a se purta. Pentru felul cum îl privea în ochi pe căpitan, pentru agerimea şi iscusinţa ei. pentru felul cum işi jucase rolul de pribeagă, de ţigancă şi de. vrăciţă. Nu că s-ar fi temut de Volia, dar ceva din Volia o umbrea pe Voica. Fiind două, privirile se împăr- ţeau. Domnia ei la bord era ştirbită. Pe urmă Volia o iscodise pe cipriotă, ea fusese doar un mesager între Barba Dani şi căpitan. Volia găsise o potecă, ea dusese nişte vorbe. Este cu mare ^băgare de seamă la ce spune Pierre, pentru că întrezăreşte, un fel de fortăreaţă care înconjoară în această parte comptuarul Casei Bîrlădeanu, fortăreaţă avînd drept bastioane konakul Mavrogheni şi hanul-ospă- tărie, ..Konakul înţelepţilor". Dacă Pierre are dreptate, atunci ea trebuie diseară s-o vadă pe Andreea şi să-i smulgă taina.

— Domnilor, spune căpitanul care pe tot timpul cît Pierre vorbise, cercetase locurile prin luneta telescop aşe-

216"

în mijlocul turnului, astfel încît soarele să nu se ^n >cte pe lentile. Cred că singura soluţie aici este ca r ţ-o singură mişcare să schimbăm conducerea vilaie- anulînd în acelaşi timp reţeaua „Sarazinilor roşii". O. la. la, face baronul Louis de Vic-Fezensac ! Iată, adernoiselle, un mod de a rezolva lucrurile cu totul vred- in de noua noastră identitate. Căpitane, abia de la acest Snd. contează te rog mie la sută pe cel care sînt prea onoratul tău soldat.