* * *
Umbrele tainice ale preceasului de seară se aştern pufoase şi catifelate sub platanul uriaş din curtea hanului- ospătărie „Konakul înţelepţilor". Voica Ilinca Bîrlădeanu, în acelaşi strai de ţigancă, purtînd pe cap un şal verde, cu ciucuri negri, şal care-i acoperă umerii căzîndu-i pînă la mijloc, vede cînd patrula de ieniceri intră agale în grădina locantei aproape în acelaşi timp cu trei călăreţi, care duc după ei un catîr încărcat cu două coşuri mari, împletite din- nuiele. Abia-l recunoaşte pe căpitan în bulucbaşul din fruntea patrulei, după cum greu recunoaşte în cei trei călăreţi pe mateloţii Ioanidis, straja hărăzită ei de jupî- neasa Olga Dragomira, Grozav, pescarul de la Isaccea şi Meimărunt, ajutorul de cîrmaci pentru gurile Dunării. Cei trei par veniţi de la drum lung, unul din cai şchioapătă, are sudoarea sleită pe grumaz (Voica nu ştie că sînt caii care-au cărat mărfurile de la antrepozite la navă), călăreţii poartă straiele obişnuite neguţătorilor creştini din împărăţie : cizme, coantăşe de stofuşoară neagră, tichiuţe de catifea, descalecă greoi, se îndreaptă din şale şi, după ce-şi leagă caii la belciuge, lăsîndu-i în grija lui Meimărunt,
*ntră în curtea locantei după patrula de ieniceri în faţa jSreia se ploconesc cu umilinţă.
Mademoiselle, spune cavalerul Jean de Mirande aflat
ta acelaşi travesti-de ţigan... Nu sîntem obişnuiţi să lăsăm 0 femeie să facă ceea ce îndeobşte este datoria bărbaţilor s-o facă.
Voica Ilinca rîde.
— Se mai întîmplă, prietene... Cînd voi ridica lampa,' intraţi. De-abia de atunci încolo, va fi nevoie de voi. Gata I Daţi foc.
Pierre de Mirande scapără amnarul cu multă neîndemî- nare. Se vede că n-a făcut-o nici la castelul părintesc, nid în robia lui Saladin. Cei trei au strîns un braţ de vreascuri, acum îi dau foc cu iască îndesată sub un şomoiog de iarbă uscată şi, cînd flăcăruia se ridică veselă, cînd gentilomii ţigani se ciucesc pe lîngă ea, Voica Ilinca trece uliţa şi răsuceşte de trei ori mînerul de bronz. Se aude ciocanul izbind gongul. Geamurile bîrfelniţei reflectă cele din urmă scînteieri ale soarelui. Voica Ilinca îşi stăpîneşte greu valul de rriînie, ură, curiozitate şi nelinişte care-o bîntuie cu furie. Veni-va Andreea să deschidă ? Nu era mai bine să nu se pună singură în faţa unui adevăr care i-ar putea ucide dragostea, dacă dragoste se va fi numind ceea ce o mînă mereu spre căpitan, un ghem încîlcit de simţăminte, nici unul purtînd un nume, nici unul limpede şi solar, aşa cum poate şi l-ar fi dorit atunci cînd, în amurg, se întorceau de la Bosfor, ori cînd, în nopţile înstelate, întîrzia în cerdac privind luna oglindindu-se în apele de argint şi cînd mateloţii cîntau acolo, la cheul Casei, cîntecele lor tărăgănate şi triste ? ! Ascultă cu un fel de spaimă abia stăpînită ecoul celei din urmă lovituri care se stinge dincolo de zid. Se face o linişte adîncă, linişte din care se ridică zuruitul metalic al unei dairale. Apoi cîteva viole trag pe strune începutul unui cîntec anatolian, se amestecă răpăitul unei tobe, un corn care plînge, este o clipă în care taraful acela parcă îşi trage sufletul şi în clipa aceea portiţa se smuceşte deschizîndu-se şi Voica Ilinca se află în faţa Andreei care-o priveşte cercetător.
— Nu. eşti tu ghicitoarea pe care-o aştept, şuieră glasul aţîţat al femeii aflată în obscuritatea portalului... Ăştia
225"
15 — Corsarul 4
trei de ce-au făcut focul aici ? Vor să-i azvîrle agia ^ I lanţuri ? Ce aşteaptă aici ?
— Pe mine, Andreea.
Femeia face un pas înapoi.
— Cum îndrăzneşti să mă chemi pe nume ?
— De ce n-aş îndrăzni să-ţi zic pe nume, dacă tu î^ drăzneşti să-mi arăţi tainele tale !
— Taci ! Unde este cealaltă ?
— Sora mea a plecat cu şatra.
— De ce ?
— N-a iubit-o pămîntul. Nici iarba. Nici vîntul.
Andreea tresare. Voica simte cum tresare. o simte cuiq
se chirceşte în ea. Cum se înspăimîntă. De ce ? De tainele ' pe care crede că le stăpîneşte ea, ţiganca ghicitoare ? De frica amintirilor ? De grija celui plecat departe ?
— Intră, şopteşte Andreea, cipriota.
Femeia îi prinde braţul. îi înfige unghiile în braţ. Voica Ilinca se gîndeşte la flaconul cu băutura Voliei. „O picătură pentru somnie. Două pentru somn. Cinci pentru veş- A nicie şi uitare".,. Aude cînd se răsuceşte cheia în broască*J Aude susurul apei în. şanţul de irigaţie. Aude foşnetul brizei în frunzele migdalilor. Aromeşte straniu a portocale şi yasmin. Recunoaşte aidoma tot ce i-a spus Volia. Coridorul. Scara de lemn. Odaia plină cu divane şi perne lumi-^j nate de un felinar de corabie cu geamuri albăstrii. Cipriota i-a încleştat mîna. Aproape o tînăşte în bîrfelniţa luminată tot de un felinar de corabie, cu geamuri verzui, aşezat pe măsuţa de abanos. Cipriota se lasă pe divanul scund. Voica Ilinca 6 gelozeşte pentru trupul ei împlinit, plin de nuri./j Pentru gestul molatec, prelins, femeiesc cu care lunecă uşor pe divan. Pentru felul cum îşi sprijină capul în palmă, j lăsîndu-şi părui să-i curgă în valuri pe umeri. Poartă o bluză din borangic străveziu sub care îşi dezvăluie farme- } cele, şalvari din borangic violet, şi-a aruncat condurii, are 1 unghiile de la picioare vopsite roşu, la gît poartă trei salbe i de aur, în urechi cercei rotunzi, tot din aur, o priveşte cu ochii negri, scăpărători şi fără o vorbă îi întinde oglinda ovală cu mînerul şi rama de argint. De ce s-a bucurat „el* 9 cînd a aflat de Andreea ? Era firesc să-şi dezvăluie dra- 3 gostele. De ce-a trimis-o la Andreea, dacă ar fi avut ceva ascuns ? Ce altceva o leagă pe femeia tolănită regeşte pe divan de „el”, decît dragostea ?... Voica Ilinca nu are 0 clipă sentimentul că, pătrunzând în tainele cipriotei, ^r săvîrşi un sacrilegiu. Dimpotrivă. îşi făgăduieşte să fie je o mic de ori mai vicleană decît Andreea şi de o mie de 01*i mai ageră, astfel încît să nu rămînă ascunziş în sufletul acesteia nescotocit şi nerăscolit. împotriva rugăminţii tui"' de a i se dezvălui Andreei de la început ca fiind tri- jtiisa .,luiVarătîndu-i medalionul cu delfin pe care i 1-a dat şi ea îl poartă la gît, pe sub şalul verde... Se pierde timp ? Cit ? Şi ce înseamnă această pierdere, faţă de viaţa
? De anii care stau în prova navei Libertatea, care, ciudat, a devenit casa ei. lumea ei, întregul ei univers ?
— Ei ! Te-ai săturat să mă priveşti ? Mă tem că eşti din Lesbos. ţigăncuşă, spune Andreea, arătîndu-i dinţii străluci lori într-un sar îs ucigător plin de îmbiere, molatec şi pătimaş.
Voica Ilinca îşi stăpîneşte dorinţa de a o sugruma pe loc, numai la gîndul că „el" îi va fi răspuns la asemenea surîscu sărutări pătimaşe şi îmbrăţişări înfocate. *
— Abureşte oglinda, îi spune cu glasul uscat de gelozie.
îi întinde oglinda. Cu o mişcare neaşteptat de ageră
rntru trupul ei voluptos, cipriota îi prinde încheietura.
răsuceşte mina uşor, puternic, îi ia oglinda din mînă şi-i desface degetele. Voica înţelege fulgerător. Cipriota îi cercetează dosul palmei, cel de atîtea ori mînjit cu catran, îi cercetează unghiile. Apoi îi răsuceşte podul palmei.
— Vrei să-mi ghiceşti în palmă, frumoaso ?... Vei fi fiind şi tu din neamul lui Faraon, şuieră Voica... Dacă da, ştii jurămîntul ?
Andreea nu răspunde. îşi închide ochii. Apoi suflă deasupra oglinzii, aburind-o.
— Te-ascult, vrăciţo, abia şopteşte.
In clipa cînd i-a prins mina, Voica Ilinca a primit neliniştea dureroasă a femeii. Dar dacă vieţile lor şi viaţa navei depind de iuţeala şi agerimea ei ; de intrarea în joc a Andreei ? ! De ce a stăruit atîta căpitanul ca ea să dea semnalul m clipa cînd el va intra la ,,Konakul înţelepţilor" ? O sudoare rece îi broboneşte fruntea. îşi desface Şalul cu o mişcare frîntă. Cînd vrea să-şi scoată meda
227"
lionul din sîn, aude un zgomot uşor, abia ca o părere. ţjn abur părelnic, abia o adiere uşoară, umedă, trece prin bîr, felniţă. O vede pe cipriotă tresărind. Voica Ilinca şti^ Undeva, în odaia cu divane, a intrat cineva. Voica Hinca se aşază turceşte lîngă divan. Scoate medalionul, i-l arata Andreei şi spune tare :
— Taci ! Tine-ţi răsuflarea ! Nu-mi alunga duhul care mă iubeşte ! Ascultă ! Cu inima ! Cu trupul ! Cu mintea
Andreea îi sărută dosul palmei. Se înţeleg din ochi. Cipriota se ridică uşor. Scoate de sub pernă un jungher florentin.
— Văd ! Văd marea întinsă, văd o corabie pe mare...
Cipriota se prelinge spre draperiile care închid arcada
bîrfelniţei. Voica Ilinca nu-şi poate stăpîni plăcerea de a vedea trupul molatec, voluptos, transformîndu-se într-un trup de fiară, gata de atac. în vreme ce îşi ţine litania, povestind că vede o corabie pustie, de vergile căreia atîrnă mateloţii cărora pescăruşii le ciugulesc ochii şi iată, balaurul mării se ridică înfricoşat, jucîndu-şi cele nouăzeci şi nouă de capete — buum — Voica Ilinca ia tava de aramă şi o izbeşte de măsuţă. Cipriota a ajuns la draperii — bumm — balaurul a încolăcit corabia ; un salt prelins al femeii, un strigăt ca de copil, mai mult un scîncet şi cipriota se întoarce tîrînd după ea un băieţandru, galben de groază, tremurînd, lac de sudoare.
— Ce cauţi aici, Dimos ?
— Iertare, stăpînă.
— Ce cauţi, ticălosule ? Spune, sau te uqid !
— Credeam că te dezbraci, stăpînă I
— Minţi L. Vrăciţo !.,. Ghiceşte de ce-a venit Dimos ?
Volia i-a spus că s-a ţinut după ea un băieţandru, care
a spionat-o pînă cînd a văzut-o culcîndu-se sub măslinii uscaţi. Voica Ilinca se uită în oglindă.
— Tîlharule, spune... Te-ai ţinut după mine cînd ara ieşit de la stăpînă... îl văd pe don Diego stînd pe perne, aha, este cu Altîn Yunus paşa şi Dimos...
— Stăpînă, scînceşte flăcăiaşul... îndurare. Ştii că mâ tem de moarte. Don Diego este...
Băieţandrul nurşi sfîrşeşte vorba.
228"
părintele tău, nenorocitule, se aude un glas bărbăr iese... Andreea, ce este cu Dimos ?... Iarăşi ţiganca ! Qapristi! Răbdarea mea are o margine, Andreea !
— Ia-ţi spionul, Diego ! Şi dacă nu pleci într-o clipă, eşti mort, ţi-o jur !
Băieţandrul se face nevăzut. Cel numit Diego este înfăşurat într-o pelerină. Ţine în dreapta un fanai aprins.
— Te-ai aprins, Andreea... Cineva trebuie să vegheze asupra ţiganilor tăi... Vrei să dansezi pentru Altîn ?
Voica prinde privirea cipriotei. Cipriota înţelege.
_ Cînd ?
— Mîine seară...
— Iarăşi bîlci ? Mi-e silă.
— Vor fi oaspeţi de seamă. Iţi dă o sută de ţechini; Primeşte.
— Poate !
— Ţi-aş fi recunoscătoare, Andreea.
— Ce cîştigi tu ?
Cei doi vorbesc italieneşte. Voica Ilinca se uită în oglindă. îşi aranjează şalul. *
— Poate o corabie, spune Diego, cercetînd-o pe Voica Ilinca. Fata se aşteaptă ca bărbatul s-o încerce dacă înţelege. Andreea este o diavoliţă. îi iscodeşte pe Diego. Nu va dansa decît dacă ştie care vor fi oaspeţii.
— Voi afla mîine... Noapte bună, Andreea.
— Dacă-l mai trimiţi pe Dimos aici...
Omul se retrage fără să spună un cuvînt. Cele două femei ascultă scîrţîitul treptelor de lemn. Andreea se ret pede la Voica. O îmbrăţişează.
— Unde este, surioară ?
— Aici, Andreea !
— Madonna ! Repede ! Ce vrea ? Cum să-l văd ?... Ce este de făcut ?
— Intîi, să nu fim auzite ! Al doilea, să-mi chem ţiganii. Al treilea să intrăm în castel. Al patrulea să ajungem la pulberărie. Al cincilea care le cuprinde pe toate, taina Stelei Alcor...
— Stăpîne din ceruri ! A ridicat steagul nesupunerii 2
— Ai ghicit, Andreea ! Tu ?
~ Ca şi atunci, merg pînă la capăt 1 Aşteaptă ]
229"
Agilă, sigură pe ea, cipriota deschide un „cassone", ^ capacul şi pereţii căruia Voica Ilinca distinge pictate pe Urţ fond azuriu, mari corăbii veneţiene la cheurile oraşul^ dogilor. Femeia scoate o pelerină cu capişon şi o pereche de cizmuliţe turceşti din safian verde fără tocuri pe care le încalţă pe piciorul gol. îşi încinge un brîu din piele de care agaţă jungherul. Se înfăşoară în pelerină.
— De doi ani aştept un semn, şopteşte... Cheamă-ţi ţiganii, dacă te temi.
Fără să răspundă la acel provocator ,,te temi", Voica Ilinca ridică felinarul. Andreea i-l ia din mînă. îl stinge dintr-o suflare.
— Să mergem ! şopteşte.
