* * *

Căpitanul Păcurar le vede pe cele două femei trecînd ca nişte umbre prin faţa draperiei după care este ascuns omul cu pelerină. Omul ascultă atent. Coboară în odaie. Ascultă din nou. Căpitanul coboară la rîndul lui. Omul cu pelerină alunecă neauzit într-un coridor. Peste capul lui, căpitanul le vede pe cele două oprindu-se. Aude limpede :

— Andreea, portiţa.

înainte ca omul cu pelerină să înţeleagă, căpitanul se întoarce şi se ascunde după draperie. Omul cu pelerină s-a făcut nevăzut. Unde ? Cele două trec spre partea opusă. Căpitanul aşteaptă. Ştie că Voica se duce să le dea drumul celor doi gentilomi, dacă nu cumva aceştia... Drace !... Cine-şi îngăduie să rîdă ? Tartorul dracilor... Femeile reapar urmate de unul din ţigani. După statură pare Jean de Mirande. Deci, Pierre, cel mai voinic, a rămas de strajă. Andreea ţine în mînă un felinar ca de corabie, care răspîndeşte o pată de lumină albăstruie. Se îndreaptă spre ]ocul de unde s-a întors. O mie de draci. N-a văzut nişa din care, iată, apare omul cu pelerina. Căpitanul şovăie între a-i spune lui Pierre să urce şi între a-l urmări pe urmăritor. Alege varianta ultimă. Omul ridică o măsuţă. O mută pe linia coridorului. îngenunche în spatele ei. Se aude zgomotul unei chei. Omul scapă un : sapristi ! şi în puţina lumină a odăii căpitanul îl vede tră- gîndu-şi de sub pelerină cete două stilete-spadă. atît de iubite de ucigaşii de profesie florentini. Se deschide o uşă

238"

are scîrtîie uşor. Omul se ridică. Cei trei intră în odaia C^nâ atunci ferecată... Omul se ridică şi cu paşi lungi, ne- uiziti, se lipeşte de zid. Ascultă atît de încordat ceea ce *e vorbeşte în odaie, încît nu-l aude cînd îi ia locul din spatele măsuţii. Să fie Diego ? Ce iubit al Andreei poate fiacela care o pîndeşte cu cîte un stilet în fiecare mînă ?

iubită poate fi Andreea, cînd dezvăluie tainele iubitului ei ? Ce-a făcut Andreea în aceşti doi ani de cînd n-a

văzut-o ?

— Rîndul cinci, al şaptelea de la dreapta, aude foarte limpede glasul Andreei. In aceeaşi clipă omul se repede cu amîndouă mîinile ridicate deasupra capului. Ţîşneşte pe urmele lui. Aude o lovitură surdă. Zgomotul unui trup care se prăbuşeşte.

— Bravos, Jean ! spune Voica.

Căpitanul îşi muşcă buza. A ajuns cu o frîntură de secundă prea tîrziu. Cînd intră, două glasuri de femei scot două ţipete înăbuşite.

— Madonna, şopteşte Andreea şi se sprijină de raftu] înţesat cu registre.        <»

— Diavole, şopteşte Voica...

Cavalerul Jean de Mirande lasă în jos mîna înarmată cu un buzdugan scurt.

— Iată-te, căpitane, spune cavalerul schiţînd o reverenţă... Noroc că ţi-am recunoscut cuca de ienicer... Altfel!...

*

— Marco !... Vorbeşte !... Andreea...

Baronul Louis de Vic-Fezensac tabără asupra umbrei abia întrezărită în întunericul tunelului. Lucrurile se petrec cu o repeziciune demnă de nişte mateloţi aflaţi în furtună. Omul este legat cu mîinile la spate. Gura astupată de palma baronului este acoperită cu legătoarea-căluş din rechizita purtată de Papamarkos. Şeful de echipaj preia capătul saulei cu care este legat prizonierul. Baronul îi pune vîrful stiletului în gît, şoptindu-i :

— Binevoieşte, signiore, să mergi civilizat... Fără proteste. Altfel.,.

239"

Apasă uşor vîrful stiletului. Omul se pare că-şi revine din năuceală. Baronul îşi spune că virtuţile militare ale surprinderii sînt inegalabile. Şi că este destul ca într-o mie de membri ai unei confrerii secrete să se strecoare un singur om al Puterii ; ori o singură iscoadă a unei confrerii adverse ; ori să existe un singur om predispus la trădare, din frică, ori din răzbunare, ori din lăcomie şi toate subteranele, toate măştile, toată urzeala ţesută ani în şir să nu mai facă nici o para. Mergînd înaintea omului cu celălalt capăt al saulei la mînă, baronul rememorează scena din hrubă. Tot misterul i se pare un joc copilăresc. Masca albă este desigur solul Cavalerilor de Malta. Rememorează datele somaţiilor măştii alBe. Să fie măştile roşii reprezentanţii Sarazinilor roşii ? Dar măştile verzi ? Inutil să-şi complice existenţa. Misiunea lui este să ajungă la „Konakul înţelepţilor". S-ar putea ca prizonierul să fie chiar Diego. Tonul, întrebările puse, îl indică pentru acest rol. Cu mîna stîngă pipăind zidul, cufundat în gînduri nu atit de adînc încît să nu simtă în nări că aerul este din ce în ce mai umed şi că miroase a alge, baronul este smucit înapoi de saula care se întinde brusc chiar în clipa cînd mîna lui stîngă întîlneşte golul celei de a treia galerii, galeria fortâreţii, după spusele lui Barba Dani. Baronul se apropie de prizonier.

— Ce este, iepuraşule, îi spune la ureche... Vrei să te întorci la Malta ? Ori la Ulus ?... Ar da o pungă de ţechini să-i vadă reacţia... Omul bolboroseşte ceva.

— Papamarkos... Scoate-i căluşul şi pune-i stiletul în ceafă. La primul strigăt... Totul se ghiceşte, oameni, bolţi, ziduri, plutind în irealul unui întuneric opac şi dens.

— Vrei să-mi spui ceva ?

— Da ! Mergînd înainte ieşi la mare. înainte de a ieşi la mare, tunelul este tăiat de un puţ adînc. Nu vreau să putrezesc acolo împreună cu tine.

— Ai gînduri pline de nobleţe, signior Diego !

Baronul face o pauză. Nici o reacţie de la prizonier.

— Drumul bun duce la stîngă, şopteşte omul.

— Unde, adică ?

— In altarul bisericuţii..;

240"

Minţi ! Duce la fortăreaţă... Oricum, îţi dau prilejul - verifici teoria cu puţul. Leagă-l ! După dumneavoastră, don Diego.